Compensarea orelor suplimentare prestate peste durata normală a
timpului de lucru, în delegaţie cu diurnă.
– art. 37 O.G. nr. 129/2000
– art. 43 şi 190 Codul muncii
Potrivit dispoziţiilor art. 43 din Codul muncii delegarea reprezintă în exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă.
Art. 190 din Codul muncii instituie obligaţia angajatorilor de a asigura participarea la programele de formare profesională, conform distincţiilor prevăzute de acest text. Acestei obligaţii îi corespunde dreptul salariaţilor „de a avea acces la formarea profesională” prevăzut de art. 39 alin. 1 lit. g din acelaşi Cod.
(Decizia nr. 10 din data de 12 ianuarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale)
Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Mureş sub nr. 31/102/2009, ulterior precizată, reclamantul S.E.G.N….. a solicitat, în numele membrilor de sindicat din cadrul S.N.G.N. – Sucursala…….., în contradictoriu cu pârâta S.N.G.N……, obligarea acesteia la compensarea orelor prestate peste durata normală a timpului de muncă, în delegaţii cu diurnă, de către salariaţii cu atribuţii de execuţie din unitate, iar în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul legal, obligarea pârâtei la plata sporului salarial pentru muncă suplimentară, începând cu luna iulie 2008 şi în continuare, sume actualizate în funcţie de rata inflaţiei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că, potrivit art. 137 alin. 1 şi 2 lit. o din Contractul colectiv de muncă, astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. 1/24.04.2008, înregistrat sub nr. 1880, orele prestate peste durata normală a timpului zilnic de lucru, precum şi zilele nelucrătoare stabilite prin Contractul colectiv de muncă se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora, condiţii în care salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru, iar în cazul în care compensarea prin ore libere plante nu este posibilă în termenul prevăzut de alin. 1, suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor de 100% la salariul de bază corespunzător timpului lucrat.
S-a precizat că salariaţii membri de sindicat au beneficiat de compensarea orelor prestate peste durata normală a timpului zilnic de lucru până în luna iunie 2008 inclusiv şi că începând cu această lună compartimentul economic a refuzat plata respectivelor drepturi băneşti.
S-a apreciat că de compensarea prin ore libere plătite sau de plata sporului pentru muncă suplimentară (în cazul imposibilităţii compensării prin ore libere) trebuie să beneficieze atât salariaţii care au obligaţia de a îndeplinii sarcini de serviciu în afara locului lor de muncă, prin delegare (prin deplasare pe teren, la punctele de lucru, secţii, ateliere din ţară), cât şi salariaţii care participă la perfecţionarea pregătirii profesionale (consideraţi a fi plecaţi în delegaţie).
Prin încheierea din 12.03.2009 Tribunalul Mureş a disjuns cauza faţă de salariaţii – membri de sindicat care nu domiciliază în circumscripţia acelei instanţe.
Prin sentinţa civilă nr. 370 din 17 martie 2009 Tribunalul Mureş a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în privinţa reclamantei G. D., în favoarea Tribunalului Buzău, potrivit dispoziţiilor art. 284 alin. 2 din Codul Muncii.
Pe rolul Tribunalului Buzău s-a format dosarul nr. 3695/114/2009 în cadrul căruia pârâta a depus, la data de 01.10.2009, întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată întrucât din tabelul depus în dosarul de fond de către reclamant şi înaintat în extras în cauza de faţă rezultă că salariata G. D. nu a prestat ore suplimentare de muncă în perioada iulie 2008 – ianuarie 2009, astfel că nu figurează cu sume de plată cu acest titlu. Salariatul nu figurează în evidenţele de pontaj ale unităţii cu ore suplimentare efectuate, fapt confirmat ulterior şi de către S.E.G.N…..din care face parte.
Tribunalul Buzău, prin sentinţa civilă nr. 816 din 7 octombrie 2009, a admis în parte acţiunea reclamantului S.E.N., în numele şi pentru salariata membru de sindicat G. D., în contradictoriu cu unitatea-pârâtă S.N.G. şi a obligat pârâta, începând cu data de 01.02.2009 şi în continuare, să compenseze orele suplimentare prestate de reclamanta G. D. peste durata normală a timpului de lucru în delegaţii cu diurnă, în cazul în care compensarea cu ore libere plătite nu este posibilă în următoarele 30 zile după efectuarea acestora, să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând spor pentru muncă suplimentară.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă ca neîntemeiată solicitarea de plată a drepturilor salariale reprezentând spor pentru muncă suplimentară aferente perioadei iulie 2008 – ianuarie 2009 şi ca nedovedită cererea privind cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că G. D. este salariata unităţii pârâte, având funcţia de inginer, aşa cum reiese din tabelul anexă la acţiune.
Pe fond, s-a constatat că ceea ce se cere este compensarea prin ore libere plătite a muncii suplimentare şi plata unui spor la salariu, în cazul imposibilităţii acordării acestora în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia, inclusiv în cazul în care salariata se află în delegare.
Mai arată instanţa de fond că potrivit art. 117 alin. 1 din Codul muncii, munca prestată în afara duratei normale a timpului de muncă săptămânal, prevăzută la art. 109 din Codul muncii (8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână), este considerată muncă suplimentară, iar în conf. cu art. 119 din Codul muncii munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia (alin. 1) şi că în aceste condiţii salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru (alin. 2).
Art. 120 din Codul muncii prevede că, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 119 alin. 1 în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia (alin.1) şi că sporul pentru munca suplimentară, acordat în condiţiile prevăzute la alin.1, se stabileşte prin negociere, în cadrul contractului colectiv de muncă sau, după caz, al contractului individual de muncă, şi nu poate fi mai mic de 75% din salariul de bază (alin. 2).
În acelaşi sens, menţionează tribunalul, sunt şi prevederile art. 137 alin. 1 lit. o pct. 1-2 din CCM încheiat la nivelul S.N.G.N. ROMGAZ SA astfel cum a fost modificat prin Actul adiţional nr. 1/24.04.2008, înregistrat sub nr. 1880, care prevede că orele prestate peste durata normală a timpului zilnic de lucru, precum şi zilele nelucrătoare stabilite prin Contractul colectiv de muncă se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora, condiţii în care salariatul beneficiază de salariul corespunzător pentru orele prestate peste programul normal de lucru, iar în cazul în care compensarea prin ore libere plătite, nu este posibilă în termenul prevăzut de alin.1, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor de 100% la salariul de bază corespunzător timpului lucrat. Aceste prevederi sunt aplicabile tuturor salariaţilor cu funcţii de execuţie, mai puţin cei care primesc spor pentru muncă prestată sistematic peste programul normal de lucru (art. 137 alin. 1 lit. o pct. 4).
Din interpretarea dispoziţiilor art. 42 din Codul muncii (locul muncii poate fi modificat unilateral de către angajator prin delegarea sau detaşarea salariatului într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă – alin.1; Pe durata delegării, respectiv a detaşării, salariatul îşi păstrează funcţia şi toate celelalte drepturi prevăzute în contractul individual de muncă – alin. 2), prima instanţă reţine că în cazul delegării se modifică doar locul obişnuit al muncii, restul elementelor din conţinutul contractului individual de muncă rămânând neschimbate.
În consecinţă, în raport de dispoziţiile art. 44 alin. 2 din Codul muncii, salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport şi cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare, în condiţiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil, însă textul nu se interpretează în sensul că salariaţii delegaţi pot beneficia pe perioada delegării doar de diurnă, ca unică formă de remunerare.
Prevederile art. 44 alin. 2 nu pot avea caracter limitativ, în sensul că pe lângă diurnă salariaţii nu pot beneficia şi de alte drepturi de natură salarială, întrucât astfel s-ar contraveni prevederilor art. 42 alin. 2.
Aşa fiind, nici dispoziţiile art. 27 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate (ce se referă la delegare) nu pot contraveni dispoziţiilor art. 42 alin. 2 din Codul muncii.
În consecinţă, instanţa de fond a apreciat că pe lângă drepturile indicate expres de către art. 44 alin. 2, salariata poate beneficia, în funcţie de situaţia în care se află, şi de alte drepturi conferite de lege sau de contractele colective de muncă aplicabile. Dacă este delegată de angajator într-un alt loc de muncă decât cel prevăzut în contractul individual de muncă si prestează muncă suplimentară, este îndreptăţită să beneficieze, pe lângă dreptul la diurnă prevăzut de art. 44 alin. 2 din Codul muncii, şi de drepturile conferite de legiuitor prin art. 119 şi art. 120 din Codul muncii, respectiv art. 27 şi art. 137 alin. 1 lit. o pct. 1-2 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, de compensarea prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora, sau un spor de 100% la salariul de bază corespunzător timpului lucrat, în cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în următoarele 30 de zile.
De asemenea, în temeiul art. 88 alin. 3 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate, de aceste drepturi este îndreptăţită să beneficieze salariata şi dacă participă la cursuri de formare profesională în alte localităţi din ţară, trimisă de agentul economic, în cazul în care participarea se realizează fără suspendarea contractului individual de muncă.
Întrucât din calculele efectuate de unitatea pârâtă nu reiese că în perioada iulie 2008 – ianuarie 2009 petenta a efectuat ore suplimentare, figurând în extrasul de la fila 9 dosar cu 0 lei sume de plată, s-a apreciat că pentru această perioadă cererea de faţă este neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal a formulat recurs pârâta S.N.G.N……, apreciind că, în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civilă sentinţa pronunţată de instanţa de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât instanţa de fond în mod greşit a admis cererea de chemare în judecată formulată fără a face diferenţa între situaţia în care salariata a cumulat ore suplimentare prin prestarea de muncă suplimentară la locul de muncă sau printr-o delegare normală, în sensul art. 43 din Codul muncii, şi situaţia în care salariata a participat la cursuri de formare profesională.
Recurenta apreciază că în cazul în care salariata participă la cursuri de formare profesională, aceasta nu exercită lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu ci îşi exercită dreptul de participare la programe de formare profesională şi nu o obligaţie, potrivit art. 1 şi art. 2 din O.G. nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor .
Mai arată aceasta că, în sublinierea dreptului de participare şi nu a obligaţiei de participare la programele de formare profesională, legiuitorul a stabilit în mod expres prin art. 37 că pe perioada în care participă la programe de formare profesională finanţate de angajatori salariaţii primesc drepturile salariale stabilite conform contractului individual de muncă pentru program normal de lucru, iar angajatorul are obligaţia de suporta cheltuielile de deplasare în cazul în care acestea se desfăşoară în altă localitate decât cea în care salariatul îşi are locul de muncă.
Mai mult, art. 117 din Codul muncii defineşte munca suplimentară ca fiind munca prestată în afara duratei normale a timpului de lucru, prevăzut de art. 109 Codul muncii .
In consecinţă salariatul, cu ocazia unui curs de formare profesională, în opinia recurentei nu trebuie să presteze o muncă, nu e obligat să îndeplinească anumite sarcini de serviciu ci dimpotrivă, are dreptul de a i se asigura participarea la cursurile de formare profesională.
Pentru aceste considerente se solicită admiterea cererii de recurs ţi modificarea hotărârii atacate în sensul precizării faptului că obligaţia de compensare a orelor suplimentare se va realiza în condiţiile prestării unei munci suplimentare, unor ore suplimentare şi nu în situaţia în care salariaţii participă la cursuri de formare profesională .
Intimatul S.E.G.N. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de către pârâta-recurentă S.N.G.N….., cu motivarea că, indiferent care este scopul deplasării, dacă angajatorul a emis o delegaţie pe baza căreia a dispus salariatului să se deplaseze în alte localităţi, efectuând ore suplimentare, suportând costurile diurnei, pentru aceste ore suplimentare trebuie să i se recunoască, prin compensare, ore libere sau să i se plătească un spor la salariu.
Potrivit dispoziţiilor alin. 3 al. art. 89 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, cum salariaţii care urmează cursuri de pregătire profesională în afara unităţii, trimişi de societate, sunt consideraţi în regim de delegare, în condiţiile art. 27, în opinia intimatei, aceştia fiind în delegaţie, au dreptul la plata orelor suplimentare, chiar şi atunci când scopul deplasării îl constituie formarea profesională, tocmai pentru că sunt trimişi de angajator în acest scop.
Dacă angajatorul asigură cazarea şi masa, aceasta înseamnă că nu emite delegaţii privind deplasarea în altă localitate, în interesul serviciului, astfel că numai într-o asemenea situaţie s-ar putea aprecia că nu li se cuvine plata orelor suplimentare.
În opinia intimatei, indiferent care este scopul deplasării, dacă angajatorul a emis delegaţie pe baza căreia a dispus salariatului să se deplaseze în alte localităţi, efectuând ore suplimentare, suportând costul diurnei, pentru aceste ore suplimentare trebuie să li se recunoască prin compensare ore libere sau să i se plătească un spor la salariu.
Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs, a actelor şi lucrărilor dosarului, în raport de textele de lege incidente în cauză, sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform dispoziţiilor art. 304 1 C.pr.civ. Curtea a admis recursul ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit disp. art. 43 din Codul muncii delegarea constă în exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă.
Curtea mai reţine că art. 190 din Codul muncii instituie obligaţia angajatorilor de a asigura participarea la programele de formare profesională, conform distincţiilor prevăzute de acest text. Acestei obligaţii îi corespunde dreptul salariaţilor „de a avea acces la formare profesională” prevăzut de art. 39 alin. 1 lit. g din acelaşi Cod.
Dispoziţiile Codului muncii se întregesc cu cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 129/2000 privind formarea profesională a adulţilor, conform căreia, pe perioada în care participă la programe de formare profesională finanţate de angajatori, salariaţii primesc drepturile salariale stabilite conform contractului individual de muncă pentru program normal de lucru, iar angajatorul are obligaţia de suporta cheltuielile de deplasare în cazul în care acestea se desfăşoară în altă localitate decât cea în care salariatul îşi are locul de muncă ( art. 37).
De asemenea, atunci când participarea la cursurile sau la stagiul de formare profesională presupune scoaterea integrală din activitate, contractul individual de muncă al salariatului respectiv se suspendă, acesta beneficiind de o indemnizaţie plătită de angajator , prevăzută în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în contractul individual de muncă .
În consecinţă, chiar dacă prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, art. 89 (fila 48 dosar de fond) se prevede că salariaţii care urmează cursuri de formare profesională în afara localităţii, trimişi de agentul economic, sunt consideraţi în regim de delegare, în condiţiile art. 27 din contract, cu excepţia cazurilor în care unitatea asigură cazarea şi masa, aceste dispoziţii nu pot fi interpretate decât prin prisma textelor de lege mai sus amintite şi este evident că au fost înscrise în contract nu pentru a extinde noţiunea de delegare mai sus precizată ci pentru a evidenţia modalitatea de decontare a cheltuielilor de deplasare, cazare precum şi a diurnei cuvenite pe durata deplasării.
Curtea a apreciat că participarea la cursuri de formare profesională, chiar şi atunci când presupune deplasarea într-o altă localitate, nu echivalează cu delegarea întrucât salariatul nu se află în cazul de exercitarea temporară, din dispoziţia angajatorului, de către salariat, a unor lucrări sau sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu în afara locului său de muncă.
În consecinţă, în mod nelegal şi neîntemeiat instanţa de fond a reşinut că salariata are dreptul la compensarea orelor suplimentare sau, în condiţiile legii, la plata sporului pentru muncă suplimentară şi situaţia în care participă la cursuri de formare profesională, astfel că, în baza disp. art. 312 Cod pr. civilă, Curtea a admis recursul declarat de pârâta S.N.G.N…., a modificat în parte sentinţa în sensul că a obligat pârâta, începând cu data de 01.02.2009 şi în continuare să compenseze orele suplimentare prestate de reclamanta G. D. peste durata normală a timpului de lucru în delegaţie cu diurnă şi, în cazul în care compensarea cu ore libere plătite nu este posibilă în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora, să plătească reclamantei drepturile salariale reprezentând spor pentru muncă suplimentară, cu excepţia situaţiei în care aceasta participa la cursuri de formare profesională.
