INSTANŢA
Deliberând asupra cauzei deduse judecăţii, constată că sub numărul … din … s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Tulcea cererea formulată de către reclamanta L.E. în contradictoriu cu pârâtul L.S.I., prin care s-a solicitat instanţei emiterea unui ordin de protecţie a reclamantei faţă de pârât.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că pârâtul este soţul său. În noaptea de 3 spre 4 iulie 2015 a fost lovită cu pumnii în abdomen şi pe braţe. Când a intenţionat să sune la Serviciul Public de Urgenţă 112, pârâtul i-a smuls telefonul din mână şi l-a spart, astfel că reclamanta a sunat de pe un alt telefon. Mai arată reclamanta că pârâtul urmează să se întoarcă din Germania, unde locuieşte în prezent, în jurul datei de … şi i-a solicitat telefonic ca, până se întoarce, să părăsească locuinţa pentru că altfel va avea de suferit.
În probaţiune, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, martori, telefonul spart ca mijloc material de probă, înregistrări telefonice.
În drept, art. 23 din Legea nr. 217/2003.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa va respinge acţiunea ca nefondată, reţinând următoarele:
În fapt, aşa cum s-a dovedit cu martori, în cursul lunii iulie 2015 între părţi au avut loc două certuri, la câteva zile diferenţă. În cursul acestora ambele părţi se adresau celeilalte pe un ton ridicat. Martora M.R. a declarat că se auzea mai mult vocea reclamantei decât a pârâtului.
Din coroborarea declaraţiei martorei C.G., sora reclamantei, cu certificatul medico – legal aflat la dosar, instanţa reţine că în cursul uneia dintre aceste certuri pârâtul a exercitat violenţe fizice asupra reclamantei, lovind-o cu palma şi cu pumnul, necesitând 1-2 zile de îngrijiri medicale.
Martora C.G. a declarat că a auzit de la reclamantă că pârâtul i-a spart telefonul când a încercat să sune la 112, însă nu a văzut personal şi a declarat că nu ştie ce telefon avea reclamanta, astfel încât nu poate preciza dacă telefonul spart aflat la dosar aparţinea reclamantei.
La scurt timp după aceste scandaluri, pârâtul s-a reîntors în Germania, unde lucrează de mai mulţi ani, revenind în ţară doar în concediu.
După plecarea în străinătate a pârâtului, părţile au ţinut legătura telefonic, vorbind de 2-3 ori pe săptămână, aşa cum a declarat martora C.G., sora reclamantei, care locuieşte împreună cu aceasta.
Nu au fost dovedite susţinerile reclamantei în sensul că pârâtul ar fi ameninţat-o pe aceasta că dacă nu părăseşte locuinţa va avea de suferit.
Ambii martori au declarat că ştiu de la reclamantă că pârâtul intenţionează să vină în România în perioada sărbătorilor de iarnă, dar nu cunosc nimic despre ameninţări ale pârâtului cu ocazia acestei reveniri în ţară.
În drept, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei să emită un ordin de protecţie împotriva acelui membru de familie care exercită violenţele.
Potrivit aceluiaşi articol, ordinul de protecţie se poate emite doar pentru înlăturarea unei stări de pericol.
Din probele administrate în cauză, reiese că această a doua condiţie nu este îndeplinită.
Din probele administrate reiese că certurile dintre părţi nu au avut un caracter permanent pe tot parcursul căsătoriei. Pârâtul revenea periodic din Germania, unde era la muncă, însă relaţiile dintre părţi erau bune, doar în vara anului 2015 au avut loc astfel de conflicte. Violenţele fizice exercitate de pârât cu acea ocazie, lovind-o pe reclamantă, constituie acte de violenţă care au pus în pericol integritatea fizică a reclamantei, chiar dacă într-o mică măsură, necesitând 1-2 zile de îngrijiri medicale, semnele de violenţă constând într-o echimoză de 1/1 cm, conform certificatului medico – legal (fila 7).
Alte forme de violenţă, din categoriile prevăzute de legea nr. 217/2003, nu au fost dovedite.
În ceea ce priveşte violenţele verbale şi ameninţările, instanţa reţine că, deşi nu s-a făcut nici o dovadă că înregistrarea convorbirii aflate la dosar (fila 8) redă întradevăr discuţia părţilor sau sunt alte persoane cele care sunt înregistrate, din această convorbire nu reiese existenţa vreunei violenţe a pârâtului asupra reclamantei. Din contră, persoana de sex feminin din această înregistrare are o atitudine şi un ton în discuţie care nu poate fi al unei persoane ce se teme de cel cu care discută. Relevante în acest sens sunt de exemplu pasajele de la minutele 4:00 – 4:30 şi 00:25 – 1:15.
Pe de altă parte, instanţa reţine că în cauză nu este îndeplinită nici cea de a doua condiţie esenţială stabilită de legiuitor pentru a se putea emite un ordin de protecţie, şi anume faptul că ordinul de protecţie nu poate fi emis decât pentru înlăturarea unei stări de pericol, conform art. 23 alin. 1 din Legea nr. 217/2003, ori în speţă această stare de pericol nu există, deoarece între părţi în prezent nu au loc violenţe, şi nu au mai avut loc din iulie 2015.
Aşa după cum s-a probat cu declaraţiile martorilor, incidentul din iulie 2015 a fost unul izolat, singurul de acest fel de când părţile convieţuiesc, astfel încât nu se poate vorbi despre existenţa unei stări de pericol, care să fie înlăturată printr-un ordin de protecţie. Din probe rezultă că în prezent relaţiile părţilor se reduc la convorbiri telefonice, nefiind dovedite în nici un fel ameninţările pe care le invocă reclamanta. Din acest punct de vedere, instanţa reţine că ambii martori au declarat că multe din cele pe care le-au relatat instanţei cu ocazia audierii le cunosc de la reclamantă, care este de aşteptat să fie subiectivă.
Ţinând seama de dispoziţiile art. II din Legea nr. 25/2012 privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, instanţa va dispune, în temeiul art. 274 alin. 1 noul C.p.p., ca onorariul de 260 lei al apărătorului din oficiu av. Beizat Birsen să rămână în sarcina statului, urmând a se vira din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Tulcea.
