In mod greşit a reţinut instanţa de fond că actele jurisdicţionale emise de autorităţile religioase nu sunt susceptibile de a fi supuse controlului instanţelor judecătoreşti, întrucât sunt acte de aplicare a dreptului canonic emise potrivit unei proceduri specifice de către organele comunităţii religioase. în exercitarea autorităţii acesteia.
Potrivit art. 8 din Legea 489/2006 cultele recunoscute sunt persoane juridice de utilitate publică şi funcţionează cu respectarea prevederilor legale şi în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice, ale căror prevederi sunt aplicabile propriilor credincioşi.
Art. 26 din acelaşi act normativ prevede că cultele pot avea organe proprii de judecată religioasă pentru problemele de disciplină internă, conform statutelor şi reglementărilor proprii iar pentru problemele de disciplină interne sunt aplicabile în mod exclusiv prevederile statutare şi canonice. Legile adoptate de stat se aplică numai în materia contravenţiilor şi a infracţiunilor.
Din aceste prevederi legale însă nu rezultă necompetenţa instanţelor de a cenzura legalitatea actclor emise în lumina şi cu respectarea dreptului canonic.
Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecărui cetăţean accesul la justiţie sens în care sc prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale in mod echitabil…, de către un tribunal independent şi imparţial, instituit de lege. care va hotărî… asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil….”
Art. 13 din Convenţie, prevede că „orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de Convenţie au Jost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor ojiciale”.
Dreptul de a sc adresa instanţei şi competenţa generală a instanţelor de judecată pentru soluţionarea oricărui litigiu este transpus şi în dreptul intern, sens în care art. 124 din Constituţie prevede că jurisdicţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
Prevederile art. 6 şi 13 din Convenţia Drepturilor Omului sc regăsesc şi în Statutul Bisericii Reformate din România care în paragraful 11 prevede că sentinţa definitivă şi în materie disciplinară pronunţată de organele de disciplină ale bisericii poate fi atacată în faţa instanţei civile.
Dc asemenea paragraful 84 din Regulile speciale în cadrul procedurii de tragere la răspundere din punct de vedere disciplinar prevede că deciziilc luate în cazuri ce ţin de tragerea la răspundere din punct de vedere disciplinar – devenite definitive şi exccutorii -pot fi contestate/apelate la instanţe lumeşti.
Apărarea formulată de Eparhia Reformată de pe lângă P.D. bazată pe dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Constituţie şi art. I alin. (2) C. muncii nu pot fi reţinute.
Art. 29 alin. (3) din Constituţie prevede că ,.Cultele religioase sunt libere şi se organizează potrivit statutelor proprii, in condiţiile legii’ iar potrivit alin. (5) „cultele religioase sunt autonome față de stat şi se bucură de sprijinul acestuia”.
Din prevederile art. I alin. (2) C. muncii rezultă că prevederile acestui act normativ nu sc aplică în situaţii în care există legi spccialc care au dispoziţii derogatorii. Accste reglementări nu înlătură competenţa generală a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona oricc litigiu, drept prevăzut în art. 6 şi 13 din Convenţia Drepturilor Omului. Prevederile legale invocate sc referă doar la faptul că instanţa de judecată soluţionând un litigiu în care există o lege specială va analiza cauza în prisma acestor reglementări. în consecinţă, soluţionând pe fond cauza instanţa va trebui să analizeze dacă s-au rcspcctat normele de proccdură şi de drept material reglementat de legea canonică, neputând să aplice dispoziţii legale adoptate de organele statului.
C.A. Oradea, s. com. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 152/CA din 23 aprilie 2008
