Examinând cauza din perspectiva rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.U.G. nr. 110/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 236/2006, în ansamblul său, cât şi cele ale art. 1, art. 4 alin. (1), art. 5 alin. (1) şi art. X prin deciziile nr. 870 şi nr. 871 din 9 octombrie 2007, prin care au fost declarate ca neconstituţionale aceste dispoziţii cât şi actul normativ în ansamblul său. Curtea urmează să admită recursul declarat în cauză ţinând cont de dispoziţiile art. 312 alin. (1) teza I şi art. 312 alin. (4) C. proc. civ., în referire la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, să caseze sentinţa atacată, iar în rcjudecare să respingă acţiunea reclamantului Prefectul Judeţului C. cât şi cererea de intervenţie principală a intervenientei U.UJ.
A statuat Curtea Constituţională că potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 110/2005 s-a stabilit cadrul juridic pentru vânzarea spaţiilor proprietate privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale care au destinaţia de cabinete medicale precum şi a spaţiilor în care se desfăşoară activităţi conexe actului medical, a spaţiilor organizate ca centre de diagnostic şi tratament sau centre medicale cu personalitate juridică, către medici, medici dentişti, biologi, biochimişti, fizicieni, tehnicieni dentari şi celelalte persoane fizice cu drept de liberă practică, ce desfăşoară activităţi conexe actului medical şi care deţin în mod legal spaţiul respectiv.
în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 110/2005, consiliile judeţene sau cele locale, după caz. aprobă prin hotărâre lista spaţiilor din proprietatea privată a acestora ce urmează să fie vândute în baza dispoziţiilor acestei ordonanţe, iar potrivit art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ, prefecţii vor veghea ca hotărârea să cuprindă toate spaţiile medicale care cad sub incidenţa ordonanţei de urgenţă.
S-a arătat că se instituie obligaţia pentru autorităţile publice locale de a întocmi o listă completă a spaţiilor cu destinaţia menţionată şi obligaţia de a le scoate la vânzare. Prin înlăturarea posibilităţii autorităţilor publice locale de a dispune în mod liber de bunurile aflate în proprietatea privată a unităţilor administrativ-teritoriale, în sensul de a opta sau nu pentru vânzarea acestora, se încalcă în mod vădit dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de exercitare a prerogativei dispoziţiei ca atribut ce ţine de esenţa dreptului de proprietate, aducându-se atingere dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 44 alin. (1) teza I. privind garantarea dreptului de proprietate privată.
S-a mai constatat că dispoziţiile arătate reglementează un transfer silit de proprietate care nu respectă prevederile referitoare la consacrate de art. 44 alin. (I) şi (3) din Constituţie şi art. I din primul Protocol la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
în acest sens. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statut în jurisprudenţa sa că o privare de libertate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern şi să respecte un raport de propor-ţionalilatc între mijloacele folosite şi scopul vizat.
Având în vedere că în cazul de faţă soluţia primei instanţe s-a întemeiat pe dispoziţiile
O.U.G. nr. 110/2005 aprobată cu modificări prin Legea nr. 236/2006. dispoziţii care. în ansamblul lor. sunt neconstituţionale, iar deciziile sunt definitive şi general obligatorii, nu mai există pentru aceasta un temei juridic pentru menţinerea ei. astfel că sc va decide în sensul celor expuse mai sus. după admiterea recursului declarat în cauză.
C.A. Cluj, s. com., cont. adm. şi fisc., decizia nr. 65 din 14 ianuarie 2008
Notă: Această speţă este una dintre zecile, poale chiar sutele de speţe de acest gen, căci intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 110/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 236/2006 a creat o isterie în rândul titularilor unor contracte de concesiune, închiriere etc. a acestor spaţii (care doreau să le cumpere) şi o dârză rezistenţă a administraţiei (care nu voia să le vândă). Iar cea care a tranşat, într-un final, acest conflict, a fost Curtea Constituţională, care a declarat ca necostituţională ordonanţa amintită.
Această speţă însă, nouă ne prilejuieşte o abordare dintr-un unghi inedit a raporturilor dintre competenţa legată şi cea discreţionară a unui organ administrativ, constatând, încă o dată dacă mai era cazul, că numai legea poate fi aceea care stabileşte limitele interne ale exerciţiului unei atribuţii a administraţiei.
Astfel, întrucât vorbim despre atribuţia unei autorităţi publice de a-şi înstrăina bunurile proprietate privată, fără îndoială că, întemeiat pe prevederile „dreptului nostru comun” (în speţă Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale) aceasta este una discreţionară: consiliile pot aprecia în mod suveran dacă un anumit bun proprietate privată trebuie afectat unei utilităţi publice (şi, deci, el ar trebui „trecut” în proprietatea publică a unităţii administrativ-teritoriale), sau, pentru o perioadă oarecare de timp, este mai util să fie păstrat în proprietatea sa privată fiind pus în valoare ca atare ori, în fine, acest bun este inutil şi trebuie înstrăinat. Astfel stând lucrurile, nicio altă autoritate (nici măcar instanţa (le administrativ) nu |>oate controla şi cenzura această jxitere discreţionară.
Insă, prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 110/2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 236/2006, această competenţă devine una legată: consiliile sunt obligate să inventarieze şi să înstrăineze bunurile având o anumită destinaţie. Din acest moment, competenţa acestora este controlabilă (de către prefect) şi cenzurabilă (de cătrc instanţa de contencios administrativ) căci refuzul de a înstrăina un anumit imobil devine, raportat la conţinutul ordonanţei, unul nejustificat.
La final însă, constatând că ordonanţa în cauză a intrat în coliziune cu unele norme cu rang constituţional, în speţă cele referitoare la proprietate. Curtea Constituţională a declarat-o neconstituţională1. A redevenit astfel aplicabil dreptul comun în materie, astfel încât, atribuţia redevenind una discreţionară, este evident că instanţa de contencios administrativ nu mai poate stabili existenţa vreunui exces de putere în sj)eţă, căci exerciţiul dreptului de proprietate nu este cenzurabil, sub aspectul voinţei de a înstrăina un bun, de către instanţa de contencios administrativ.
