Prin sentinţa civilă nr. 2831 din 21 octombrie 2009 a Tribunalului Cluj s-a respins acţiunea formulată de către reclamantul K.I. în contradictoriu cu pârâta S.C. E.I. SRL, având ca obiect un conflict de muncă.
Reclamantul a fost obligat să-i achite pârâtei suma de 3.903,2 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamantul a fost angajatul pârâtei în funcţia de manager zonă începând cu data de 02.07.2007, având încheiat un contract individual de muncă, înregistrat sub nr. 2128/12.07.2007, fiindu-i stabilit un salariu lunar de bază brut în sumă de 1906 lei.
Referitor la decizia nr. 07/12.02.2009 prin care reclamantului i s-a aplicat sancţiunea reducerii salariului cu 10% pe timp de o lună, instanţa a reţinut că disciplina muncii este o condiţie obiectivă, necesară şi indispensabilă desfăşurării activităţii fiecărui angajator, şi că este absolut necesar ca toţi angajaţii să respecte ordinea şi mai ales disciplina muncii, pentru a se putea asigura un climat propice desfăşurării procesului de producţie. În virtutea raportului de subordonare, angajatul este obligat să respecte atât obligaţiile prevăzute expres prin actele normative, regulamente de ordine interioară, contractul colectiv de muncă şi cel individual, dar şi dispoziţiile date de angajator prin decizii, ordine scrise sau verbale în exercitarea atribuţiilor de coordonare, îndrumare şi control.
Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica sancţiuni disciplinare angajaţilor săi (art. 263 din Codul muncii), acesta fiind în măsură să cuantifice exact sancţiunea, ţinând cont şi de sancţiunile disciplinare avute de angajat anterior.
Reclamantul a fost convocat la cercetarea disciplinară prealabilă prin scriptul denumit „ Convocare ” din data de 27.01.2009. Acesta s-a prezentat la convocare şi şi-a formulat apărările, în urma convocării fiind încheiat procesul verbal din data de 09.02.2009 care menţionează aceste apărări.
Referitor la aceste abateri disciplinare instanţa a reţinut următoarele: în primul rând, funcţia de manager de zonă impune o anumită conduită şi respectarea unor planuri de realizări la care reclamantul nu poate susţine că nu i-au fost aduse la cunoştinţă şi care puteau fi respectate chiar dacă nu exista comunicată o fişă a postului. Mai mult chiar, la dosar a fost depusă fişa postului pentru reclamant, pe care acesta a semnat de primire pentru studiu, fişă care constituie anexa la contractul individual de muncă.
Prin mai multe adrese reclamantul a fost notificat, anterior sancţionării, solicitându-i-se depunerea rapoartelor de utilizare a timpului de muncă.
Referitor la acest aspect, instanţa a reţinut că este datoria fiecărui angajat, cu atât a unui manager de zonă, să-şi justifice utilizarea judicioasă a timpului de muncă.
Decizia de sancţionare mai reţine faptul că reclamantul nu şi-a realizat obiectul contractului individual de muncă, respectiv vânzările potrivit potenţialului de desfacere a zonei, iar în perioada desfăşurării activităţii un număr de 2 clienţi au solduri restante importante.
Cu privire la decizia nr. 10/01.04.2009, comunicată reclamantului la data de 06.04 2009, instanţa a reţinut că acesta a contestat-o în precizarea de acţiune depusă la data de 30.04.2009 pentru termenul din 18.05.2009, în termenul de 30 de zile prevăzut expres de art. 268, alin. 1 din Codul muncii.
La baza deciziei a stat Referatul nr. 486/17.03.2009 întocmit de directorul de vânzări. Reclamantul a fost convocat la cercetarea disciplinară prealabilă prin Convocatorul din data de 18.03.2009, comunicat reclamantului la data de 20.03.2009 prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. Acesta nu s-a prezentat la convocare şi nu şi-a formulat apărările.
Din analiza deciziei nr. 10/01.04.2009 instanţa a reţinut că reclamantului i s-au imputat nerealizarea obiectivelor trasate, nerealizarea sarcinilor de serviciu dar mai ales refuzul de a desfăşura orice fel de activitate. Din actele depuse de pârâtă se poate concluziona că deşi reclamantului i s-a solicitat, prin mai multe adrese şi e-mailuri să depună rapoarte de activitate şi după emiterea deciziei de sancţionare nr. 07/12.02.2009.
Referitor la drepturile salariale solicitate de reclamant, instanţa a reţinut că în mod temeinic pârâta a refuzat plata de drepturi salariale pentru perioada cât reclamantul nu a prestat activitate.
Potrivit prevederilor art. 10 din Codul muncii, contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoana fizică sau juridică, în schimbul unei remuneraţii denumite salariu.
Prima instanţă nu a reţinut susţinerile reclamantului că nu şi-a putut îndeplini atribuţiile de serviciu fiind lipsit de mijloacele de deplasare, atâta timp cât acesta nici nu a fost prezent la locul de muncă şi nici nu a prestat activitate o lungă perioadă de timp. Mai mult chiar, acesta nu a depus nici măcar rapoarte de activitate, acte pentru care nu era nevoie de deplasări.
Pârâta a depus la dosar fluturaşii de salariu al reclamantului de la data angajării şi până în luna decembrie 2008 care dovedesc că în perioada cât acesta a prestat activitate a fost plătit.
Buna credinţă a pârâtei se poate constata prin faptul că deşi reclamantul a contestat netemeinic preavizul nr. 473/25.02.2008, contestaţie respinsă irevocabil, pârâta nu a mai emis nici o decizie prin care reclamantului să i se fi desfăcut contractul individual de muncă, deşi i-a fost acordat preavizul de 20 zile lucrătoare în perioada 25.02.2008 – 21.03.2008.
Cu privire la plata concediului de odihnă, instanţa a reţinut că potrivit prevederilor art. 139 alin. (3) din Codul muncii, durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil, este prevăzută în contractul individual de muncă şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic. La semnarea contractului individual de muncă reclamantul a solicitat acordarea a 5 zile de concediu de odihnă, concediu care i-a fost acordat, iar în perioada 24.12.2007 – 11.01.2008 a fost în concediu, la fel ca şi întreg personalul pârâtei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul K.I. solicitând în principal admiterea recursului şi modificarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată şi: anularea deciziei nr. 07/12 februarie 2009 emise de angajator, privind sancţionarea recurentului disciplinară cu reducerea salariului cu 10 % pe timp de o lună, ca netemeinică şi nelegală; obligarea angajatorului la plata către recurent a drepturilor salariale aferente perioadei 1 mai 2008 – 1 aprilie 2009, conform contractului individual de muncă nr. 2128 din 12 iulie 2007, constând în salariul lunar de 1906 lei brut şi adaosul lunar de 2901 lei/lună brut; anularea deciziei de concediere disciplinară nr. 10/1 aprilie 2009, emise de angajator, ca netemeinică şi nelegală; dispunere reintegrării recurentului în funcţia de manager zonă la SC E.I. SRL BUCUREŞTI, conform contractului de muncă nr. 2128/2 iulie 2007; să se dispună plata către recurent, cu titlu de despăgubire, a unor sume echivalente cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu adaosul lunar de 2901 lei de care ar fi beneficiat începând cu data de 1 aprilie 2009 şi până la reintegrarea efectivă în funcţia de manager zonă; obligarea angajatorului la plata unei compensaţii de 5000 de Euro pentru prejudiciile morale cauzate prin conduita abuzivă din ultimele 12 luni, sancţionarea disciplinară nelegală şi concedierea nelegală.
În subsidiar, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea în parte a hotărârii atacate în privinţa cheltuielilor de judecată acordate pârâtei în sensul reducerii acestora, conform art. 274 alin 3 Cod procedură civilă, la nivelul cheltuielilor de judecată ale reclamantului din prima instanţă.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, prima instanţă a pronunţat o hotărâre sumar motivată prin care nu a analizat motivele de nulitate a deciziilor de sancţionare disciplinară şi a ignorat probele administrate în faţa instanţei.
Cu toate că decizia de sancţionare este lovită de nulitate absolută fiind dată cu încălcarea art. 268 alin. 2 lit. b , c şi f şi Codul muncii şi pe de altă parte este şi netemeinică întrucât abaterile constatate nu se reflectă în prevederile contractului individual de muncă, a fişei postului sau a vreunui regulament de ordine interioară.
S-a arătat că prima instanţă a reţinut că angajatorul a procedat în mod corect întrucât angajatul nu a fost prezent la locul de muncă cu toate că aceste era agent de vânzări peste 6 judeţe angajatorul având sediul în Bucureşti, astfel că nu se deplasa decât ocazional la sediul angajatorului sa fiind una exclusiv de teren.
Întrucât angajatorul i-a retras echipamentul de lucru încă din 4 martie 2008 şi nu i-a asigurat nicio clipă posibilitatea de a-şi desfăşura activitatea, consideră că este îndreptăţit la plata drepturilor salariale.
Intimata SC E.I. SRL BUCUREŞTI prin întâmpinarea depusă la fila 20-22, solicită respingerea recursului ca nefondat cu menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii atacate, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs şi a actelor ataşate la dosar, Curtea de apel constată următoarele:
Criticile recurentului privitoare la faptul că prima instanţă nu a motivat hotărârea adoptată cu privire la soluţia de respingere a cererilor de anulare a deciziilor de sancţionare este fondată, fiind prezent motivul de modificare prev. de art. 304 pct. 7 C.pciv.
Potrivit art. 268 alin. 2 din Codul muncii sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia de aplicare a sancţiunii disciplinare se cuprind în mod obligatoriu: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de munca aplicabil, care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile prevăzute la art. 267 alin. (3), nu a fost efectuată cercetarea, temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică, termenul în care sancţiunea poate fi contestată şi instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
Din acest text legal rezultă că necuprinderea în decizia de sancţionare a cel puţin unuia din aceste elemente esenţiale loveşte cu nulitatea măsura luată, astfel încât dacă textul reglementează o cauză de nulitate reiese că trebuie îndeplinite în totul condiţiile cerute de lege.
În cauza de faţă Decizia nr. 7 din 12 februarie 2009 prin care pârâta l-a sancţionat disciplinar pe reclamant cu reducerea salariului cu 10% pe timp de o lună nu cuprinde toate elementele esenţiale prevăzute de textul legal mai sus arătat, astfel încât aceasta este lovită de nulitate şi nu se mai impune verificarea temeiniciei motivelor care au stat la baza emiterii acesteia.
Astfel, decizia nu cuprinde precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de munca aplicabil, care au fost încălcate de salariat, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile şi instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
În ceea ce priveşte concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului dispusă ca sancţiune disciplinara, potrivit art. 62 alin. 1 ind. 1 din Codul muncii: „în cazul în care concedierea intervine pentru motivul prevăzut la art. 61 lit. a), angajatorul poate emite decizia de concediere numai cu respectarea dispoziţiilor art. 263-268.” Conform alin. (2) al aceluiaşi articol: „Decizia se emite in scris si, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie sa fie motivata in fapt si in drept si sa cuprindă precizări cu privire la termenul in care poate fi contestata si la instanţa judecătorească la care se contesta.”
Astfel, cu privire decizia nr. 10 din 1 aprilie 2009 emisă tot de către pârâtă prin care s-a desfăcut contractul de muncă al reclamantului, de asemenea Curtea constată că nu îndeplineşte cerinţele de legalitate prevăzute de art. 268 Codul muncii, lipsind precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de munca aplicabil, care au fost încălcate de salariat şi instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.
Toate aceste lipsuri fac ca decizia mai sus arătată să fie lovită de nulitate absolută impunându-se în acest sens anularea acesteia.
Constatând nulitatea absolută a deciziei de concediere în raport de nerespectarea condiţiilor imperative, instanţa va admite petitul acţiunii având ca obiect repunerea reclamantului în situaţia anterioară emiterii actului de sancţionator, respectiv va dispune reintegrarea reclamantului în funcţia deţinută anterior, respectiv manager zonă şi va obliga pârâta să plătească reclamantului o despăgubire egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate de care ar fi beneficiat acesta începând cu 1.04.2009 şi până la reintegrarea efectivă.
În privinţa cererii de obligare a angajatorului la plata către recurent a drepturilor salariale aferente perioadei 1 mai 2008 – 1 aprilie 2009, conform contractului individual de muncă nr. 2128 din 12 iulie 2007, constând în salariul lunar de 1906 lei brut şi adaosul lunar de 2901 lei/lună brut, criticile recurentului sunt nefondate, iar dispoziţia de respingere a acestui petit va fi menţinută.
Astfel din probele administrate la fond, coroborate cu recunoaşterile parţiale ale reclamantului, reiese că acesta nu a prestat nici o activitate în folosul intimatei în perioada în care s-au solicitat drepturile salariale mai sus arătate. Pe întreagă această perioadă, reclamantul a avut o stare de pasivitate, necomunicând angajatorului nici măcar rapoartele de activitate ce i-au fost solicitate de acesta.
In mod corect a reţinut prima instanţă că refuzul pârâtei de a efectua plata de drepturi salariale aferente perioadei 1 mai 2008 – 1 aprilie 2009 a fost unul temeinic, sentinţa fiind motivată în acest sens şi dată cu aplicarea corectă a legii.
În ceea ce priveşte daunele morale solicitate de reclamant, se impune menţinerea hotărârii atacte şi sub acest aspect, având în vedere că în cauză nu s-a confirmat existenţa unui prejudiciu de natură morală suferit de catre acesta şi la a cărui reparare să fie obligată intimata, nefiind întrunite condiţiile răspunderii delictuale în sarcina acesteia din urmă, astfel că criticile recurentului sunt nefondate.
Pentru aceste considerente Curtea în temeiul art. 312 alin. 3 şi art. 304 pct. 7 şi 9 C.proc.civ. va admite recursul reclamantului şi va modifica în parte sentinţa recurată în sensul admiterii în parte a acţiunii astfel cum a fost precizată, conform dispozitivului prezentei decizii.
