Apelanta M A este nora reclamanţilor, iar apelanţii C M şi C V sunt părinţii acesteia, astfel că niciunul dintre pârâţi nu poate fi considerat membru de familie al reclamanţilor în accepţiunea Legii 217/2003. Părţile nici nu convieţuiesc şi, mai mult, C M şi C V nu locuiesc nici măcar în aceeaşi localitate cu reclamanţii.
Prima instanţă a asimilat relaţia de afinitate dintre noră şi socrii celei dintre părinţi şi copii printr-o interpretare extensivă a textului art. 5 al. 1 lit. c din Legea 217/2003 republicată( art. 2 indice 2 lit. c din Legea 25/2012), însă când legea cuprinde o enumerare limitativă a împrejurărilor în care se poate aplica, cum este şi cazul Legii 217/2003 rep. în care legiuitorul a definit exact noţiunea de „membru de familie”, nu se admit interpretări extensive.
Prima instanţă a asimilat relaţia de afinitate dintre noră şi socrii celei dintre părinţi şi copii printr-o interpretare extensivă a textului art. 5 al. 1 lit. c din Legea 217/2003 republicată( art. 2 indice 2 lit. c din Legea 25/2012), însă când legea cuprinde o enumerare limitativă a împrejurărilor în care se poate aplica, cum este şi cazul Legii 217/2003 rep. în care legiuitorul a definit exact noţiunea de „membru de familie”, nu se admit interpretări extensive.
Mai mult, pentru că ingerinţa asupra drepturilor fundamentale ale celui împotriva căruia se emite ordinul este foarte serioasă, instituţia ordinului de protecţie reglementată de Legea 217/2003 nu-şi găseşte aplicabilitatea decât în condiţiile prevăzute de actul normativ special care o reglementează.”
DECIZIA CIVILĂ NR.146/A/3 aprilie 2015
Prin sentinţa civilă nr. 2644 din 7 noiembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei s-a admis cererea formulată de reclamanţii M V şi M A, prin mandatar M M, în contradictoriu cu pârâţii M A, C M şi C V.
În temeiul art. 23 din Legea nr. 217/2033, modificată cu Legea nr. 25/2012, s-a dispus emiterea ordinului de protecţie pe o durată de 6 luni în sensul obligării pârâţilor M A, C M şi C V, să păstreze o distanţă minimă de 3 m, faţă de locuinţa reclamanţilor situată în localitatea Deseşti, nr.264, jud. Maramureş.
S-a limitat pârâtei M A, dreptul de folosinţă asupra curţii comune ale celor două locuinţe ale părţilor, cu nr. 264 şi 264/A , situate în localitatea Deseşti, până la limita de 3 m de locuinţa reclamanţilor.
S-a interzis pentru pârâţi, orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod, cu reclamanţii.
Au fost obligaţi pârâţii să plătească în favoarea statului suma de 300,00 lei cheltuieli judiciare, câte 100,00 lei pentru fiecare pârât, reprezentând onorariu avocaţial din oficiu pentru cabinet de avocat P.G.S. din cadrul Baroului Maramureş, care va fi suportat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin cererea formulată la data de 15.10.2014 prin mandatar M M, reclamanţii au solicitat emiterea unui ordin de protecţie împotriva pârâţilor, învederând că în data de 04.10.2014 au fost agresaţi fizic şi verbal în locuinţa lor de părinţii nurorii lor, C M şi C V.
Anterior, în luna septembrie 2014, nora M A i-a zdrobit mâinile reclamantului, agresiunea fiind dovedită cu certificatul medico-legal.
La data de 03.11.2014, s-a comunicat pe fax din partea reclamanţilor o precizare cu privire la cererea introductivă, care a fost semnată de către aceştia, însuşindu-şi cererea introductivă.
Postul de Poliţie al comunei Deseşti, a comunicat răspunsul la solicitarea instanţie, prin adresa de la fila 27, la care au fost depuse, procesul verbal de sesizare din data de 04.10.2014.
Reclamanţii au depus prin mandatar, la fila 29 şi 30, o precizare la cererea depusă şi certificatul medico-legal nr. 572/22.09.2014.
Potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 217/2003, republicată, persoA a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe din următoarele măsuri- obligaţii sau interdicţii: evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă aceste este titularul dreptului de proprietate; reintegrarea victimei şi după caz, a copiilor, în locuinţa familiei; limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima; obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate; interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic; interzicerea oricărui contact, inclusiv telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod cu victima; obligarea agresorului de a preda poliţiei armele deţinute; încredinţarea copiilor minori sau stabilirea reşedinţei acestora.
Din dispoziţiile legale prezentate, rezultă că trebuie să fie îndeplinită următoarele condiţii: să existe un act de violenţă, actul de violenţă să pună în pericol viaţa, integritatea fizică sau psihică ori libertatea persoanei şi actul de violenţă să provină din partea unui membru de familie sau asimilat acestuia.
Art. 2 indice 1 din Legea nr.25/2012, prevede modalitatea în care se manifestă violenţa verbală, psihologică, fizică, etc.
Art. 2 indice 2 din aceeaşi lege, prevede la litera „c”, că prin membrii de famI se înţelege şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
Relaţiile dintre părţi pot fi asimilate textului, în condiţiile în care pârâta de rândul 1, a fost căsătorită cu un fiu al reclamanţilor care a decedat în anul 2014, din care au rezultat 2 copii, ce au calitatea de nepoţi ai reclamanţilor, iar pârâţii de rândul 2 sunt pârâţii primei pârâte şi cuscrii reclamanţilor, iar conform obiceiului local, aceste relaţii dintre cei prezentaţi, pot fi considerate în sfera relaţiilor de familie. Reclamanţii au o locuinţă proprie, iar pârâta de rândul 1, are şi ea o casă situată în aceeaşi curte unde locuieşte împreună cu fii, care sunt nepoţii reclamanţilor. Prin urmare relaţia poate fi asimilată unei relaţii de convieţuire, chiar dacă nu locuiesc în acelaşi imobil.
Asupra reclamanţilor au fost exercitate acte de violenţă fizică şi psihologică, atât de către pârâta de rândul 1, cât de către ceilalţi pârâţi, care ulterior s-au ascuns în locuinţa fiicei lor. Aspectele sunt dovedit cu actul medico-legal depus la dosar şi sesizarea organelor de urmărire penală. Actele de violenţă s-au exercitat prin pătrunderea fără drept de către pârâţi în locuinţa reclamanţilor, care sunt persoane în vârstă lipsite de apărare şi cu handicap fizic.
Instanţa a avut în vedere şi faptul că locuinţele reclamanţilor şi ale pârâtei de rândul 1, sunt situate într-o zonă izolată, fără posibilitatea ca reclamanţii să poată apela la ajutorul unor vecini, iar viaţa acestora este pusă realmente în pericol.
Faţă de cele prezentate, instanţa a apreciat că cererea reclamanţilor este întemeiată privind emiterea ordinului de protecţie, iar apărările pârâţilor pe considerentul că nu sunt întrunite condiţiile privind membrii de famI, nu pot fi primite fiind înlăturate. Excepţiile de nulitate a cererii privind emiterea ordinului de protecţie şi a excepţia inadmisibilităţii cererii pe considerentul că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de textul art.5 din Legea nr. 217/2003, fiind respinse.
Prin dispoziţiile Legii nr.25/2012, s-a prevăzut că cererea trebuie să fie redactată potrivit unui formulat cadru din anexa acestei legii, care poate fi înregistrată chiar dacă nu este redactată conform acestei dispoziţii din anexă. Cererea poate fi formulată de orice persoană, iar reclamanţii o pot însuşi ulterior, astfel că prevederile art.196 din NCPC, invocate de către pârâţi privind nulitatea cererii, nu sunt aplicabile în această procedură specială.
Prin urmare instanţa a admis cererea reclamanţilor, cu consecinţa emiterii ordinului de protecţie, cu caracter provizoriu pe o durată de 6 luni, prin care s-au dispus următoarele măsuri: stabilirea obligaţiei în sarcina pârâţilor de a păstra o distanţă minimă de 3 m, de locuinţa reclamanţilor din comune Deseşti nr. 264; limitarea pârâtei de rândul 1, a dreptului de folosinţă asupra curţii comune ale locuinţelor părţilor, până la limita de 3 m de locuinţa reclamanţilor; interzicerea pârâţilor de a avea orice contact, telefonic, prin corespondenţă sau în orice alt mod cu reclamanţii.
Pârâţii au fost obligaţi să plătească în favoarea statului suma de 300,00 lei reprezentând onorariul avocaţial din oficiu pentru cabinet de avocat P.G.S., ca urmare a serviciului de asistenţă juridică gratuită acordat reclamanţilor, respectiv suma de câte 100 lei pentru fiecare pârât.
Conform dispoziţiilor Legii nr. 217/2003, modificată şi completată cu Legea nr.25/2012, ordinul emis este executoriu, fără somaţie sau trecerea vreunui termen.
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din data de 03.11.2014 pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei în dosar nr.2742/307/2014 au declarat recurs recurenţii M A, C M şi C V care a fost respins ca inadmisibil prin Decizia Civilă nr. 48/R/05.02.2015, raportat la dispoziţiile art. 457 al. 3 Cod procedură civilă.
Reclamanta M A a decedat la data 07.02.2015.
La data de 20.02.2015 pârâţii au formulat apel împotriva încheierii din data de 03.11.2014, dar şi a sentinţei civile nr. 2644 din 7 noiembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârilor atacate, admiterea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a numitului M M la sesizarea instanţei şi anularea cererii de emitere a ordinului de protecţie.
În subsidiar, au solicitat schimbarea celor două hotărâri şi respingerea cererii de emitere a ordinului de protecţie.
În motivarea apelului apelanţii au susţinut că instanţa de fond a procedat la judecarea cererii redactată şi semnată de către M M în numele părinţilor săi, numiţii M V şi M A, fără ca acesta să facă dovada calităţii de reprezentant legal în prezenta cauză, fiind astfel omise dispoziţiile art. 25 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 217/2003, renumerotat şi transpus în art. 27 indice 1 alin. 1 şi 2, prin Legea nr. 25/2012, text de lege care precizează limitativ persoanele care pot formula cererea pentru emiterea ordinului de protecţie, apreciind în mod greşit că numitul M M are calitatea de reprezentant legal al intimaţilor M V şi M A. De asemenea, instanţa de fond nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 80, 82, 83, 86, 174, 175, 176, 177, 178 şi 196 din N.C.P.C.
Referitor la reprezentarea legală, N.C.P.C. stabileşte, prin dispoziţiile art. 80, formele reprezentării. Raportându-se la prezenta cauză, apelanţii au arătat că M M nu avea calitatea de reprezentant legal al intimaţilor, întrucât, reprezentarea legală a persoanelor fizice, intervine în cazul lipsei capacităţii de exerciţiu, potrivit dispoziţiilor art. 80 alin. 2 N.C.P.C., lipsă a capacităţii care, în prezenta cauză, nu este dovedită, intimaţii nefiind lipsiţi de capacitatea de exerciţiu. Ţinând seama de aceste aspecte, potrivit art. 82, în lipsa dovezii calităţii de reprezentant, instanţa acordă un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor, iar dacă aceste lipsuri nu sunt acoperite, se impune anularea cererii.
De asemenea, instanţa a considerat în mod eronat că viciul lipsei semnăturii de pe cererea iniţială a fost acoperit prin depunerea unui înscris, act scris de M M, cu semnătura M V şi M A, (de asemenea, precizează că acel înscris nu îndeplineşte condiţiile de fond şi formă a procurii speciale pentru reprezentare), întrucât potrivit dispoziţiilor art. 196 alin. 2 din N.C.P.C, reclamantul care lipseşte la termenul la care s-a invocat lipsa de semnătură, este obligat să semneze cererea cel mai târziu la primul termen următor, fiind înştiinţat despre aceasta prin citaţie. Această obligaţie procesuală nu a fost îndeplinită în prezenta cauză, aprecierea instanţei că actul depus conţine semnătura reclamanţilor, nu are acoperire legală, iar în aceste condiţii cererea trebuia anulată.
Intimatul M V prin întâmpinarea depusă a invocat excepţia tardivităţii apelului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia.
Excepţia tardivităţii cererii de apel este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă din considerentele ce succed:
Conform art. 457 al. 3 Cod procedură civilă dacă instanţa respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea menţiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar va fi comunicată, din oficiu, tuturor părţilor care au luat parte la judecata în care s-a pronunţat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.
Decizia Civilă nr. 48/R/05.02.2015 a Tribunalului Maramureş i-a fost comunicată apelantei M A la data de 19.02.2015, iar apelanţilor C M şi C V la data de 25.02.2015, cererea de apel înregistrată la data de 20.02.2015 fiind formulată în termenul prevăzut de art. 30 din Legea 217/2003, de 3 zile de la comunicare.
Apelul declarat împotriva încheierii din data de 03.11.2014 pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei în dosar nr.2742/307/2014 este nefondat.
Cererea privind emiterea ordinului de protecţie a fost formulată de fiul reclamanţilor M V şi M A, M M, în cuprinsul cererii indicându-se voinţa primilor de a fi reprezentaţi de acesta. Este adevărat că dovada calităţii de reprezentant nu a fost a alăturată cererii corespunzător dispoziţiilor art. 194 lit. b Cod procedură civilă, dar instanţa a aplicat corect prevederile art. 82 al. 1 Cod procedură civilă acordând un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor.
Lipsa dovezii calităţii fiului M M de reprezentant al reclamanţilor a fost acoperită la termenul de judecată acordat prin depunerea procurii judiciare autentificate de Notar Public B Steluţa sub nr. 3710/06.11.2014.
Susţinerea apelanţilor potrivit căreia raportat la dispoziţiile art. 25 al. 2 şi 3 din Legea 271/2003 cu modificările şi completările ulterioare cererea pentru emiterea ordinului de protecţie nu putea fi introdusă printr-un reprezentant convenţional nu poate fi primită.
Scopul adoptării Legii nr. 217/20003 a fost acela de a preveni şi combate violenţa în familie, de a consolida, ocroti şi sprijini familia şi de a asigura respectarea principiilor fundamentale ale legislaţiei referitor la familie.
Art. 25 al. 2 din Legea 271/2003 cu modificările şi completările ulterioare prevede că cererea pentru emiterea ordinului poate fi introdusă de victimă personal sau prin reprezentant legal, dar, în opinia tribunalului, această dispoziţie trebuie interpretată în sensul în care legiuitorul, pentru a urmărit, pentru ipoteza victimei lipsite de capacitate procesuală de exerciţiu (ex. copilul minor), să instituie o excepţie de la regula prevăzută în art. 57 al. 2 Cod procedură civilă potrivit cărora partea care nu are exerciţiul drepturilor procedurale nu poate sta în judecată decât dacă este reprezentată, asistată ori autorizată în condiţiile prevăzute de legile, iar nu să restrângă dreptul victimei de a fi reprezentată convenţional.
Ca urmare, tribunalul apreciază că prima instanţă a procedat corect acordând reprezentantului convenţional al reclamanţilor termen pentru a-şi dovedi calitatea.
În ce priveşte apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 2644 din 7 noiembrie 2014 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, tribunalul apreciază că este fondat.
Potrivit art. 5 din Legea 271/2003 cu modificările şi completările ulterioare, în sensul prezentei legi, prin membru de familie se înţelege a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul/soţia şi/sau fostul soţ/fosta soţie; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc; d) tutorele sau altă persoană care exercită în fapt ori în drept drepturile faţă de persoA copilului; e) reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijeşte persoA cu boală psihică, dizabilitate intelectuală ori handicap fizic, cu excepţia celor care îndeplinesc aceste atribuţii în exercitarea sarcinilor profesionale.
Apelanta M A este nora reclamanţilor, iar apelanţii C M şi C V sunt părinţii acesteia, astfel că niciunul dintre pârâţi nu poate fi considerat membru de famI al reclamanţilor în accepţiunea Legii 217/2003. Părţile nici nu convieţuiesc şi, mai mult, C M şi C V nu locuiesc nici măcar în aceeaşi localitate cu reclamanţii.
Mai mult, pentru că ingerinţa asupra drepturilor fundamentale ale celui împotriva căruia se emite ordinul este foarte serioasă, instituţia ordinului de protecţie reglementată de Legea 217/2003 nu-şi găseşte aplicabilitatea decât în condiţiile prevăzute de actul normativ special care o reglementează.
Faţă de aceste considerente, tribunalul a apreciat că în mod greşit a admis prima instanţă cererea reclamanţilor de emitere a ordinului de protecţie împotriva unor persoane în afara sferei membrilor de familie astfel cum aceasta a fost circumscrisă prin art. 5 din Legea nr. 217/2003 rep. şi, în consecinţă, în baza art. 480 al. 2 Cod procedură civilă, a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 2644 din 7 noiembrie 2014 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei în sensul că a respins cererea formulată de reclamanţii M V şi M A, decedată în cursul procesului, prin mandatar M M.
În temeiul art. 19 al. 1 din O.U.G. 51/2008, tribunalul a înlăturat dispoziţia de obligare a pârâţilor să plătească în favoarea statului suma de 300 lei cheltuieli de judiciare reprezentând onorariu avocaţial pentru asistenţa judiciară asigurată de avocat P.G.S. reclamanţilor, dispunând compartimentului economic al Tribunalului Maramureş să plătească Baroului Maramureş, din fondul pentru ajutor public judiciar, această sumă.
În temeiul art. 453 al. 1 şi 455 Cod procedură civilă, tribunalul aobligat reclamantul M V, căzut în pretenţii, să le plătească pârâţilor M A, C M şi C V suma de 250 lei cheltuieli de judecată pentru judecata în primă instanţă, constând în onorariu avocaţial, iar pe moştenitorii reclamantei decedate M A, respectiv pe M M, B A M şi M S E, diferenţa de 250 lei cheltuieli de judecată.
Apoi, în baza art. 453 al. 1 şi 455 Cod procedură civilă, instanţa i-a obligat intimaţii M V şi M M să le plătească apelanţilor suma de 60 lei cheltuieli de judecată în apel, reţinând că intimatele B A M şi M S E nu s-au opus admiterii apelului.
