Regresul garantului plătitor contra celorlalţi garanţi. Situaţia avalistului.
Regresul garantului care a plătit datoria debitorului poate avea loc împotriva debitorului conform art. 1669 din codul civil de la 1864 sau împotriva celorlalţi garanţi , conform art. 1674 din acelaşi act normativ, atunci când mai mulţi garanţi au garantat pentru acelaşi debitor. Faţă de ceilalţi garanţi regresul nu poate fi admis însă decât în cazurile prevăzute de art. 1673 din codul civil de la 1864. Deşi în raporturile dintre avalist şi posesorii ulteriori obligaţia cambială diferă de fidejusiune, fiind o obligaţie de sine stătătoare, în raporturile cu ceilalţi garanţi se aplică regulile de la fidejusiune, care constituie dreptul comun în cazul avalului. (sentinţa nr. 4828/22 dec. 2014).
Prin cererea înregistrată sub nr. 14539/288/2012 la Judecătoria Rm. Vâlcea la data de 3 dec. 2012 reclamantul SV a chemat în judecată pe pârâţii SC A SRL, ES şi EV solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa în cauză să-i oblige pe pârâţi la plata sumei de 702.165 lei cu titlu „împrumut nerestituit”.
În motivarea cererii reclamantul arată că prin contractul de credit nr. VL567 din 29 sept. 2006 pârâţii au împrumutat suma de 630.000 lei de la SC L. BANK iar acest împrumut a fost garantat cu garanţie reală asupra unui teren în suprafaţă de 7358,61 lei proprietatea reclamantului , situat în Râmnicu Vâlcea .
Întrucât pârâţii nu şi-au achitat ratele bancare, banca a emis o somaţie de plată pe numele reclamantului , la data de 30 iulie 2008 , prin care i-a pus în vedere să achite suma de 705.165,47 lei. Cu acordul băncii, reclamantul a reuşit să vândă terenul cu o sumă care a acoperit împrumutul împreună cu penalităţile şi dobânzile aferente.
Deşi a solicitat pârâţilor în repetate rânduri să restituie suma de bani plătită în numele lor, pârâţii l-au amânat sistematic iar în anul 2011 i-au plătit suma de 3000 lei promiţându-i că până la sfârşitul anului 2011 îi vor restitui şi restul sumei. Nici până în prezent însă pârâţii nu şi-au achitat obligaţia astfel încât reclamantul a fost nevoit să promoveze prezenta cerere.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 1357 cod civil.
Prin sentinţa civilă nr. 6757 din 16 sept. 2013 Judecătoria Rm. Vâlcea a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Vâlcea.
Deşi legal citaţi pârâţii nu s-au prezentat în instanţă şi nici nu au formulat întâmpinare.
În ce priveşte pe pârâta SC A SRL , aceasta a fost citată prin lichidator G A IPURL. La data de 17 febr. 2014 lichidatorul a depus o întâmpinare în care a arătat că procedura falimentului faţă de pârâta SC A SRL a fost închisă prin sentinţa nr. 2986 din 29 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 4009/90/2008 iar pârâta a fost radiată din evidenţa organelor fiscale la data de 5 iulie 2013.
Tribunalul constată că într-adevăr procedura falimentului faţă de pârâta SC A SRL a fost închisă prin sentinţa nr. 2986 din 29 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. 4009/90/2008. Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus şi radierea pârâtei debitoare din registrul comerţului. Întrucât societăţile comerciale îşi încetează existenţa la data radierii din registrul comerţului , tribunalul constată că pârâta nu are capacitate de folosinţă şi în consecinţă, acţiunea reclamantului împotriva acestei pârâte urmează a fi respinsă pe cale de excepţie pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă.
Pe fond , tribunalul constată că acţiunea reclamantului este întemeiată, în parte, anume în ce-l priveşte pe pârâtul EV.
Prin contractul de credit nr. VL576 din 29 sept. 2006 (fila 12) L. BANK a acordat pârâtei SC A SRL o linie de credit în sumă de 630.000 lei pe o perioadă de 12 luni de la data semnării contractului.
Creditul a fost garantat prin ipotecă de rangul I asupra imobilului de natură teren şi construcţii, situat în Râmnicu Vâlcea în suprafaţă de 7358,61 mp., proprietatea reclamantului SV. În acest sens a fost încheiat contractul de garanţie reală imobiliară autentificat sub nr. 3724 din 29 sept. 2006 la notarul public .
De asemenea s-a constituit o garanţie reală mobiliară asupra soldurilor pozitive ale conturilor curente prezente şi viitoare ale debitoarei principale, SC A SRL.
În fine, creditul a mai fost garantat şi prin emiterea unui bilet la ordin în alb, avalizat de către pârâtul EV şi de numitul MEV.
La data de 30 iulie 2008 banca creditoare l-a somat pe reclamantul garant să achite suma de 705.165 lei reprezentând creditul acordat pârâtei SC A SRL cu dobânzi calculate până la data respectivă.
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1561 din 11 sept. 2008 la notarul public reclamantul a vândut imobilul susmenţionat cu preţul de 1.200.000 lei. În contract se face menţiunea că din preţul total suma de 731.125 lei va fi virată în contul vânzătorului deschis la L BANK în vederea achitării integrale a creditului susmenţionat, împreună cu spezele aferente, iar restul de preţ de 468.874 lei se virează în contul vânzătorului deschis la o altă bancă.
Reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1537 din noul cod civil care reglementează răspunderea civilă delictuală. Tribunalul constată însă că dispoziţiile noului cod civil intrat în vigoare la 1 oct. 2011 nu sunt aplicabile cauzei întrucât izvorul raporturilor juridice dintre părţi îl constituie contractul de credit şi convenţiile de garanţie, toate încheiate în anul 2006, astfel încât legea aplicabilă litigiului este cea în vigoare la momentul încheierii convenţiilor , respectiv codul civil de la 1864.
De asemenea se constată că dispoziţiile răspunderii civile delictuale nu sunt aplicabile speţei , chiar dacă instanţa s-ar raporta la dispoziţiile corespunzătoare din codul civil de la 1864, respectiv art. 998, deoarece în acţiunea introductivă reclamantul nu arată care este fapta delictuală săvârşită de către pârâţi.
Tribunalul constată că în realitate intenţia reclamantului este de a formula o acţiune de regres; garantul care a plătit datoria solicită restituirea plăţii din partea debitorului principal precum şi a altor persoane pe care le consideră obligate la restituire. Sub acest aspect trebuie reţinut că instanţa este ţinută de intenţia reală a reclamantului şi de starea de fapt rezultată din acţiune şi din probele administrate; determinarea legii aplicabile este atributul instanţei care însă este obligată să pună în discuţia părţilor acest aspect atunci când consideră că părţile au invocat un temei de drept care nu concordă cu starea de fapt.
Deşi garantul ipotecar nu este în sens strict un fidejusor, deoarece nu îşi asumă o obligaţie personală de garanţie ci doar consimte la constituirea unei garanţi reale, el îşi exercită dreptul de regres, în cazul în care a fost deposedat de bunul oferit în garanţie , întocmai ca un fidejusor datorită finalităţii identice între cele două situaţii , respectiv faptul că datoria unei persoane este stinsă cu valori din patrimoniul altei persoane.
Regresul garantului care a plătit datoria debitorului poate avea loc împotriva debitorului conform art. 1669 din codul civil de la 1864 sau împotriva celorlalţi garanţi , conform art. 1674 din acelaşi act normativ, atunci când mai mulţi garanţi au garantat pentru acelaşi debitor. Faţă de ceilalţi garanţi regresul nu poate fi admis însă decât în cazurile prevăzute de art. 1673 din codul civil de la 1864.
Potrivit acestui text de lege fidejusorul, şi fără a fi plătit, poate să reclame dezdăunare de la debitor: 1. când este urmărit în judecată pentru a plăti; 2. când debitorul se află falit sau în stare de nesolvabilitate; 3. când debitorul s-a îndatorat de a-l libera de garanţie într-un termen determinat şi acesta a expirat; 4. când datoria a devenit exigibilă prin sosirea scadenţei stipulate; 5. după trecerea de 10 ani, când obligaţia principală nu are un termen determinat de scadenţă, întrucât însă obligaţia principală nu ar fi fost de aşa fel încât să nu poată a se stinge înaintea unui termen determinat, cum de exemplu tutela, ori întrucât nu s-a stipulat contrariul.
Regresul împotriva debitorului principal SC A SRL nu mai poate fi promovat, aşa cum s-a arătat mai sus, deoarece, debitorul şi-a încetat existenţa prin radierea din registrul comerţului, urmare a închiderii procedurii falimentului.
În schimb regresul împotriva altor garanţi este posibil, întrucât debitorul principal se află în situaţia prevăzută de art. 1674 pct. 2 , arătat mai sus, starea de faliment a debitorului principal fiind dovedită chiar cu existenţa pe rolul Tribunalului Vâlcea a procedurii de faliment în dosarul nr. 4009/90/2008.
Tribunalul constată că dintre ceilalţi doi pârâţi, numai pârâtul EV are calitatea de garant în sensul art. 1674 din codul civil de la 1864.
Aceasta deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus , pârâtul EV a avalizat un bilet la ordin emis în alb de către debitorul principal pentru garantarea restituirii creditului.
Potrivit art. 33 din Legea nr. 58/1934 plata unei cambii poate fi garantată printr-un aval pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte din ea. Această garanţie poate fi dată de un terţ sau chiar de un semnatar al cambiei. Potrivit art. 106 din aceeaşi lege sunt de asemenea aplicabile biletului la ordin dispoziţiunile privitoare la aval (art. 33 – 35); în cazul prevăzut de ultimul alineat al art. 34, dacă avalul nu arată pentru cine a fost dat, el se socoteşte dat pentru emitent.
Deşi în raporturile dintre avalist şi posesorii ulteriori obligaţia cambială diferă de fidejusiune, fiind o obligaţie de sine stătătoare, în raporturile cu ceilalţi garanţi se aplică regulile de la fidejusiune, care constituie dreptul comun în cazul avalului.
Raţiunea dreptului de regres împotriva celorlalţi garanţi a fidejusorului care a plătit datoria se justifică printr-un argument de echitate: este just ca fiecare dintre fidejusori să suporte o parte din datorie în caz de insolvabilitate a debitorului principal.
În ce priveşte urmărirea în regres a celorlalţi garanţi, aceasta trebuie să se limiteze la a cere de la fiecare garant numai partea sa contributivă la datorie, dispoziţie analogă cu cea privitoare la codebitorii solidari , reglementată de art. 1053 alin. 2 din codul civil de la 1864.
Cu alte cuvinte, cum în speţă creditul a fost garantat de către trei garanţi şi anume reclamantul , pârâtul EV şi terţul MEV, fiecare dintre garanţi trebuie să suporte o treime din datorie , astfel încât pârâtul EV urmează a fi obligat la plata către reclamant a sumei de 234.055 lei reprezentând 1/3 parte din suma totală achitată de către reclamant şi pretinsă prin acţiune.
Faţă de pârâta ES acţiunea urmează a fi respinsă. Reclamantul nu a menţionat în acţiune care ar fi fapta delictuală comisă de către această pârâtă şi care ar justifica dezdăunarea reclamantului. Nici o răspundere de regres nu se justifică în cazul aceste pârâte deoarece nu face parte dintre garanţii creditului. Împrejurarea că pârâta ESa figurat ca împuternicit al debitoarei SC A SRL la semnarea contractului de credit nu justifică întinderea răspunderii asupra sa, obligaţia de restituire fiind a debitorului şi nu a reprezentanţilor săi.
