În susţinerea acţiunii reclamanţii au arătat că personalul serviciilor de probaţiune a făcut parte din rândul categoriilor de personal a căror salarizare s-a efectuat în conformitate cu dispoziţiile Legii nr.50/1996, care la art.47 a prevăzut dreptul la acordarea unui spor pentru risc şi stres neuropsihic de 50% din salariul de bază brut lunar.
Prin Ordonanţa Guvernului nr.83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr.50/1996 dispoziţiile art.47 au fost abrogate prin art.I pct.42, dar procedându-se în această modalitate au fost încălcate normele constituţionale de principiu referitoare la delegarea legislativă, cât şi dispoziţiile Legii nr.125/2000 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe. Astfel, potrivit art.108 alin.3 din Constituţie, ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Or, prin art.I pct.1 din Legea nr.125/2000, guvernul a fost abilitat să emită ordonanţe doar cu privire la modificarea şi completarea Legii nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti , republicată. Cu toate acestea, prin OG nr.83/2000 s-a procedat la abrogarea unor dispoziţii ale Legii nr.50/1996, deşi aşa cum rezultă din dispoziţiile art.56-62 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative , modificarea , completarea şi abrogarea constituie evenimente legislative distincte. Deşi din legea de abilitare nu a fost prevăzută decât posibilitatea modificării şi completării legii, prin ordonanţa emisă în temeiul legii a avut loc şi abrogarea unor dispoziţii ale acesteia, or, este evident că ori de câte ori legiuitorul a avut intenţia să acorde executivului abilitare pentru abrogarea unor texte de lege , a prevăzut expres aceasta în cuprinsul legii de abilitare . De altfel, abrogarea art.47 din Legea nr.50/1996 nu poate produce efecte juridice atâta vreme cât OG nr.83/2000 este un act normativ inferior Legii nr.50/1996, fiind evidentă contradicţia sa cu dispoziţiile constituţionale.
Mai mult decât atât, conform art.41 alin.2 din României , „Salariaţii au dreptul la măsuri de protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor , regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor , instituirea unui salariu minim brut pe ţară , repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege”, iar în temeiul art.53 alin.1 din Constituţie (art.49 de la data abrogării, preluat întocmai după revizuire). „Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru : apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”.
Apreciază că solicitarea acordării acestui spor este justificată de modul în care se desfăşoară activităţile personalului de probaţiune care presupun deplasări în teren, inclusiv în domiciliile infractorilor şi persoanelor condamnate, chiar în locuri în care au fost produse infracţiuni, în zone cu potenţial criminogen ridicat, necesită interacţiunea directă cu cei care au săvârşit infracţiuni, cu familiile acestora, cu persoane consumatoare de droguri, fără ca personalului să i se asigure protecţie în teren sau la sediul serviciului. În acelaşi timp, trebuie precizat că volumul de muncă depăşeşte cu mult capacitatea instituţională a sistemului probaţiunii.
Consideră, totodată că sunt discriminaţi în raport cu celelalte categorii de personal din sistemul de justiţie, care au fost salarizate potrivit legii 50/1996. Menţionează că în perioada 2001-2006 personalul din serviciile de probaţiune a beneficiat de drepturile prevăzute de Legea nr.50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr.123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probaţiune. (Denumirea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere , respectiv, de protecţie a victimelor şi reintegrare socială şi supraveghere a fost modificată succesiv prin Legea nr.211/2004 şi legea nr.123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probaţiune).
Serviciile de probaţiune lucrează cu aceeaşi categorie de beneficiari cu care lucrează şi magistraţii şi personalul auxiliar (persoane care au săvârşit infracţiuni, ale infracţiunilor) motiv pentru care exceptarea de la acordarea acestui spor nu este justificată. În plus, în probaţiune, contactul cu infractorii nu are loc doar la sediul instituţiei aşa cum se întâmplă în cazul celorlalte categorii profesionale din justiţie menţionate , unde se asigură o minimă protecţie care determină o stare de confort emoţional, ci şi în teren, la domiciliul persoanelor care au comis infracţiuni, fără a beneficia de un minim de protecţie, situaţie în care disconfortul emoţional şi stresul este ridicat.
Cea mai importantă a personalului din serviciile de probaţiune o reprezintă, însă discriminarea în raport cu angajaţi ai aceluiaşi sistem , adică personalul din serviciile de probaţiune căruia i-a fost recunoscut prin hotărâri definitive dreptul de a beneficia de sporul de suprasolicitare neuropsihică în cuantum de 50%.
În acest context, art.5 din legea nr.123/2006 privind statutul personalului din serviciile de probaţiune prevede expres că „în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor şi a atribuţiilor prevăzute de prezenta lege este interzisă discriminarea pe criterii de sex, orientare sexuală, vârstă, rasă, etnie, , origine socială, situaţie familială ori alte criterii discriminatorii”.
Referitor la solicitarea de a li se reactualiza valoarea debitului şi de a li se acorda dobânda legală, învederează următoarele:
Nerespectarea obligaţiilor pârâţilor de plată a drepturilor salariale menţionate atrage răspunderea civilă a acestora , în temeiul dispoziţiilor art.1073 Cod civil. În aceste condiţii, pârâţii datorează reclamanţilor atât valoarea prejudiciului efectiv suferit, reprezentată de devalorizarea , în raport de indicele inflaţiei a sumelor cuvenite, precum şi foloasele nerealizate, reprezentate de valoarea dobânzii legale calculate asupra sumelor datorate. Drepturile cuvenite reclamanţilor, având natură salarială, pârâţii se află în întârziere prin simpla nerespectare a obligaţiei de plată, astfel că dobânda curge, conform dispoziţiilor art.1088 Cod civil, de la data exigibilităţii obligaţiei.
Prin urmare, cele două categorii de daune solicitate de reclamanţi au natură juridică diferită şi pot fi cumulate.
În drept , îşi întemeiază acţiunea pe prevederile art.16 din Constituţia României ce reglementează egalitatea în drepturi, prevederile Protocolului nr.12 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului purtând titlul „interzicerea discriminării”.
Din întâmpinarea depusă la dosar la 13.01.2009, pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor ca nefondată .
În esenţă, pârâtul arată că stabilirea sistemului de salarizare pentru sectorul bugetar este un drept şi o obligaţie a legiuitorului şi nu a instanţelor de judecată.
În acest sens s-a pronunţat şi Curta Constituţională prin decizia nr.818, 819/3.07.2008 asupra unor excepţii de neconstituţionalitate referitor la unele dispoziţii din OG nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Prin urmare modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit faţă de alte categorii ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte care ţin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării depăşind cadrul legal reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr.137/2000.
În măsura în care o dispoziţie cuprinsă într-o lege sau ordonanţă în vigoare este în contradicţie cu dispoziţiile art.16 din Constituţie , există posibilitatea ca într-un litigiu de competenţa instanţelor judecătoreşti cei interesaţi să invoce excepţia de neconstituţionalitate a acelor prevederi legale.
Solicită să se observe că această categorie a consilierilor de probaţiune nu a beneficiat niciodată de prevederile art.47 din Legea nr.50/1996. Art.47 din legea nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti prevedea : „Pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, magistraţii , precum şi personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de 50% din salariul de bază brut”.
Textul menţionat face o netă distincţie între magistraţi, personalul auxiliar de specialitate şi consilierii de probaţiune, aşa cum a fost stabilită şi prin Legea nr.303/2004, Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi prin OG nr.8/2007 şi Legea nr.327/2006.
De asemenea, art.3 alin.1 din legea nr.327/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din serviciile de probaţiune prevede că „Pentru activitatea depusă, personalul din serviciile de probaţiune are dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri, precum şi din premii sau prime, ale căror cuantumuri se stabilesc prin lege”.
Art.3 alin.2 din textul menţionat mai sus prevede că „salariul de bază pentru personalul din serviciile de probaţiune se stabileşte pa baza valorii de referinţă sectorială din cadrul autorităţii judecătoreşti şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în anexă, pe grade profesionale, în funcţie de competenţa profesională şi vechimea în specialitate”.
Totodată, potrivit legii , personalul din cadrul serviciilor de probaţiune beneficiază de sporuri salariale, premii şi prime acordate conform legii.
Potrivit art.22 alin.1 din Legea nr.327/2006, personalul din cadrul serviciilor de probaţiune beneficiază şi de alte drepturi prevăzute de legislaţia în domeniul muncii şi asigurărilor sociale.
Prin reglementarea salarizării şi a altor drepturi ale personalului din cadrul serviciilor de probaţiune prin lege specială , aşa cum rezultă din dispoziţiile art.23 din Legea nr.327/2006, „Prevederile Legii nr.50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, nu se mai aplică personalului din serviciile de probaţiune la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
De asemenea, legea specială de salarizare a acestei categorii profesionale nu prevede posibilitatea beneficiului sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică.
Prin sentinţa civilă nr.783/23 iunie 2009 Curtea de Apel Bucureşti a disjuns cererea formulată de reclamanta Mihăiţă Adriana, declinându-şi competenţa de soluţionare în favoarea Tribunalului Teleorman.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secţia conflicte de muncă , asigurări sociale şi administrativ şi fiscal sub nr.7298/2/2008 din 12.08.2009 cu prim termen de judecată la 11.09.2009.
Acţiunea este nefondată din următoarele considerente:
Susţinerile reclamantei privind aplicarea în continuare a dispoziţiilor art. 47 din legea nr.50/1996 privind acordarea unui spor de 50% pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică, magistraţilor şi personalului auxiliar de specialitate sunt corecte fiind confirmate prin decizia in interesul legii pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Aceste dispoziţii legale nu se aplică şi inspectorilor de probaţiune, aceştia nefăcând parte din categoria magistraţilor sau personalului auxiliar de specialitate.
La data adoptării Legii nr.50/1996 nici nu existau în sistemul judiciar serviciile de probaţiune.
Categoria profesională a inspectorilor de probaţiune nu a beneficiat niciodată de sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică prevăzut de art.47 din legea nr.50/1996.
Ca atare, susţinerile reclamantei referitoare la restrângerea drepturilor sale cu încălcarea dispoziţiilor art.41 alin.2 şi 53 alin.1 din Constituţie nu pot fi aplicate în cauză atâta timp cât dreptul la plata unui spor de risc şi suprasolicitare neuropsihică neuropsihică nu a existat.
Susţinerile reclamantei potrivit cărora acordarea sporului se impune în raport cu modul în care se desfăşoară activitatea inspectorului de probaţiune nu au relevanţă în cauză, atâta timp cât dreptul a nu a fost consfinţit prin lege.
Reclamanta şi-a mai întemeiat acţiunea şi pe starea de discriminare în care se află în raport de celelalte categorii de personal din sistemul de justiţie , care au fost salarizate potrivit Legii nr.50/1996.
Susţinerile reclamantei privind existenţa unei stări de discriminare nu pot fi primite deoarece reglementarea prin lege sau printr-un normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane , excede cadrului legal stabilit prin OG nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
În mod evident, actul normativ anterior menţionat are în vedere modul de aplicare a unor dispoziţii legale care instituie unele drepturi iar nu examinarea soluţiilor alese de către legiuitor.
În afara legii, nu se poate vorbi de discriminare, în temeiul OG nr.137/2000.
În acest sens sunt şi considerentele deciziilor nr.818, 819/ 820 /2008 privind excepţiile de neconstituţionalitate referitoare la 06137/2000.
Faptul, învederat de reclamantă, că au fost pronunţate de către alte instanţe hotărâri prin care s-a recunoscut dreptul la sporul de risc şi suprasolicitare neuropsihică , aceasta fiind o discriminare, nu are relevanţă în cauză.
Practica neunitară a instanţelor nu reprezintă o discriminare în sensul OG 137/2000.
Având în vedere că reclamanta nu are dreptul la plata sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică şi că nu sunt aplicabile dispoziţiile OUG137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare;
Având în vedere că admiterea celelalte capete de cerere privind plata drepturilor actualizate cu inflaţia , înscrierea menţiunilor în carnetele de muncă şi obligarea Ministerului Finanţelor Publice la alocarea fondurilor necesare este condiţionată de admiterea capătului de cerere principal;
Tribunalul va respinge acţiunea reclamantei Mihăiţă Adriana, cu domiciliul procesual ales în Bucureşti, sector 3, str. Gheorghe Petraşcu, nr. 16, Bloc B10,sc. A, ap. 6, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, cu sediul în Bucureşti, sector 5, str. Apolodor, nr. 17, Ministerul Economiei şi Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, sector 5, str. Apolodor, nr. 17, Curtea de Apel Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, sector 4, Splaiul Independenţei, nr. 5 şi Tribunalul Bucureşti, cu sediul în Bucureşti, sector 3, B-dul Unirii, nr. 37, ca nefondată.
