Conform probatoriului administrat, nu se poate stabili cu certitudine dacă în noaptea de 06/07.08.2009, inculpatul D.N., care nu poseda permis de conducere, a condus autoturismul Dacia cu nr… şi pe porţiuni cu drum public.
Curtea de Apel Galaţi, decizia penală nr. 1830/R din 21.12.2012
Prin sentinţa penală nr.245/03.10.2012 a Judecătoriei Tg.Bujor, în baza dispoziţiilor art. 334 Cod procedură penală s-a dispus schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice în infracţiunea prevăzută de art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice cu aplicarea dispoziţiilor art. 37 lit. a Cod penal.
A fost achitat inculpatul D.N. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a în ref. la art. 10 lit. d Cod procedură penală.
S-a constatat că inculpatul D.N. este arestat în altă cauză.
În baza disp. art. 192 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Onorariul apărătorului oficiu în sumă de 200 lei a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
S-a reţinut printre altele că în prezenta cauză, în declaraţiile date în faţa instanţei, inculpatul D.N. a susţinut în mod constant că în noaptea de 6/7.08.2009 s-a deplasat din localitatea B. în localitatea C. cu autoturismul şi a circulat doar pe câmp.
Declaraţia acestuia se coroborează cu declaraţia dată în instanţă de coinculpatul O.P. la data de 22.06.2011 (în primul ciclu procesual) care a precizat că deplasarea s-a efectuat numai pe drum de câmp.
În ceea ce priveşte deplasarea între locuinţele celor două persoane vătămate din localitatea C., ambii inculpaţi au arătat că au mers pe jos şi nu cu autoturismul, aspect reţinut de altfel şi în rechizitoriul nr.1020/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Bujor.
Susţinerea inculpatului D.N., din faza de urmărire penală, în sensul că a condus autoturismul atât pe câmp cât şi pe DJ251G, nu poate fi reţinută de instanţă întrucât nu se coroborează cu alte probe.
De reţinut este şi faptul că declaraţia dată în faţa organelor de cercetare penală nu a fost scrisă de inculpatul D.N. ci doar semnată de acesta.
Instanţa de fond a mai reţinut că scopul deplasării din noaptea de 6/7.08.2009 a fost de a sustrage benzină din autoturisme astfel încât era în interesul inculpatului să circule pe câmp şi nu pe drumurile publice unde exista riscul să fie oprit pentru control de vreun echipaj de poliţie.
În primul ciclu procesual, prin încheierea de şedinţă din data de 19.10.2011, s-a atribuit inculpatului O.P. calitatea de martor în raport cu infracţiunea prev. de art. 86 alin. 1 din şi s-a dispus ca organele de poliţie să realizeze conducerea în teren a acestuia pentru a indica traseul parcurs în noaptea de 6/7.08.2009 împreună cu inculpatul D.N.
Calitatea juridică de parte în procesul penal (învinuit, inculpat, parte vătămată) dobândită în modul prevăzut de lege, îşi are izvorul în relaţionarea unei persoane fizice sau juridice în cadrul unui raport juridic de conflict, respectiv raportul de drept penal. Această poziţionare a persoanei în raportul social de tip juridic nu se pierde prin parcurgerea etapelor procesului penale şi nici nu se poate transforma, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Calitatea procesuală de învinuit sau inculpat şi cea de martor se diferenţiază în raport de drepturile şi obligaţiile distincte ale titularilor. Astfel, martorul este obligat să declare tot ceea ce ştie, pe când inculpatul are dreptul de a nu da declaraţii către organele judiciare. De asemenea, valoarea probatorie a declaraţiilor date este diferită, declaraţia inculpatului fiind condiţionată, în ce priveşte stabilirea faptului probator de coroborare cu ansamblul probelor administrate, pe când declaraţia martorului poate servi, singură şi necondiţionat la stabilirea faptului probelor, utilitatea, pertinenţa şi conduita declaraţiei testimoniale nefiind condiţionări ci criterii de evaluare probatorie a probei produse, respectiv administrate. Calitatea de inculpat nu se poate transforma în aceea de martor după terminarea procesului penal în ce priveşte participaţia penală a coinculpatului întrucât vocaţia de martor, deci de persoană care are cunoştinţă de vreo faptă sau împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului, este dobândită de la momentul când s-a perceput fapta sau împrejurarea respectivă.
Dispoziţiile procesuale generale sunt interpretabile prin prisma principiilor fundamentale de drept, în raport de care, după stingerea raportului juridic de conflict, inculpatul nu poate fi audiat ca martor, într-o cauză cu privire la care, datorită legăturii de indivizibilitate sau conexitate, nu a putut fi iniţial audiat în această calitate încă de la momentul declanşării raportului juridic de conflict.
Atât în sistemul penal intern cât şi în viziunea Curţii de la Strasbourg, coparticipantul poate fi audiat în scopul ca declaraţia sa să servească la aflarea adevărului, putând constitui temeiul de fapt probator al hotărârii de condamnare pronunţată împotriva altui coparticipant. Aceasta, întrucât şi declaraţiile coinculpatului pot servi la pronunţarea hotărârii, dacă se coroborează cu ansamblul probelor administrate în cauză.
În Cauza Spânu contra României, Curtea a subliniat că termenul „martor” are, în sistemul Convenţiei, un sens „autonom”. Astfel, din moment ce o depoziţie, indiferent dacă este făcută de un martor stricto sensu sau de un coinculpat, poate fi decisivă pentru condamnarea inculpatului, ea constituie o mărturie acuzatorie şi garanţiile prevăzute de art. 6 alin. 1 din Convenţie sunt aplicabile.
Conform jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, mijloacele de probă trebuie administrate într-o audiere publică, în prezenţa acuzatului, în vederea respectării principiului contradictorialităţii şi egalităţii armelor.
De asemenea, s-a stabilit că nicio condamnare nu poate fi întemeiată în mod decisiv şi exclusiv pe declaraţia unui martor, dacă acuzatul nu a avut posibilitatea efectivă de a contesta respectiva mărturie şi de a interoga martorul în acuzare.
Aplicând criteriile jurisprudenţiale în cauza de faţă, instanţa a constatat că în primul ciclu procesual conducerea în teren a inculpatului O.P. şi consemnarea declaraţiei acestuia în cuprinsul procesului verbal întocmit au fost efectuate în lipsa inculpatului D.N. – arestat în altă cauză.
În rejudecare, deşi s-a încercat audierea inculpatului O.P. în prezenţa inculpatului D.N. pentru a acorda posibilitatea celui din urmă să conteste respectiva declaraţie şi să adreseze întrebări inculpatului O.P., proba nu a putut fi administrată întrucât din cuprinsul procesului verbal încheiat în urma emiterii mandatului de aducere nr. 1432/316/2011 rezultă că O.P. este plecat din localitate de aproximativ o lună fără a se cunoaşte destinaţia acestuia.
Cât priveşte adresa nr. 2329/1.11.2011 a Primăriei B, în cuprinsul acesteia se precizează că „singura cale directă dintre comuna B şi comuna C este Dj25iF şi Dj Ib, drumuri publice”. Rezultă deci că distanţa dintre cele două localităţi poate fi parcursă şi pe drumuri ocolitoare care nu au caracter de drum public.
În adresa nr. 1783/14.11.2011 a Primăriei C se precizează că „distanţa dintre locuinţele numiţilor P.F. şi C.G este de aproximativ 1250 m, distanţă care se compune din Dj251 b, Dc 31 şi Dc 14 (…)”.
Cum în speţă nu s-a stabilit cu certitudine că inculpatul D.N. a parcurs distanţa dintre locuinţele celor doi cu autoturismul iar acesta a susţinut că a oprit maşina în zona de grădină a persoanelor vătămate unde erau parcate şi maşinile acestora din care a sustras bunuri, instanţa nu poate considera susmenţionata adresă ca fiind o probă concludentă în stabilirea situaţiei de fapt şi a vinovăţiei inculpatului.
Având în vedere că, la pronunţarea unei condamnări, instanţa trebuie să-şi întemeieze convingerea asupra vinovăţiei inculpatului pe probe sigure, certe şi decisive iar în cauză probele în acuzare lasă loc unei nesiguranţe în privinţa vinovăţiei inculpatului, se impune a se da eficienţă regulii potrivit căreia, orice îndoială este în favoarea inculpatului (in dubio pro reo).
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art. 3 Cod procedură penală, se regăseşte în materia probaţiunii.
Înainte de a fi problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze în hotărârile pe care le pronunţă, pe probabilitate ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).
Conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 86 alin. 1 din OUG nr. 195/2002 presupune realizarea acţiunii de conducere a unui autoturism de către o persoană care nu posedă permis de conducere pe drumurile publice.
Existenţa dubiului cu privire la drumurile pe care inculpatul D.N. a condus autoturismul în noaptea de 6/7.08.2009 impune adoptarea unei soluţii de achitare în baza disp. art. 11 pct. 2 lit. a rap. la art. 10 lit. d Cod proc. penală.
Împrejurarea că inculpatul D.N. s-a deplasat cu autoturismul marca Dacia între localităţile B-C şi retur nu este suficientă pentru realizarea infracţiunii astfel cum este prevăzută de art. 86 alin. 1 din OUG 195/2002, atât timp cât acuzarea nu a făcut dovada unui element esenţial al laturii obiective a infracţiunii şi anume caracterul de drum public astfel cum este definit în art. 6 pct. 14 din OUG 195/2002, al drumului pe care s-a realizat conducerea autoturismului.
În ceea ce priveşte cererea de schimbare a încadrării juridice din infracţiunea prev. de art. 86 alin. 1 din OUG 195/2002 în infracţiunea prevăzută de art. 86 alin. 1 din OUG 195/2002 cu aplicarea disp. art. 37 lit. a Cod penal, formulată în primul ciclu procesual şi pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din data de 14.12.2011, instanţa a reţinut că prin sentinţa penală nr. 1632/2007 a Judecătoriei Galaţi, definitivă la data de 01.10.2007 au fost contopite pedepsele aplicate prin sentinţele penale nr. 970/2005, respectiv 1033/2005 şi s-a dispus ca inculpatul D.N. să execute, cu un spor 4 ani şi 6 luni închisoare.
Împotriva sentinţei penale menţionate a declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg.Bujor.
În motivele de recurs, Parchetul a arătat printre altele că instanţa de fond avea obligaţia ca, în rejudecare, să soluţioneze cauza numai pe baza probelor administrate în primul ciclu procesual până la data de 14.12.2011. Regula in dubio pro reo nu îşi regăseşte aplicarea în prezenta cauză. După condamnarea inculpatului pentru infracţiunea prev. de art.86 alin.1 din OUG nr.195/2002 se impune rezolvarea antecedentelor penale ale acestuia astfel cum s-a solicitat cu prilejul motivelor de recurs aferente primului ciclu procesual.
Recursul este nefondat.
În mod corect prima instanţă a dispus achitarea inculpatului D.N. pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art.86 alin.1 din OUG nr.195/2002 cu aplicarea art.37 lit.a C.pen. în baza art.11 pct.2 lit.a în ref. La art.10 lit.d C.pr.pen.
Inculpatul D.N. a declarat la 25.05.2011, în primul ciclu procesual la instanţa de fond, că nu recunoaşte fapta de a fi condus în noaptea de 06/07.08.2009 autoturismul Dacia cu nr…., fără a poseda permis de conducere. Nu are permis de conducere, însă în noaptea respectivă a condus autoturismul pe câmp, iar nu pe un drum public. Nu a intrat efectiv în com.C, iar drumul pe care a circulat este un drum agricol, de ţară, de pământ, pe care circulă doar căruţele persoanelor care au culturi de porumb în zonă (f.12 dosar 1432/316/2011 al Judecătoriei Tg.Bujor).
Tot în acel prim ciclu procesual, inculpatul O.P. a arătat că inculpatul D.N. a la el acasă circulând pe un drum de ţară. De la domiciliul lui din comuna B, au plecat în comuna C cu autoturismul Dacia condus de inculpatul D.N., întreaga deplasare efectuându-se numai pe un drum de câmp de ţară, nesupus circulaţiei publice. Drumul este situat între mai multe tarlale de teren, în câmp şi pe acest drum nu circulă maşini (f.15 dosar 1432/316/2011 al Judecătoriei Tg.Bujor).
În cel de-al doilea ciclu procesual la instanţa de fond, inculpatul D.N. a arătat că îşi menţine declaraţiile date în prim ciclu de judecată. La săvârşirea infracţiunilor de furt pentru care a fost condamnat, a fost cu autoturismul proprietatea lui pe care l-a condus numai pe câmp, nu pe un drum public. A mers pe câmp, pe un teren care de obicei este arat şi cultivat şi se poate circula pe el numai după recoltarea culturilor (f.7 dosar 1432/316/2011* al Judecătoriei Tg.Bujor).
Şi în faza de urmărire penală, inculpatul O.P. a declarat că în noaptea de 06.08.2009, împreună cu inculpatul D.N., au mers cu maşina condusă de acesta pe câmp, până au ajuns în com. C (f.37 dos.u.p.)
Este adevărat că s-a făcut o conducere în teren la 11.11.2011 cu numitul O.P., iar acesta a indicat traseul parcursul care include şi porţiuni de drumuri publice, inclusiv DJ 251C, însă acest tip de constatare este în contradicţie şi infirmată de probele prezentate anterior (f.43,46-50 dosar 1432/316/2011 al Judecătoriei Tg.Bujor).
Adresele nr.1783/14.11.2011 şi nr.1785/14.11.2011 emise de Primăria comunei C jud.G, precizează că distanţa dintre locuinţele numiţilor P.F. şi C.G. este de aproximativ 1250 m şi se compune din DJ 251G unde locuieşte P.F., D.C. 31 şi D.C. 14 unde locuieşte C.G., DC 31 şi DC 14 sunt înscrise în categoria drumurilor publice (f.44,51 dosar 1432/316/2011 al Judecătoriei Tg.Bujor).
Adresele prezentate nu menţionează însă dacă mai există şi altă cale de acces între acele locuinţe care să nu includă drumuri publice.
Referitor la declaraţia dată de inculpatul D.N. în faza de urmărire penală la data de 11.03.2010, în care arată printre altele că deplasarea a făcut-o până când a ajuns la baltă, după care a mers pe DJ 251G către satul C., aceasta nu poate fi luată în considerare de instanţa de recurs. Inculpatului i s-a adus la cunoştinţa doar învinuirea de furt calificat prev. de art.208 alin.1 – 209 alin.1 lit.a,g,i C.pen., nu şi cea prev. de art.86 alin.1 din OUG nr. 195/2002.
În raport cu această din ultimă faptă, inculpatul D.N. avea o serie de drepturi procesuale, printre care şi dreptul de a nu face nicio declaraţie prevăzut de art.70 alin.2 C.pr.pen.
Nefiindu-i adusă la cunoştinţă acuzaţia şi pentru infracţiunea prev. de art.86 alin.1 din OUG nr.195/2002, declaraţia sa, dată cu privire la infracţiunea de furt calificat, nu poate fi folosită împotriva lui.
Concluzionând, conform probatoriului administrat, nu se poate stabili cu certitudine dacă în noaptea de 06/07.08.2009, inculpatul D.N., care nu poseda permis de conducere, a condus autoturismul Dacia cu nr…. şi pe porţiuni cu drum public.
Este pe deplin aplicabil principiul „în dubio pro reo” care produce efecte în favoarea inculpatului şi atrage temeiul de achitare menţionat de art.10 lit.d C.pr.pen., întrucât pe latură obiectivă lipseşte un element constitutiv.
Susţinerea din motivele de recurs, în sensul că instanţa de fond avea obligaţia ca în rejudecare să soluţioneze cauza numai pe baza probelor administrate în primul ciclu procesual, până la data de 14.12.2011, nu este întemeiată.
Prin decizia penală nr.454/R/30.03.2012 a Curţii de Apel Galaţi s-a casat sentinţa penală nr.324/2011 a Judecătoriei Tg.Bujor şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, fiind menţinute actele procedurale efectuate în cauză până la termenul de judecată din 14.12.2011.
Menţinerea actelor procedurale până la termenul din 14.12.2011 se referă la validitatea acestora, cauza urmând a fi reluată în rejudecare de la acel moment procedural, fără a se impune o refacere a acelor acte. După acel moment, instanţa de fond, în virtutea rolului activ prev. de art.4 C.pr.pen., poate face verificările poate şi poate administra toate probele necesare justei soluţionări a cauzei.
În raport cu soluţia de achitare nu se mai impune o analiză a situaţiei antecedentelor penale ale inculpatului D.N.
Faţă de cele arătate şi de art.38514, art.38515 pct.1 lit.b C.pr.pen., Curtea a respins, ca nefondat, acest recurs.
