Sediul materiei contractului de împrumut se regăseşte în prevederile art. 1576 – 1590 Cod civil, prin aceste reglementări nefiind instituită condiţia vreunei forme cerute ad validitatem.
În absenţa unei reglementări exprese prin care să fie instituită o astfel de cerinţă de validitate, devine aplicabil principiul consensualismului, principiu potrivit căruia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil. Modul de exprimare a consimţământului fiecărei părţi nu are nicio relevanţă în ce priveşte formarea contractului, adică întâlnirea concordantă a voinţelor individuale.
În absenţa unei reglementări exprese prin care să fie instituită o astfel de cerinţă de validitate, devine aplicabil principiul consensualismului, principiu potrivit căruia simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru ca actul juridic civil să ia naştere în mod valabil. Modul de exprimare a consimţământului fiecărei părţi nu are nicio relevanţă în ce priveşte formarea contractului, adică întâlnirea concordantă a voinţelor individuale.
Astfel, contractul, în coordonatele sale de negotium iuris, există din momentul realizării acordului de voinţă, fiind lipsit de relevanţă dacă acest acord a fost sau nu constatat printr-un înscris.”.
Domeniu – contract de împrumut
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.1114/299/2012 – DECIZIA CIVILĂ NR.760/06.052014)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti sub nr.1114/299/12.01.2012, reclamantul M.D. a chemat în judecată pe pârâtul I.N., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâtul să plătească reclamantului suma de 200.000 lei, sumă împrumutată pârâtului la data de 03.05.20010; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale calculată de la data introducerii prezentei cereri până la momentul restituirii sumei în integralitate, conform dispoziţiilor O.G. nr. 9/2000; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat, în esenţă, că a împrumutat la data de 03.05.2010 pârâtului suma de 200.000 lei, cu obligaţia pentru pârât de a o restitui în termen de 3 luni, data scadentă fiind data de 03.08.2010.
A precizat reclamantul că, dorind să îl ajute cu maximă rapiditate, suma împrumutată a achitat-o prin ordin de plată efectuat la data de 03.04.2010, acceptată la plată de bancă la data de 03.05.2010, şi că a menţionat pe ordinul de plată că suma virată reprezintă împrumut pe o perioadă de 3 luni.
După împlinirea termenului de 3 luni, pârâtul a refuzat restituirea sumei împrumutate.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1576, 1584, 1586 C.civ.
Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, pârâtul a arătat că este nereală afirmaţia reclamantului că la data de 03.05.2010 i-a acordat un împrumut, plata sumei de 200.000 lei reprezentând o datorie pe care reclamantul o avea faţă de pârât. Reclamantul nu dovedeşte existenţa contractului de împrumut, fiind necesar a se proba atât acordul de voinţă al părţilor, cât şi faptul material al predării sumei de bani, iar dovada acordului de voinţă este supusă regulilor prevăzute de art. 1191 C.civ. În cauză, nu există un înscris sub semnătură privată prin care să se fi obligat la restituirea sumei pretinse sau să fi acceptat acea sumă cu titlu de împrumut.
Pârâtul a mai invocat şi dispoziţiile art. 1180 C.civ., referitoare la formula bun şi aprobat.
Totodată, a precizat că ordinul de plată de care se prevalează reclamantul nu este nici măcar un început de dovadă scrisă, în condiţiile art. 1197 Cod civil, având în vedere că acesta nu emană de la pârât.
Prin sentinţa civilă nr.24198/17.12.2012, a fost admisă acţiunea astfel formulată; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 200.000 lei reprezentând împrumut acordat de reclamant pârâtului la data de 03.05.2010, şi dobândă penalizatoare ce urmează a se calcula asupra obligaţiei principale de la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv data de 12.01.2012, până la data stingerii obligaţiei principale; a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5653,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost respinsă cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut în esenţă că:
La data de 03.05.2010, din dispoziţia reclamantului dată către „….” BANK BUCUREŞTI, s-a transferat în contul pârâtului suma de 200.000 lei, pe ordinul de plată întocmit de reclamant fiind trecut la rubrica ″reprezentând″ menţiunea ″împrumut 3 luni″.
Din înscrisul depus de pârât la data de 03.12.20012, avizat de banca „…..” SA, a rezultat că, la data de 03.05.2010, contul bancar 9456234500 a fost creditat cu suma de 199.990 lei.
Contractul de împrumut este un contract real, pentru încheierea valabilă a acestuia fiind necesar existenţa acordului de voinţă al părţilor şi faptul material al remiterii bunului obiect al contractului, respectiv a sumei de bani,.
Distinct de existenţa convenţiei dintre părţi ca negotium, proba contractului se face în condiţiile art.1191 ş.u. C.pr.civ., prin înscris ad probationem, autentic sau sub semnătură privată, iar în situaţia de excepţie a existenţei între părţile contractului a unor raporturi de prietenie regula probaţiunii prin înscris sub semnătură privată este înlăturată, fiind permis a se face proba convenţiei părţilor prin orice mijloc de probă ce face demn de crezare faptul pretins.
Ca atare, analiza trebuie să distingă între contractul de împrumut valabil încheiat ca negotium, şi proba în materia contractului de împrumut.
Astfel, în ce priveşte proba contractului de împrumut, din răspunsul la interogatoriul al reclamantului coroborat cu înscrisurile – planşe fotografice depuse la dosar s-a reţinut existenţa relaţiei de prietenie între reclamant şi pârâtul din prezenta cauză. Reclamantul şi pârâtul s-au aflat la diferite evenimente împreună, într-un cadru neprotocolar, la diferite petreceri sau întâlniri, iar din atitudinea părţilor surprinse în fotografii, şi ţinuta fiecăruia a rezultat că nu se aflau la întâlniri de afaceri, ci la aniversări, vacanţe, alte petreceri, făcând credinţă instanţei pe relaţia de prietenie dintre părţi.
Coroborat cu planşele fotografice, au fost avute în vedere declaraţiile martorilor.
În privinţa negării pârâtului cuprinsă în răspunsul la interogatoriu, cu privire la existenţa unei relaţii de prietenie între părţile din prezenta cauză, a apreciat instanţa că nu a avut valoare probatorie, reclamantul fiind ţinut a proba cu alte mijloace de probă existenţa relaţiei de prietenie, probă făcută în cauză cu planşele fotografice, ce s-a coroborat cu declaraţia martorului Ş.M.
În aceste condiţii, s-a reţinut că devin aplicabile dispoziţiile art.1191 alin. 1 C.pr.civ., proba contractului de împrumut putând fi făcută cu orice mijloc de probă
Astfel, instanţa a reţinut că înscrisul aflat la fila 5 dosar face probă pe faptul material al predării bunului obiect al contractului de împrumut şi prin împrejurarea că operaţiunea bancară a fost certificată de banca la care pârâtul are deschis cont bancar, unită cu recunoaşterea pârâtului pe faptul primirii sumei de bani; instanţa a reţinut că în cauză există un început de dovadă scrisă asimilat înscrisului emanat de la pârât.
Chiar dacă ordinul de plată nu a fost întocmit de pârât, faţă de natura tranzacţiilor bancare, instanţa a asimilat pe cale de prezumţie înscrisul de la fila 5 şi înscrisul de la fila 122 dosar cu un început de dovadă scrisă.
Pârâtul a recunoscut primirea sumei de bani de la reclamant, dar pe calea unei mărturisiri calificate a dat altă natură juridică operaţiunii juridice a plăţii efectuată de reclamant, respectiv a arătat că a reprezentat restituirea unui împrumut acordat reclamantului. Această afirmaţie din cuprinsul mărturisirii calificate a fost supusă regulii probaţiunii, dar pârâtul nu a produs această probă.
S-a mai reţinut că înscrisul de la fila 5, pe lângă natura de început de dovadă scrisă în a proba contractul de împrumut, a avut şi natura unei oferte de a contracta; reclamantul a indicat expres în ordinul de plată natura plăţii sumei, aceea de contract de împrumut pe termen contractual de 3 luni. În acelaşi moment al emiterii ofertei de a contracta, reclamantul a executat şi obligaţia de a preda bunul obiect al contractului, fapt probat cu înscrisul de la fila 5 dosar, astfel că, pe calea uzanţei sau obiceiului, tăcerea pârâtului a valorat acceptarea ofertei reclamantului.
Instanţa nu a reţinut apărarea pârâtului potrivit căreia ordinul de plată de la fila 5 nu a putut avea nici măcar natura unui început de dovadă scrisă deoarece nu a emanat de la pârât, aceasta pentru că, prin natura tranzacţiilor, beneficiarul plăţii nu a întocmit nici un înscris, dar cu toate acestea operaţiunile bancare efectuate în contul său i-au fost opozabile. Actul juridic de la fila 5 a fost emis de reclamant şi a intrat în circuitul civil producând efecte juridice ce au constat în debitarea contului reclamantului şi alimentarea contului pârâtului, care nu a contestat încasarea sumei de 200.000 lei. Înscrisul de la fila 5 a avut sub aspect probatoriu natura unui înscris sub semnătura privată ce a emanat de la reclamant, iar din punct de vedere al dreptului material, în lipsa altor probe, a avut natura juridică a unei oferte de a contracta, de a încheia un contract de împrumut.
Deşi tăcerea nu a valorat acceptare, în prezentul caz, în care reclamantul a emis oferta şi a şi efectuat transferul sumei de bani, a rezultat implicit că, prin natura operaţiunii bancare, pe cale de uzanţă, tăcerea pârâtului a avut natura unei acceptări, pârâtul nefăcând dovada refuzului de a accepta oferta reclamantului, şi nici dovada restituirii sumei încasate pentru cazul în care nu ar fi înţeles a accepta oferta de împrumut a reclamantului.
Apărarea pârâtului potrivit căreia plata a avut natura restituirii unei sume împrumutate de reclamant de la pârât a avut natura unei simple afirmaţii, nefiind făcute probe pe existenţa acestei obligaţii a reclamantului de plată către pârât a sumei de 200.000 lei cu alt titlu, nefiind depus înscrisul ad probationem al contractului de împrumut între pârât în calitate de împrumutător şi reclamant în calitate de împrumutat.
Pentru aceste motive, a fost admis cererea de chemare în judecată. În ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata dobânzii, instanţa a reţinut incidenţa prevederilor art. 1088 C.civ. şi art. 2 din OG nr. 13/2011.
Faţă de dispoziţiile art. 129 alin. 6 C.pr.civ., s-a reţinut că, prin introducerea cererii de chemare în judecată, s-a realizat punerea în întârziere a pârâtului, în accepţiunea art. 1088 alin. 2 C.pr.civ.
În temeiul art. 274 C.pr.civ., a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5653,8 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Faţă de soluţia dată cererii de chemare în judecată, a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel pârâtul I.N.
În motivarea apelului s-a susţinut în esenţă că:
În ce priveşte răspunsul reclamantului la interogatoriu, instanţa de fond a încălcat unul din caracterele esenţiale ale mărturisirii, respectiv acela că a fost un mijloc de probă împotriva autorului, ei şi în favoarea adversarului. A spune că afirmaţia reclamantului din cererea de chemare în judecată a fost dovedită prin afirmaţia reclamantului din răspunsul la interogatoriu a fost absurd.
În ceea ce priveşte planşele fotografice depuse de pârât, s-a susţinut că acestea nu au fost reglementate de Codul de procedură civilă din 1865, aplicabil prezentului litigiu. De asemenea, nu a fost corectă nici asimilarea acestora înscrisurilor, deoarece le-a lipsit elementul esenţial al înscrisurilor, respectiv semnătura părţilor. Legea a reglementat condiţiile de admisibilitate a înscrisurilor ca mijloc de probă: formula bun şi aprobat, dată certă, multiplul exemplar, încheierea de autentificare, etc. Nicio astfel de formalitate nu a fost îndeplinită în cazul fotografiilor, astfel că asimilarea lor înscrisurilor a fost profund greşită.
În ceea ce priveşte declaraţia martorului propus de reclamant, instanţa de fond a omis a avea în vedere că martorul a fost în serviciul reclamantului, şi că a ocupat această funcţie de la 01.07.2010 la două luni după data la care reclamantul a virat pârâtului suma solicitată a fi restituită.
Prin urmare, reclamantul nu a dovedit imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului constatator al contractului de împrumut.
S-a mai susţinut că ordinul de plată invocat de către reclamant nu a reprezentat un început de dovadă scrisă.
În sensul prevederilor Codului civil 1864, aplicabil în speţă, condiţia sine qua non a unui început de dovadă scrisă a fost existenţa unei scrieri, provenite de la partea căruia îi este opus actul. Atât din redactarea normei cât şi din caracterul ei de excepţie de la regulă, s-a dedus că este o normă imperativă, astfel că instanţei de fond nu i-a fost permis să omită condiţia enunţată şi să deducă, pe calea unei prezumţii, existenţa unui început de dovadă scrisă.
Chiar dacă s-ar admite că ordinul de plată a fost un început de dovadă scrisă, aceasta nu a fost un mijloc de probă în sine, ci a reprezentat doar o excepţie de la regula inadmisibilităţii probei testimoniale, un caz în care aceasta a fost admisibilă, deci proba contractului de împrumut trebuia făcută cu martori. Or, reclamantul nu a dovedit existenţa contractului de împrumut cu martori, astfel că pretenţia sa de restituirea sumei de bani a fost – în opinia apelantului – neîntemeiată.
În ceea ce priveşte consideraţiile instanţei de fond cu privire la „oferta de a contracta”, s-a susţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 129 din Codul de procedură civilă, judecătorul era obligat să pună în discuţia părţilor o motivare în drept pe care o considera incidenţă în speţă, dar pe care părţile nu au invocat-o. or, instanţa de fond a expus însă acest argument în considerentele hotărârii, fără a-l supune dezbaterii părţilor.
Consideră apelantul că acest argument este greşit. Contractul de împrumut, fiind un contract real, a luat naştere numai după acordul de voinţă şi remiterea materială a bunului împrumutat. În această materie, doar realizarea acordului de voinţă, fără remiterea materială, a valorat doar ca promisiune de a contracta, însă aceasta a reprezentat un act juridic în sine, şi a fost supusă aceloraşi restricţii de ordin probator ca şi contractul de împrumut. Prin urmare, şi presupusa ofertă de a contracta trebuia dovedită prin înscris sau, în ipoteza reţinerii unei imposibilităţi morale de încheiere a unui înscris, prin martori. Aceste dovezi nu au fost făcute.
În ceea ce priveşte argumentul tăcerii pârâtului care ar valora acceptare, potrivit „uzanţei şi obiceiului”, a susţinut apelantul că acesta a fost de neînţeles. A fost imposibil de susţinut că a existat un obicei ca prietenii să-şi vireze sume importante de bani în cont, fără o înţelegere prealabilă, cu intenţia ca aceste viramente să reprezinte contracte de împrumut, dacă primitorul banilor nu îi returnează.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 282 şi urm. din Codul de procedură.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Prin decizia civilă nr.1120/A/18.11.2013, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a respins apelul astfel formulat.
Pentru a decide astfel, tribunalul a constatat că, prin notele de şedinţă depuse la dosarul cauzei la 25.06.2012, în faţa instanţei de fond, intimatul-reclamant a invocat imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului constatator al convenţiei încheiate cu apelantul-pârât, invocând relaţia de prietenie.
Instanţa de fond a încuviinţat pentru intimatul-reclamant proba cu martori, interogatoriul pârâtului şi înscrisuri, iar pentru apelantul-pârât, proba cu martori şi interogatoriul reclamantului, în vederea dovedirii relaţiei de prietenie.
Aşa cum reiese din cuprinsul notelor scrise menţionate, intimatul-reclamant s-a limitat la a invoca relaţia de prietenie dintre el şi partea adversă. Or, nu este suficient pentru dovedirea imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris să fie doar invocată relaţia de prietenie între părţi, ci trebuie arătate şi dovedite elementele care duc la concluzia că relaţia de prietenie este atât de strânsă, bazată pe o încredere profundă între părţi, încât încheierea actului nu părea necesară la acel moment.
Or, pe de o parte, intimatul-reclamant nu arată cât de strânsă era relaţia de prietenie cu apelantul-intimat, iar pe de altă parte, din probele administrate în cauza pe acest aspect, nu a rezultat decât că aceştia erau intr-adevăr prieteni, fără a se dovedi încrederea pe care aceştia o aveau unul în celalalt. Simpla petrecere a timpului liber împreuna nu conduce la concluzia imposibilităţii morale de preconstituire a înscrisurilor.
În plus, chiar intimatul-reclamant a afirmat, prin notele scrise, că anterior mai încheiase contracte de împrumut cu apelantul-pârât prin înscris sub semnătura privată, ceea ce conduce la concluzia că, deşi era prieten, această prietenie nu se baza pe încredere deplină, ceea ce demonstrează că în speţă nu există o imposibilitate morală de preconstituire.
Aşadar, pe acest aspect, s-a constatat că susţinerile apelantului-pârât sunt corecte, aşa încât nu se impune a se analiza celelalte critici referitoare la nedovedirea imposibilităţii morale de preconstituire a înscrisului.
În ceea ce priveşte ordinul de plată invocat de intimatul-reclamant, acesta nu îndeplineşte condiţiile unui început de dovadă scrisă aşa cum impune art.1197 C.civ., întrucât înscrisul nu provine de la apelantul-pârât.
Cu toate acestea, chiar dacă intimatul-reclamant nu a reuşit să dovedească imposibilitatea morală de preconstituire a înscrisului, precum şi fata de faptul ca ordinul de plata nu reprezintă un început de dovadă scrisă, cererea sa de chemare în judecata este întemeiată.
Acesta întrucât, aşa cum corect a reţinut prima instanţă, înscrisul reprezentat de ordinul de plata are natura unei oferte de a contracta. Din acest înscris reiese ca intimatul a indicat obiectul ofertei – împrumut, cuantumul sumei împrumutate, cât şi beneficiarul plăţii, apelantul-pârât. Însă nu tăcerea apelantului este reprezentata de acceptarea ofertei, ci faptul ridicării sumei de la banca, aşa cum rezultă din înscrisul reprezentat de extrasul de cont . Astfel, ridicarea sumei al cărui beneficiar era apelantul, potrivit ordinului de plata, fără a obiecta asupra scopului pentru care această sumă de bani a fost virată, constituie acceptarea ofertei intimatului-reclamant. Contractul de împrumut a luat naştere la momentul la care voinţa intimatului a întâlnit voinţa apelantul, adică în momentul în care apelantul a încasat suma de bani, fiind aşadar remisă suma de bani .
Din cuprinsul motivelor de fapt prezentate în cuprinsul cererii de chemare în judecata, şi din înscrisurile ataşate cererii reiese această situaţie de fapt, aşa încât apelantul nu poate susţine că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 129 C.p.c.
În consecinţă, s-a reţinut caracterul nefondat al apelului.
Tribunalul a apreciat ca fiind nefondată cererea intimatului de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecata, întrucât nu au fost ataşate dovezi cu privire la efectuarea unor astfel de cheltuieli.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul apelant.
În motivarea recursului, după expunerea unui istoric al cauzei, recurentul arată în esenţă că:
Decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art.129 C.pr.civ, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi a principiului contradictorialităţii.
În cauză, reclamantul a solicitat prin acţiune obligarea pârâtului la plata sumei de 200.000 lei, cu dobânda aferentă, susţinând că între părţi a existat o convenţie de împrumut, în baza căreia, prin ordin de plată, a virat în contul pârâtului suma menţionată.
De asemenea, a susţinut că nu există un înscris care să consfinţească această convenţie, invocând imposibilitatea morală de preconstituire a unui act, şi faptul că există un ordin de plată, ce reprezintă început de dovadă scrisă.
Depăşind limitele judecăţii stabilite de reclamant prin acţiune, instanţa de fond şi cea de apel au reţinut temeinicia cererii acestuia prin calificarea ordinului de plată ca fiind ofertă de a contracta, susţinere ce nu fusese făcută de reclamant în acţiune, şi nici pusă din oficiu în discuţia părţilor, astfel că asupra acesteia pârâtul recurent nu a putut formula apărări.
O astfel de soluţionare a cauzei încalcă – în opinia recurentului – toate cele trei principii mai sus menţionate, iar vătămarea ce îi este produsă în acest mod nu poate fi înlăturată decât prin înlăturarea tuturor considerentelor ce exced cauzei.
Se mai arată că instanţa era ţinută în soluţionarea cauzei de motivele de fapt invocate de reclamant prin acţiune, iar printre acestea nu se regăsesc nici un fel de referiri la încheierea unui contract între părţi absente, prin ofertă şi acceptare, cum în mod eronat a apreciat instanţa de apel.
O altă critică susţinută de recurent este aceea că, pe fond, decizia instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor care reglementează încheierea contractelor între absenţi.
Instanţa de apel a reţinut că ordinul de plată invocat de intimatul reclamant este o ofertă de a contracta deoarece, în cuprinsul acestui act au fost menţionate de reclamant obiectul ofertei – împrumut, cuantumul sumei împrumutate, cât şi beneficiarul plăţii, apelantul pârât, iar acceptarea ofertei rezultă din ridicarea de către pârât a sumei de bani de la bancă.
În legislaţia anterioară (aplicabilă în cauză, conform art. 5 din noul cod civil), contractul între absenţi se consideră încheiat prin ofertă şi acceptare, în momentul în care răspunsul acceptantului a ajuns la ofertant, indiferent dacă acesta a luat sau nu cunoştinţă de acest răspuns – teoria recepţiei.
Pentru încheierea valabilă a unui astfel de contract este necesar ca oferta şi acceptarea să îmbrace forma cerută de lege pentru valabilitatea convenţiei respective, şi mai ales realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului.
În condiţiile în care reclamantul invocă prin acţiune un contract de împrumut încheiat pentru o sumă ce depăşeşte cu mult suma de 250 lei prevăzută de art.1191 C.civ., în mod corect instanţele anterioare au apreciat că proba unui astfel de act nu poate fi făcută decât prin înscris, cu excepţia cazurilor expres prevăzute în lege (imposibilitatea morală de preconstituire unui înscris, şi existenţa unui început de dovadă scrisă).
Instanţa de apel a reţinut, cu putere de lucru judecat, că nu s-a dovedit în cauză imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris, dar şi faptul că ordinul de plată nu poate fi considerat început de dovadă scrisă, situaţie în care instanţa nu putea reţine legal nici faptul că acest ordin a reprezentat o ofertă de împrumut.
În ipoteza în care instanţa de recurs ar trece peste aceste apărări, şi ar aprecia că ordinul de plată reprezintă o ofertă de a contracta, recurentul pârât solicita ca instanţa să constate că nu există în cauză un înscris care să emane de la acesta, prin care să fi acceptat oferta reclamantului, şi mai ales condiţiile impuse de acesta.
În cazul unui contract între absenţi, această încheiere presupune, conform teoriei mai sus menţionate întâlnirea, pe deplin concordantă, sub toate aspectele, a unei oferte de a contracta, cu acceptarea acelei oferte.
Tăcerea nu poate valora acceptare, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, iar faptul că recurentul pârât a încasat suma de bani nu dovedeşte decât remiterea materială a unei sume de bani, pe care reclamantul i-o datora, astfel cum a arătat şi în întâmpinare, dar în nici un caz nu poate dovedi acordul său de voinţă în a contracta un împrumut de la acesta, restituibil în termenul convenit unilateral.
Nu se poate dispune obligarea pârâtului la plata unei sume ca cea menţionată de reclamant în acţiune, în lipsa unui înscris concludent care să dovedească acordul de voinţă al părţilor cu privire la împrumutarea şi restituirea acestei sume într-un termen stabilit de comun acord, doar pe baza susţinerilor reclamantului şi a depoziţiei subiective a unui martor, care îi este subordonat şi a fost angajat de acesta la 2 luni după încheierea pretinsei convenţii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.5 şi 9 C.proc.civ.
Recurs legal timbrat.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Din textul art.129 alin.4 reiese că judecătorul „este în drept”, deci are posibilitatea, şi nu obligaţia de a cere explicaţii sau să pună în discuţie împrejurări de fapt ori de drept.
Prin urmare, numai în cazul în cazul în care judecătorul consideră că este nevoie de lămuriri sau dezbateri pentru a putea să apreciere asupra situaţiei de fapt sau de drept va pune în dezbatere anumite aspecte de fapt sau de drept.
De altfel, părţile trebuie să facă diligentele de a formula cereri şi de a pune în discuţie aspectele de fapt şi de drept sau de a-şi face apărări.
În ce priveşte critica prin care se susţine încălcarea principiului disponibilităţii, intimatul susţine caracterul neîntemeiat al acesteia, pentru următoarele argumente:
Prin cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a solicitat: obligarea pârâtului la restituirea sumei de 200.000 lei, suna pe care i-am împrumutat-o acestuia la data de 3.05.2010; obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, calculată de la data introducerii cererii până la momentul restituirii sumei în integralitate; obligarea cheltuielilor de judecată.”
Instanţa a reţinut că ordinul de plată, din punct de vedere al dreptului material, are natura unei oferte de a contracta, de a încheia un contract de împrumut.
Astfel, instanţa de fond s-a pronunţat strict asupra cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost formulată.
Împotriva acestei soluţii recurentul-pârât a formulat apel, formulând printre alte şi critici privind consideraţiile instanţei de fond cu privire la „oferta de a contracta”.
Instanţa de apel a menţinut soluţia pronunţată de instanţa de fond.
Având în vedere faptul că recurentul-pârât a invocat, prin apelul formulat, critici privind calificarea ordinului de plată, si a formulat concluzii privind această calificare dată de prima instanţă, nu poate susţine că instanţa de apel nu a pus în discuţie acest aspect şi că nu a putut formula apărări,şi prin urmare nu a fost respectat principiul contradictorialităţii.
Instanţa de apel a menţinut soluţia primei instanţei reţinând că ordinul de plata are natura unei oferte de a contracta, iar contractul de împrumut a luat naştere la momentul la care voinţa intimatului a întâlnit voinţa apelantului, adică în momentul în care apelantul a încasat suma de bani.
În privinţa susţinerilor formulate de recurent prin cel de-al doilea motiv de recurs, se arată că, din respectivele susţineri reiese faptul că nu se contestă primirea sumei de bani, ci că aceasta reprezenta o datorie pe care intimatul op avea faţă de recurent; însă, faptul că suma de bani încasată reprezintă o datorie a intimatului nu este susţinută de nicio dovadă. Mai mult decât atât, dacă această sumă de bani ar fi fost o datorie nu ar fi acceptat încasarea acestei sume cu titlul de împrumut.
Din ordinul de plată reiese că a fost indicat obiectul ofertei-împrumut, cuantumul sumei împrumutate, cât şi beneficiarul plăţii.
Recurentul/beneficiarul a acceptat oferta de împrumut prin ridicarea sumei de bani de la banca fără nicio obiecţiune potrivit extrasului de cont.
Având în vedere aceste considerente, precum şi dispoziţiile art. 274 C.pr.civ., intimatul solicită respingerea recursului ca nefondat, menţinerea Deciziei recurate, şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Nu au fost administrate probe noi în recurs.
Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele stabilite prin dispoziţiile art. 304 C.pr.civ., Curtea reţine următoarele:
Premergător analizării criticilor dezvoltate prin motivele de recurs, pentru a se putea respecta exigenţele impuse controlului judiciar ce poate fi realizat de instanţa de recurs, Curtea apreciază util a sublinia caracteristicile acestei căi de atac, caracteristici derivate din natura extraordinară a acesteia.
Sub acest aspect, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 299 alin. 1 C.pr.civ., obiect al recursului îl constituie hotărârea instanţei de apel, iar analiza ce se poate realiza de instanţa de control judiciar este limitată – conform dispoziţiilor art. 304 partea introductivă din C.pr.civ. – la aspecte care interesează legalitatea deciziei recurate.
Instanţa de apel, păstrând soluţia primei instanţe, a analizat legalitatea şi temeinicia hotărârii apelate corespunzător limitelor devoluţiunii determinate (potrivit art. 295 alin. 1 C.pr.civ.) prin criticile formulate de apelantul pârât.
Curtea notează că pretenţia dedusă judecăţii prin acţiunea exercitată de reclamant a fost aceea că reclamantul este îndreptăţit la restituirea sumei de 200.000 lei din partea pârâtului, ca urmare a faptului că a remis acestuia din urmă suma respectivă, cu titlu de împrumut acordat pentru o perioadă de 3 luni.
Pretenţia astfel formulată de reclamantul intimat a fost pusă în dezbaterea părţilor, după ce cererea de chemare în judecată a fost comunicată pârâtului apelant, pârâtul formulând apărări şi administrând probe în susţinerea lor, pe parcursul procesului.
Prima instanţă, analizând pretenţiile reclamantului a reţinut, pe de o parte, imposibilitatea morală a preconstituirii unui înscris constatator al convenţiei de împrumut, iar pe de altă parte împrejurarea că ordinul de plată întocmit de reclamant are valoare juridică de ofertă de a contracta.
În aceste condiţii, ţinând seama de faptul că reclamantul a invocat în mod explicit ordinul de plată (pentru suma a cărei restituire a solicitat-o) ca fundament al pretenţiei de restituire deduse judecăţii, dar şi de împrejurarea că judecata realizată în apel este una care devoluează asupra fondului pricinii, iar recurentul – apelant însuşi a dezvoltat (prin motivele de apel) critici referitoare la calificarea juridică astfel dată ordinului de plată de către prima instanţă, Curtea apreciază că este lipsită de temei susţinerea recurentului în sensul că, în faţa instanţei de apel, nu ar fi fost cunoscut părţilor faptul că judecata poartă asupra aspectelor referitoare la calificarea ordinului de plată ca ofertă de a contracta, şi că, pentru acest motiv, decizia recurată ar fi fost pronunţată cu încălcarea principiului disponibilităţii, a principiului contradictorialităţii, şi respectiv a rolului activ al instanţei.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine greşita interpretare şi aplicare a legii, de către instanţa de apel.
Deşi a formulat această susţinere, recurentul nu a evidenţiat o norma juridică concretă (legea) a cărei interpretare şi/sau aplicare s-ar fi făcut în mod eronat.
Pentru a conchide cu privire la realizarea acordului de voinţă necesar perfectării convenţiei de împrumut, instanţa de apel a evaluat ansamblul probelor administrate în cauză şi, în raport de acestea, a stabilit situaţia de fapt din care a tras concluzia menţionată.
Cum, din perspectiva limitelor impuse de prevederile art. 304 partea introductivă din C.pr.civ., instanţa de recurs nu are posibilitatea de a proceda la reevaluarea probelor şi, corespunzător unei astfel de reevaluări, să concluzioneze asupra situaţiei de fapt, Curtea constată că excede limitelor analizării recursului aspectele evocate de recurent cu privire la situaţia reţinută de instanţa de apel sub aspectul circumstanţelor de fapt în care a avut a luat naştere raportul juridic obligaţional dedus judecăţii..
Curtea reţine că sediul materiei contractului de împrumut se regăseşte în prevederile art. 1576 – 1590 C.civ., prin aceste reglementări nefiind instituită condiţia vreunei forme cerute ad validitatem.
Astfel contractul, în coordonatele sale de negotium iuris, există din momentul realizării acordului de voinţă, fiind lipsit de relevanţă dacă acest acord a fost sau nu constatat printr-un înscris.
Prin art. 1191 C.civ. nu este instituită o excepţie de la principiul menţionat, ci reglementarea respectivă se referă la o condiţie cerută ad probaţionem – deci una care interesează contractul în dimensiunea sa juridică de instrumentum -, iar din această perspectivă instanţa de apel a reţinut că încasarea fără obiecţiuni, de către recurentul pârât, a sumei care a intrat în contul său ca urmare a transferului bancar realizat în baza ordinului de plată întocmit de intimatul reclamant, are valoare juridică de acceptare a ofertei de împrumut. Condiţia formei scrise a acceptării acestei oferte este satisfăcută atâta vreme cât instituţia bancară care îi administra contul i-a eliberat suma de bani, fiind întocmite în mod corespunzător formalităţile bancare de remitere materială a sumei ce provenea din oferta de a contracta făcută de intimat.
Se cuvine a fi menţionat că, în condiţiile în care – astfel cum s-a reţinut prin decizia atacată – recurentul pârât nu numai că nu a formulat obiecţiuni relativ la menţiunile din cuprinsul ofertei de a contracta făcute de intimatul reclamant, dar a şi încasat respectiva sumă de bani, conduita acestuia are valenţele juridice ale unei acceptări pure şi simple a respectivei oferte, în condiţiile şi termenii stabiliţi prin ofertă. Astfel, nu se poate aprecia că instanţa de apel ar fi reţinut/impus pârâtului recurent condiţii contractuale stabilite în mod unilateral de reclamantul intimat.
Curtea notează că instanţa de apel a subliniat împrejurarea că nu tăcerea pârâtului valorează acceptare a ofertei de a contracta, ci această acceptare rezultă din faptul încasării sumei pe care intimatul reclamant i-a transferat-o în contul bancar. Ca atare, argumentele critice expuse – în motivarea recursului – în sensul că tăcerea nu poate valora acceptare sunt lipsite de corespondent în raţionamentul expus de instanţei de apel în susţinerea soluţiei pronunţate.
Având în vedere considerentele expuse şi dispoziţiile legale menţionate, Curtea constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurent deciziei atacate, neputându-se reţine incidenţa în speţă a motivelor de recurs reglementate prin art. 304 pct.5 şi 9 din C.pr.civ.
Pe cale de consecinţă, în conformitate cu prevederile art.312 alin.1 C.pr.civ., urmează a se dispune respingerea recursului susţinut prin criticile analizate în cele ce preced.
Se va lua act de faptul că recurentul nu a solicitat cheltuieli de judecată, iar intimatul a precizat că va solicita pe cale separată cheltuielile ocazionate de susţinerea recursului pendinte.
