Prelungirea arestării preventive.
Analiza subzistenţei temeiurilor iniţiale care au justificat luarea acestei măsuri.
Prin încheierea din data de 05.08.2010, Judecătoria Găeşti a admis propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria Găeşti şi a dispus prelungirea arestării preventive pe o durată de 30 de zile, începând din data de 10.08.201, orele 18,00 şi până la data de 08.09.2010, orele 18,00, în privinţa inculpatului major AD, aflat în arestul IPJ Dâmboviţa.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul fondului a reţinut că:
Prin referatul din 04.08.2010, Parchetul de pe lângă Judecătoria Găeşti a solicitat prelungirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul AD, cu antecedente penale, cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 2 Cod penal, lovirea prevăzută de art. 180 alin. 2 Cod penal, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. 2 Cod penal şi port ilegal de armă prevăzută de art. 11 pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cu aplicarea art. 75 lit. a Cod penal şi art. 37 lit. b Cod penal, precum şi art. 33 lit. a Cod penal, pentru că pe data de 15.06.2010, aflându-se în incinta piscinei S.C. V. S.R.L. din Găeşti, a provocat scandal, tulburând grav ordinea şi liniştea publică, împreună cu inculpaţii AS, RM, GR şi minorul DC, a purtat armă albă în loc public cu care a lovit pe DI, punându-i în primejdie viaţa şi a lovit pe părţile vătămate DP şi DS, producându-le leziuni ce au necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale.
Analizând ansamblul probelor administrate în dosarul de urmărire penală al Parchetului de pe lângă Judecătoria Găeşti, judecătorul fondului a constatat că situaţia de fapt şi de drept a fost corect reţinută în referatul Parchetului.
Din probele existente la dosar se desprinde existenţa unor indicii temeinice că inculpatul AD a săvârşit infracţiunile pentru care este cercetat în stare de arest, iar lăsarea în libertate pe parcursul urmăririi penale ar constitui un pericol concret pentru ordinea publică, faţă de aspectele menţionate mai sus.
De asemenea, instanţa mai constată că din fişa de cazier judiciar a inculpatului AD se reţine că acesta a mai fost condamnat pentru săvârşirea unor infracţiuni contra patrimoniului şi contra vieţii unei persoane, ultima condamnare fiind de 12 ani şi 6 luni pentru omor şi încăierare, fiind eliberat din arest la data de 06.12.2004, cu un rest de executat de 1135 zile, astfel că au devenit incidente dispoziţiile art. 148 lit. d Cod procedură penală.
Chiar dacă, potrivit jurisprudenţei naţionale şi a celei din domeniul protecţiei drepturilor omului, judecarea în libertate a unui inculpat trebuie să fie regula, iar excepţia să o reprezinte judecarea în stare de arest preventiv, art. 5 din CEDO, care garantează dreptul la libertate şi siguranţă, prevede şi posibilitatea unei ingerinţe în exercitarea acestui drept, dacă persoana a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Pericolul concret prezentat în cauză de inculpatul AD rezidă în primul rând în modalitatea în care a acţionat, purtând cuţit într-un spaţiu foarte aglomerat, pe care l-a şi folosit pentru a înjunghia pe părţile vătămate, determinând intimidarea membrilor comunităţii şi generarea unei stări de teamă şi îngrijorarea cu privire la siguranţa persoanelor din prejmă, dovadă în acest sens fiind declaraţiile martorilor care au arătat că multe persoane, printre care femei şi copii, au încercat să părăsească speriate incinta piscinei, la declanşarea altercaţiei. De asemenea instanţa reţine, faţă de cazierul judiciar, perseverenţa infracţională a inculpatului în săvârşirea de infracţiuni cu violenţă, ceea ce impune izolarea temporară a acestuia de societate atât pentru a se reinstaura siguranţa cetăţenilor din comunitate cât şi pentru a fi un mijloc de reflecţie şi reeducare pentru inculpat.
Faptul că în declaraţia de învinuit dată la 30.07.2010 partea vătămată DP revine cu privire la recunoaşterea inculpatului AD ca fiind agresorul său şi că un martor audiat la 28.07.2010 a declarat că se teme pentru viaţa lui şi a familiei, precum şi faptul că în urma confruntărilor din data de 27.07.2010 părţile vătămate au ezitat să recunoască pe agresori, în condiţiile în care martorii audiaţi anterior şi ale căror declaraţii au fost expuse mai sus au identificat pe inculpatul AD alături de ceilalţi inculpaţi, întăresc convingerea instanţei că este necesară privarea în continuare de libertate a inculpatului AD, pentru a nu influenţa negativ cercetarea penală dar şi pentru că impactul negativ asupra comunităţii locale se menţine încă, dată fiind amploarea şi violenţa incidentului petrecut la data de 15.06.2010.
Faţă de acestea, instanţa apreciază că inculpatul AD se află în situaţiile prevăzute de art. 148 lit. a, d şi f Cod procedură penală, întrucât a fugit de la locul incidentului în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală, a săvârşit din nou, cu intenţie, o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea lui în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În consecinţă, în baza art. 155 şi următoarele Cod procedură penală, instanţa va admite propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Găeşti şi va dispune prelungirea arestării preventive pe o durată de 30 de zile, începând din data de 10.08.201, orele 18,00 şi până la data de 08.09.2010, orele 18,00.
Tribunalul Dâmboviţa, prin încheierea nr. 39 din data de 09 august 2010, a admis recursul declarat de inculpat, a casat încheierea atacată şi, rejudecând, a respins propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Găeşti.
Astfel, instanţa de recurs a înlocuit măsura arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu pe o perioadă de 30 de zile, impunându-i-se inculpatului, pe această perioadă, conform art. 145 alin. 11 şi art. 145 alin. 12 Cod de procedură penală, respectarea mai multor obligaţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a apreciat că, în cauză, trebuie reţinută prezumţia de nevinovăţie, în sensul că, aşa cum arată şi art. 66 alin. 1 Cod procedură penală, această prezumţie reprezintă regula de bază a procesului penal, garantată atât de Constituţie, cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, instanţa de recurs a arătat şi că vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces, cu respectarea mai multor drepturi – dreptul de apărare, libertatea persoanei, respectarea demnităţii umane şi garanţii procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei, până la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitivă inculpatul având statutul de persoană nevinovată.
Fiind învestită doar cu o cerere privind prelungirea măsurii arestării preventive, instanţa de recurs arată că, în această fază procesuală, nu analizează vinovăţia inculpatului, ci numai existenţa unor indicii temeinice că acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indicii care au reieşit din probele administrate până la acel moment, astfel încât sunt întrunite dispoziţiile art. 143 Cod procedură penală.
Acestea fiind arătate, instanţa de recurs a constatat că, în continuare, trebuie să procedeze la verificarea existenţei temeiurilor prevăzute de art. 148 lit. a şi f Cod procedură penală.
În ceea ce priveşte temeiul prevăzut de art. 148 lit. a Cod procedură penală, instanţa de recurs a apreciat că acesta nu mai poate fi reţinut, deoarece instanţa de fond nu a verificat susţinerea inculpatului că a fost plecat la muncă până la data la care s-a predat organelor de poliţie.
În ceea ce priveşte temeiul prevăzut de art. 148 lit. f Cod procedură penală, instanţa de recurs a arătat că, cu ocazia luării măsurii arestării preventive, judecătorul fondului a reţinut existenţa pericolului social al lăsării sale în libertate, rezultat atât din natura infracţiunilor puse în sarcina sa, dar şi din gravitatea acestora şi rezonanţa lor în comunitate, care au impus necesitatea protejării ordinii de drept, căreia i s-a acordat preferinţă în raport cu dreptul la libertate al acestuia.
Instanţa de recurs a mai arătat şi că, potrivit art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, libertatea individului este garantată, aceasta fiind starea în care o persoană poate fi cercetată înainte de a se pronunţa împotriva sa o hotărâre de condamnare.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauzele Contrada c. Italiei şi Dinler c. Turciei că, în cursul desfăşurării procesului penal, inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când fapta sau persoana inculpatului prezintă un pericol social grav, acuzatul să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii.
Şi în cauza Wemhoff c. Austriei, a mai arătat instanţa de recurs, s-a reţinut că detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional şi nu trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile, aprecierea acestora urmând a se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte, pentru a se avea în vedere în ce măsura există indicii precise cu privire la un interes public real care trebuie ocrotit şi care depăşeşte necesitatea respectării regulii generale a judecării în stare de libertate – cauza Neumaister şi Labita c. Italiei.
Faţă de toate aceste considerente, instanţa de recurs apreciază că s-au schimbat temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive faţă de inculpat şi că la acest moment măsura arestării preventive nu mai corespunde scopului pentru care a fost dispusă, prevăzut de art. 136 alin. 1 Cod procedură penală.
Având în vedere cele reţinute, se apreciază că menţinerea unui just echilibru între interesul general al societăţii şi asigurarea respectării ordinii de drept în desfăşurarea procesului penal, pe de o parte şi interesul inculpatului pe de altă parte, de a-i fi respectate drepturile garantate de Constituţie în art. 1 şi 23 – respectiv libertatea individuală şi siguranţa persoanelor, impun luarea în continuare faţă de el a unei măsuri mai puţin restrictive.
