Art. 155 indice 1 Cod procedură civilă. Condiţii
Codul de procedură civilă: art. 1551
Nu poate fi dispusă suspendarea judecăţii în baza art. 1551 Cod procedură civilă, dacă partea reclamantă nu se găseşte în culpă procesuală.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,
Decizia civilă nr. 372 din 10 aprilie 2014, F.Ş.
Prin Încheierea civilă pronunţată de Tribunalul Timiş în şedinţa de judecată din 27.02.2013 în dosarul nr. 9010/30/2010 a fost suspendată judecata cauzei în temeiul art.155 indice 1 C. pr. civ.
Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că soluţionarea pricinii este împiedicată de către reclamante, prin neîndeplinirea unei obligaţii stabilită de instanţă, aceea de a depune adeverinţe emise de către statul german cu privire la acordarea sau nu de despăgubiri.
Prin Încheierea civilă pronunţată în şedinţa de judecată din 19.02.2014 instanţa a menţinut suspendarea judecării cauzei, reținând că suspendarea a fost dispusă până la data la care reclamanţii vor depune la dosar adeverinţe emise de către statul german cu privire la acordarea sau nu de despăgubiri şi că aceștia nu s-au conformat dispoziţiilor instanţei.
Împotriva încheierilor civile au formulat recurs reclamantele N.E.A., N.B.K. şi S.H.G., solicitând a se constata ca suspendarea si menţinerea acestei suspendări in baza art. 155 indice 1 C. pr. civ. nu este in conformitate cu legislaţia în materie și a se dispune continuarea judecării pricinii în baza art. 244 pct. 2 C. pr civ.
În motivare au arătat că Tribunalul Timiş a suspendat pricina, deşi parata Spitalul B. a depus la dosar un răspuns din partea ambasadei statului german din care rezultă că astfel de informaţii au caracter secret, putând fi comunicate doar la solicitarea instanţei de judecată, formulând în acelaşi timp o astfel de cerere; că, pentru termenul de judecata din 19.02.2014 au depus declaraţii autentificate, prin care au declarat pe răspundere proprie că nu au obţinut nici un fel de despăgubiri pentru imobilul revendicat.
Reclamantele au considerat ca aceste înscrisuri sunt suficiente pentru continuarea judecării contestaţiei lor in baza Legii nr. 10/2001.
Pe de alta parte, având în vedere că între România și Germania nu a existat un acord cu privire la reglementarea pretenţiilor financiare în suspensie, care ar putea fi încadrat în prevederile Legii nr. 10/2001, au considerat atât suspendarea cât și menţinerea acesteia, nelegale.
Deliberând asupra recursului, atât prin prisma motivelor invocate, cat si din perspectiva art. 304¹ C. pr. civ. Curtea a apreciat că acesta este fondat.
Astfel, conform art. 155 indice 1 C. pr. civ., când constată că desfăşurarea normală a procesului este împiedicată din vina părţii reclamante, prin neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege ori stabilite în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda judecata, arătând în încheiere care anume obligaţii nu au fost respectate.
Din cuprinsul încheierii recurate pronunţată de tribunal la data de 27.02.2013, rezultă că suspendarea cauzei a fost dispusă în baza art.155 indice 1 C. pr. civ. deoarece reclamantele nu şi-au îndeplinit obligaţia stabilită de instanţă, cea de a depune adeverinţe emise de către statul german cu privire la acordarea sau nu de despăgubiri.
Reclamantele au invocat ca motiv de recurs faptul că Anexa 1 la Legea 10/2001 nu menţionează printre acordurile încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie vreun acord încheiat cu statul german.
Curtea a constatat că potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată nu sunt îndreptăţite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa nr. 1 care face parte integrantă din legea menţionată.
De asemenea, conform art. 5 pct. 1 teza finală şi pct. 2 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 250/2007, în vederea asigurării exigenţelor art. 5 din lege este necesar ca în toate cazurile în care notificarea este formulată de persoane, cetăţeni străini sau apatrizi ori de cetăţeni români, pentru realizarea drepturilor unor persoane (proprietari deposedaţi) care au emigrat în statele prevăzute în anexa nr. 1 la lege să se solicite depunerea unei declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii declară că ei sau ascendenţii lor, proprietari ai imobilului la data preluării, nu au făcut obiectul acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi totodată se obligă la restituirea imobilului sau, după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din lege. Lipsa acestor declaraţii atrage amânarea soluţionării cererii de restituire până la depunerea acestora. Măsura este justificată de necesitatea contracarării unei repetări a restituirii din partea statului român.
Prin urmare, este necesară depunerea declaraţiei autentificate dată pe propria răspundere cu conţinutul menţionat mai sus doar în cazul în care statul care ar fi putut acorda despăgubiri pentru imobilele preluate de statul român s-ar număra printre cele arătate în anexa 1 la lege.
În consecinţă, instanţa de recurs a constatat că în prezentul litigiu nu a fost împiedicată judecarea cauzei prin faptul că reclamantele nu au depus adeverinţe emise de către statul german cu privire la acordarea sau nu de despăgubiri, în condiţiile în care Germania nu este menţionată printre ţările cu care România a încheiat acorduri internaţionale privind reglementarea problemelor financiare în suspensie în anexa 1 la Legea nr. 10/2001.
Cazul de suspendare facultativă prev. de art. 155 indice 1 C. pr. civ. reprezintă o sancţiune procedurală care intervine în cazul culpei reclamantului care prin neîndeplinirea obligaţiilor împiedică soluţionarea procesului. Însă, în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, Legea nr. 10/2001 nu prevede condiţia depunerii unor adeverinţe în sensul solicitat de instanţă.
În consecință, Curtea a reţinut că încheierea de suspendare în temeiul art. 155 indice 1 C. pr. civ. a cauzei a fost pronunţată în lipsa îndeplinirii condiţiilor prevăzute de textul de lege citat, ceea ce atrage pe cale de consecinţă şi nelegalitatea menţinerii suspendării în baza aceloraşi temeiuri, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1), (2) şi (3) C. pr. civ. a admis recursul, a casat încheierile civile recurate şi a trimis cauza Tribunalului Timiş pentru continuarea judecăţii.
