Împotriva acestei cereri debitoarea a formulat contestaţie, arătând că nu se află în încetare de plăţi, iar creanţa creditoarei nu este certă, lichidă şi exigibilă. Debitoarea a arătat că numai în perioada 1 ianuarie – 17 martie 2011 rulajele totale însumând plăţi către furnizori, salarii şi depozite sunt în sumă de 87.540.831 lei, iar în luna decembrie 2010 rulajul total a fost de 28.600.225 lei. De asemenea, facturile invocate de creditoare nu au fost însuşite la plată şi nici nu au fost comunicate debitoarei. Între părţi a operat o convenţie tacită de compensare a obligaţiilor reciproce, întrucât creditoarea datorează sume mult mai mari debitoarei. Astfel, prin sentinţa nr. 7931 din 16 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, creditoarea SC C. D. SRL a fost obligată să plătească debitoarei SC Pr. SA suma de 1.715.655 lei plus penalităţi de întârziere. În baza contractului de subantrepriză nr. 3149 din 16 aprilie 2007 creditoarea datorează debitoarei suma de 402.007 lei reprezentând restituire garanţie de bună execuţie. În baza contractului de subantrepriză nr. 3822 din 26 iunie 2008 creditoarea datorează debitoarei suma de 4.143.942 lei reprezentând contravaloare lucrări pe care creditoarea a refuzat să le plătească, astfel că debitoarea a înregistrat o acţiune în pretenţii pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 1230/90/2011. De asemenea, în temeiul aceluiaşi contract creditoarea, datorează debitoarei suma de 4.151.626 lei reprezentând contravaloare lucrări suplimentare pentru care debitoarea a înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea o acţiune în pretenţii sub nr. 340/90/2011.
Creditoarea a solicitat respingerea contestaţiei debitoarei, arătând următoarele:
– Suma datorată de debitoare rezultă chiar din contract, astfel încât nu poate fi negată de debitoare. În mod nereal debitoarea susţine că nu ar fi primit facturile, întrucât şi le-a înregistrat în propria contabilitate.
– Compensaţia invocată de debitoare nu a intervenit, deoarece creanţele acesteia nu sunt certe, fiind contestate de către creditoare. Astfel, împotriva sentinţei nr. 7931 din 16 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti creditoarea a formulat cerere în anulare; garanţia de bună execuţie nu poate fi restituită, deoarece debitoarea nu şi-a îndeplinit la termen obligaţiile contractuale; lucrările suplimentare invocate de debitoare nu s-au realizat niciodată, creanţa în sumă de 4.143.942 lei fiind contestată de creditoare şi făcând obiectul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Vâlcea.
– Starea de trebuie analizată în raport de situaţia financiară generală, debitoarea având contractate mai multe credite pentru care a constituit garanţii asupra patrimoniului propriu, precum şi mai multe obligaţii restante, inclusiv bugetare.
Prin sentinţa nr.1235 din 25 mai 2011, judecătorul sindic din cadrul Tribunalului Vâlcea – Secţia comercială şi de administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de debitoarea SC Pr. SA Rm.Vâlcea şi a respins cererea formulată de creditoarea SC C. D. SRL, pe care a obligat-o să plătească 120 lei cheltuieli de judecată către debitoare.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut următoarele:
SC C. D. SRL deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în sumă de 422.560 lei împotriva debitoarei, această creanţă fiind dovedită cu contractul de închiriere depus în copie la filele 7-15 dosar. De altfel, debitoarea nu neagă expres existenţa acestei creanţe, însă susţine că a fost stinsă prin compensare, întrucât deţine împotriva creditoarei creanţe mult mai mari.
În principiu neplata unei creanţe după mai mult de 90 de zile de la scadenţă prezumă starea de insolvenţă, însă această prezumţie este relativă, astfel după cum precizează expres dispoziţiile art. 3 pct. 1 lit. a din Legea nr. 85/2006; aşa fiind, debitorul poate răsturna prezumţia făcând dovada că neplata se datorează altor împrejurări şi nu stării de insolvenţă.
Cum debitoarea a invocat compensaţia creanţelor, arătând că deţine împotriva creditoarei creanţe mult mai mari decât cea pretinsă de aceasta, tribunalul a constatat că cel puţin în privinţa creanţei în sumă de 1.715.655 lei, pentru care creditoarea a fost obligată la plată prin hotărâre judecătorească, debitoarea este de bună credinţă atunci cânt invocă existenţa acesteia, susţinerile sale fiind confirmate de instanţă, chiar dacă hotărârea se află în căile de atac. Judecătorul sindic a arătat că în această fază a procedurii insolvenţei nu este ţinut să constate cu autoritate de lucru judecat existenţa certă a creanţelor reciproce şi să statueze asupra compensaţiei, ci doar să constate dacă refuzul de plată a creanţei este întemeiat pe o excepţie invocată cu bună credinţă de debitoare. Or, debitoarea are temeiuri suficient de rezonabile să refuze o plată invocând compensaţia atunci când creanţa sa este confirmată de o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă. Mai mult, debitoarea afirmă că deţine împotriva creditoarei şi alte creanţe, aşa cum s-a arătat mai sus, pentru care a promovat acţiuni judiciare aflate pe rolul instanţelor de judecată, astfel încât şi din acest punct de vedere debitoarea era îndreptăţită să invoce compensaţia şi să refuze plata creanţei invocată de creditoare.
Pe de saltă parte, din extrasele de cont depuse la dosar (filele 246-951), judecătorul sindic a constatat că debitoarea a făcut dovada că în cele 90 de zile anterioare înregistrării cererii creditoarei a avut încasări şi a efectuat cu regularitate plăţi care depăşesc cu mult în cuantum creanţa pretinsă de creditoare, suma totală a rulajelor în cont pe această perioadă fiind de 116.141.057 lei, conform centralizatorului depus la fila 182 dosar. Cu titlu exemplificativ, instanţa a reţinut plata sumelor de 884.983 lei la data de 23.12.2010 (fila 440), 562.966 lei la data de 29.10.2010 (fila 468), 450.000 lei la data de 30.12.2010 (fila 463), constituirea unor depozite în sumă de 653.600 lei la 3112.2006 (fila 257), 529.203 lei la 9.12.2010 (fila 340), 744.985 lei la data de 22.12.2010 (fila 416), 1.937.606 lei la data de 27.12.2010 (fila 458), 1.844.633 lei la data de 28.12.2010( fila 464), 4.653.869 lei la data de 6.012011 8 fila 532), 5.889.366 lei la data de 9.01.2011 (fila 536), 532.368 lei la data de 6.03.2011 (fila 911), din restul extraselor de cont evidenţiindu-se efectuarea zilnică de plăţi şi încasări.
În consecinţă, s-a apreciat că debitoarea a răsturnat prezumţia de încetare de plăţi, făcând dovada pe de o parte că în acea perioadă a efectuat cu regularitate plăţi şi încasări, iar pe de altă parte că refuzul de plată se datorează existenţei unor creanţe reciproce şi existenţei unor litigii de fond pe rolul instanţelor cu privire la aceste datorii reciproce.
Împotriva sentinţei a formulat recurs creditoarea, invocând dispoz.art.304 şi art.3041 Cod procedură civilă şi criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, creditoarea a arătat că creanţa pe baza căreia şi-a întemeiat cererea de deschidere a procedurii insolvenţei este una certă, lichidă şi exigibilă, scadentă de mai mult de 90 de zile şi în cuantum mai mare decât valoarea prag stabilită prin Legea insolvenţei.
Intimata-debitoare „nu a răsturnat prezumţia de insolvabilitate”, iar simplul fapt că a avut un anume rulaj într-o perioadă de timp aleasă arbitrar de aceasta nu este în măsură să demonstreze că poate acoperi, cu lichidităţile existente, datoriile certe, lichide şi exigibile pe care le are.
Intimata-debitoare a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, şi arătând că pretenţiile recurentei-creditoare izvorâte din contractul de închiriere nr.6731/2007 au făcut obiectul unei renunţări din partea acesteia printr-un contract de tranzacţie încheiat la data de 24.09.2010, cu referire la contractul de subantrepriză nr.3822/26.06.2008, şi care a fost reziliat în data de 12.10.2010 prin adresa nr.3555. Potrivit respectivei tranzacţii, părţile au convenit stingerea definitivă şi irevocabilă a pretenţiilor reciproce decurgând din contractul de închiriere nr.6731/2007 şi din contractul de mentenanţă nr.3201/2007, care sunt şi rămân încheiate prin ajungere la termen şi respectiv reziliate.
Pentru că SC C. D. nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin tranzacţie, referitoare la contractul de subantrepriză, SC Proimsat a notificat-o cu privire la intervenţia pactului comisoriu de gradul IV şi, deci, a rezilierii contractului în integralitatea lui. Având în vedere că toate prestaţiile din tranzacţie, executate până la data rezilierii, rămân definitiv executate, rezultă că toate pretenţiile SC C. D. din contractul de închiriere nr.6731/2007 şi toate pretenţiile SC Pr. din contractul de mentenanţă nr.3201/2007 au fost stinse definitiv şi irevocabil la data încheierii tranzacţiei – 24.09.2010.
Intimata debitoare a mai arătat că, deosebit de cele relative la tranzacţia sus menţionată, creanţa SC C. D. nu este certă, lichidă şi exigibilă. Astfel, facturile emise de creditoare nu au fost transmise către debitoare, iar debitul solicitat prin acestea nu a fost confirmat niciodată de către debitoare.
Totodată, intimata debitoare a invocat realizarea compensării de drept a datoriilor reciproce ale părţilor, existente înaintea introducerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei. Astfel, creditoarea datorează debitoarei suma de 402.007,28 lei rezultată din contractul nr.3149/2007, suma de 6.048.630,46 lei rezultată din contractul de subantrepriză nr.3822/2008 şi suma de 4.151.626,99 lei facturată în urma unor lucrări suplimentare realizate de debitoare în favoarea creditoarei.
În final, intimata-debitoare a arătat că starea sa de insolvenţă nu este reală, iar la dosar au fost făcute dovezi din care rezultă că, în perioada în care s-a pretins existenţa creanţei, debitoarea a avut suficiente lichidităţi pentru acoperirea datoriilor exigibile.
Instanţa a încuviinţat părţilor proba cu înscrisuri.
Examinând sentinţa prin prisma motivelor de recurs invocate, în raport de dispoz.art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, Curtea a constatat că recursul nu este fondat.
Curtea a constatat, în primul rând, că motivele de recurs sunt lapidar formulate şi că prin acestea nu se aduc critici concrete raţionamentului de fapt şi juridic expus de judecătorul sindic prin sentinţa recurată astăzi.
Astfel, recurenta creditoare a pretins că are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă scadentă de peste 90 de zile şi cu o valoare peste pragul minim legal şi că debitoarea nu a răsturnat prezumţia de insolvenţă prin faptul că într-o anumită perioadă de timp a avut lichidităţile necesare pentru acoperirea datoriilor sale certe, lichide şi exigibile.
Recurenta nu a arătat de ce apreciază că nu sunt temeinice şi legale afirmaţiile judecătorului sindic referitoare la răsturnarea prezumţiei de insolvenţă şi la faptul că existenţa unor creanţe reciproce şi a unor litigii între părţile cauzei de faţă, pe rolul altor instanţe şi cu privire la respectivele creanţe reciproce, duc la concluzia că o cerere de deschidere a procedurii de insolvenţă nu poate fi primită.
În al doilea rând, examinând considerentele şi dispoziţia sentinţei prin ele însele, chiar în absenţa unor critici concret detaliate din partea recurentei, Curtea a constatat că soluţia pronunţată de judecătorul sindic este temeinică şi legală pentru următoarele argumente:
Este evident că între părţi există creanţe reciproce, pe care, de asemenea, reciproc, şi le contestă într-o anumită măsură.
Deschiderea procedurii insolvenţei presupune existenţa unei creanţe, care să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege: să fie certă, lichidă şi exigibilă şi să depăşească o anumită valoare minimă, respectiv presupune ca debitorul să nu-şi plătit datoria din cauza insuficienţei fondurilor băneşti disponibile.
În speţă, chiar dacă s-a putut spune de către judecătorul sindic că creanţa recurentei este certă şi lichidă, pentru că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, era fără dubiu asumarea acesteia de către debitoare prin contractul de închiriere nr.6731/2007, nu s-a putut conchide că creanţa este una lichidă în condiţiile în care debitoarea invocă propriile creanţe faţă de creditoare şi compensarea de drept a creanţelor reciproce.
Condiţiile referitoare la certitudinea şi lichiditatea creanţei sunt cele definite de art.379 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care Legea nr.85/2006 nu dă o altă definiţie şi prevede în art. 149 că dispoziţiile sale se completează cu cele ale Codului de procedură civilă în măsura compatibilităţii lor.
Astfel, „(3) Creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. (4) Creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă pentru această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală.”
În speţă, creanţa pretinsă de creditoare emană dintr-un act însuşit de debitoare, adică din contractul de închiriere, dar argumentele prezentate de debitoare referitoare la necomunicarea facturilor şi neacceptarea plăţilor din motive ce ţin de executarea contractului de către ambele părţi, sunt de natură să pună la îndoială creanţa, ceea ce înseamnă că acesta nu mai este certă.
De asemenea, argumentele referitoare la stingerea creanţei prin compensare sunt de natură să pună la îndoială lichiditatea creanţei.
Cele două condiţii trebuie astfel realizate încât stabilirea lor să nu impună administrarea unor probe ample de fond.
Prin urmare, câtă vreme intimata debitoare invocă creanţe proprii împotriva creditoarei, creanţe care pot duce la stingerea datoriei sale, este evident că recurenta creditoare nu mai poate pretinde în procedura insolvenţei că are o creanţă certă şi lichidă.
În faţa judecătorului sindic s-a dovedit, iar acesta a reţinut prin sentinţă, faptul că, cel puţin în privinţa creanţei de 1.715.655 lei, nu există dubiu că debitoarea o poate pretinde cu temei creditoarei SC C. D.
Chiar dacă în faţa instanţei de recurs recurenta – creditoare a depus sentinţa comercială nr.7580/01.06.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a comercială, prin care a fost admisă cererea în anulare formulată de SC C. D. SRL şi a fost anulată sentinţa comercială nr.7931/2010 a aceleiaşi instanţe prin care C. D. SRL fusese obligată să plătească în favoarea Pr. SA suma de 1.715.655,10 lei, Curtea a reţinut că respectiva sentinţă a fost obţinută mult ulterior sesizării judecătorului sindic cu solicitarea de deschidere a procedurii de insolvenţă şi chiar ulterior soluţionării acesteia, respectiv a reţinut că argumentul Tribunalului Bucureşti pentru admiterea cererii în anulare l-a constituit faptul că SC C. D. a contestat creanţa SC Pr. inclusiv prin prisma faptului că a efectuat plăţi parţiale şi că pentru stabilirea existenţei şi întinderii creanţei ar fi necesară administrarea unor probe care presupun o judecată de fond.
Prin urmare, desfiinţarea sentinţei nr.7931/2010, care a fost pronunţată într-o procedură specială ce nu a permis antamarea fondului raporturilor juridice dintre părţi, nu are relevanţă în sensul atragerii fără discuţii a concluziei că SC Pr. SA nu are faţă de SC C. D. SRL nicio creanţă.
Aşa cum se arată şi în sentinţa recurată, în procedura insolvenţei, judecătorul sindic nu poate să statueze asupra compensaţiei în condiţiile în care acest lucru presupune administrarea de probe specifice unui litigiu de drept comun referitoare la proporţia în care părţile şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale şi la cuantumul daunelor datorate, ci să constate refuzul justificat al debitoarei de a plăti o pretinsă creanţă, ceea ce în speţă s-a şi realizat.
În plus, Curtea a constatat că debitoarea opune creditoarei mai multe creanţe proprii şi renunţarea de către creditoare la pretenţiile sale rezultate din contractul de închiriere nr.6731/2007 pe care şi-a bazat cererea de insolvenţă, precum şi faptul că facturile referitoare la creanţa pretinsă în speţa de faţă nu i-au fost comunicate.
Recurenta-creditoare nu a făcut apărări faţă de aceste argumente şi nu le-a înlăturat, astfel că în mod corect judecătorul sindic le-a dat eficienţă în sensul că a apreciat că creanţa SC C. D. SRL nu este certă şi lichidă.
Câtă vreme creanţa nu este exprimată într-un mod care să nu impună judecătorului sindic să facă judecăţi asemenea unei instanţe de drept comun, care este competentă să evalueze măsura în care părţile şi-au îndeplinit obligaţiile contractuale şi justeţea pretenţiilor lor, o astfel de creanţă nu poate fonda o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei.
Relativ la starea de insolvenţă a debitoarei şi la faptul că judecătorul sindic a apreciat că aceasta a răsturnat prezumţia instituită de lege pentru neplata creanţei la scadenţă, Curtea a constatat că soluţia este legală şi temeinică.
Astfel, pe de o parte, ceea ce era relevant în privinţa insolvenţei debitoarei era în primul rând ca neplata datoriei creditoarei să nu se fi făcut din cauza insuficienţei fondurilor băneşti disponibile. Or, sub acest aspect, s-a reţinut că neplata a fost determinată de alte raţiuni, anume de motive ce ţin de existenţa creanţei şi justeţea ei.
Pe de altă parte, cercetând „insuficienţa fondurilor băneşti disponibile”, s-a constatat că dovezile referitoare la lichidităţile băneşti sunt din perioada decembrie 2010 – mai 2011. Curtea a constatat că acestea sunt suficiente pentru a răsturna prezumţia de insolvenţă, dovedind că debitoarea nu a achitat creanţa recurentei-creditoare nu din lipsa disponibilităţilor băneşti necesare, ci din alte considerente ce ţin de creanţa în sine.
Pentru cele expuse, Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă, a respins recursul ca nefondat.
13. Procedura insolvenţei. Declaraţie de creanţă. Creditor care nu a putut fi identificat în lista depusă de debitoare. Publicarea notificării în Buletinul procedurilor de insolvenţă. Opozabilitate. Cerere de repunere în termen. Inadmisibilitate.
Art.7 alin.3, art.61, art.62 alin.1) lit.b), art.28 alin.1) lit.c) din Legea nr.85/2006.
Art.103 C.proc.civ.
În procedură nu a fost depusă o listă a creditorilor de către debitoare, în condiţiile legii, pentru a fi emise notificări către aceşti creditori, iar lichidatorul, deşi a notificat debitoarea în acest sens, nu a avut la dispoziţie documentaţia contabilă a debitoarei, pentru a analiza care sunt creditorii şi a se face aplicarea art.37 teza finală din Legea nr.85/2006, devenind astfel incidentă ipoteza art.7 alin.3 din Legea nr.85/2006.
În conformitate cu art. 7 al. 3 teza a II-a, numai pentru creditorii care nu au putut fi identificaţi în lista prevăzută la art.28 alin.1) lit.c), procedura notificării prevăzute la art. 61 va fi considerată îndeplinită, dacă a fost efectuată prin Buletinul procedurilor de insolvenţă.
Potrivit art.61 din Legea nr.85/2006, administratorul judiciar avea obligaţia de a notifica, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă, toţi creditorii menţionaţi în lista depusă de debitor în conformitate cu art.28 alin.1) lit.c), ceea ce nu este însă cazul în speţă.
(Decizia nr. 2583/R-COM/18 noiembrie 2011)
