Cerinţa motivării. Corelaţia acesteia cu puterea de apreciere a organului emitent
înalta Curte a constatat că. astfel cum intimata-pârâtă a arătat în întâmpinare, acordarea calificativelor este o prerogativă a angajatorului, motiv pentru care instanţa nu are competenţa de a acorda ea însăşi vreun calificativ. Prin urmare, capătul de cerere prin care se solicită acordarea acestuia de către instanţă este inadmisibil.
Numai că procedura de acordare a calificativului este supusă controlului judiciar, puterea discreţionară a angajatorului neputând depăşi limitele legalităţii, acest ultim aspect fiind de altfel recunoscut şi de intimata-pârâtă în întâmpinarea sa.
în cauză, înalta Curte a constatat că nici în fişa de evaluare şi nici în hotărârea nr. 66 din 3 mai 2006 nu se motivează în detaliu calificativul acordat în baza criteriilor de evaluare din Normele metodologice de evaluare a activităţii profesionale a salariaţilor Curţii de Conturi (nr. 15539 din 27 octombrie 2000). De asemenea, înalta Curte a constatat că. în ipoteza în care se hotărăşte a se utiliza şi criterii suplimentare, acestea trebuie, pe de o parte, să fie clar precizatc şi folosite în evaluarea activităţii tuturor angajaţilor pentru a înlătura orice posibilitate de , iar. pe de altă parte, să fie aduse la cunoştinţa angajaţilor la începutul perioadei evaluate.
S-a mai constatat că motivările concrete privind evaluările s-au formulat doar ulterior în faţa instanţelor, în întâmpinările depuse la dosarele cauzei, dar iniţial, la emiterea actelor atacate, nu s-a procedat la o descriere a constatărilor care au determinat calificativele pentru criteriile din fişă.
Aceasta, în condiţiile în care este cunoscut că puterea discreţionară conferită unei autorităţi nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută şi fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie sau de lege constituie exces de putere, conform dispoziţiilor art. 2 lit. m) din Legea nr. 554/2004.
Aşadar, înalta Curte a reţinut că orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenţei de a emite acel act administrativ, ci şi din perspectiva posibilităţii persoanei şi a societăţii de a aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii, respectiv asupra respectării graniţelor dintre puterea discreţionară şi arbitrariu. A acccpta teza potrivit căreia angajatorul nu trebuie să-şi motiveze deciziilc echivalează cu golirea de conţinut a esenţei democraţiei, a statului de drept bazat pe principiul legalităţii.
De altfel, şi în jurisprudenţă comunitară se reţine că motivarea trebuie să fie adecvată actului emis şi trebuie să prezinte de o manieră clară şi univocă algoritmul urmat de instituţia care a adoptat măsura atacată, astfel încât să li se permită persoanelor vizate să stabilească motivarea măsurilor şi, de asemenea, să permită curţilor comunitare competenţa să efectueze revizuirea actului (cauza C-367/1995).
Astfel cum a decis Curtea Europeană de Justiţie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească motivarea depind de circumstanţele fiecărui caz. o motivare insuficientă sau greşită este considerată a fi echivalentă cu o lipsă a motivării actclor. Mai mult, insuficienţa motivării sau nemotivarea atrage nulitatea sau nevalabilitatea actclor comunitare (cauza C-41/1969).
O detaliere a motivelor este necesară şi atunci când instituţia emitentă dispune de o largă putere de aprccicrc. căci motivarea confcră actului transparenţă, particularii putând verifica dacă actul este corcct fundamentat şi. în acclaşi timp. permite exercitarea de către curte a controlului jurisdicţional (cauza C-509/1993).
Postura participativă a cetăţeanului este astfel obligatoriu legată de principiile generale comunitare, printre care şi cel al transparenţei, or, cea mai importantă calc de a conferi viabilitate acestor principii, inclusiv cel al justiţiei, este tocmai instituirea obligativităţii motivării actclor autorităţilor publice.
Şi României prevede, în art. 31 alin. (2), obligaţia autorităţilor publice de a asigura informarea corectă a cetăţeanului asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât în speţă, astfel cum s-a arătat, efectele actului administrativ privesc dreptul la muncă, drept ce nu poate fi vătămat printr-un act nemotivat, în sensul celor mai sus arătate.
Prin urmare, înalta Curte a constatat al instanţa de fond trebuia să reţină aspectul nemotivării actelor atacate, motivarea reprezentând, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, o obligaţie generală a autorităţii publice, aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind un dublu rol: acela de transparenţă în profitul beneficiarului actului, care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, precum şi acela de a conferi instanţei un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitatea de a verifica clementele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ.
I.C.CJ., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 1580 din 11 aprilie 2008, în Jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc. 2008, sem. I, p. 509
Notă: Să reţinem un alt principiu existent în materia motivării actelor administrative, desprins din jurisprudenţă comunitară: motivarea incompletă sau greşită a unui act administrativ echivalează cu nemotivarea lui. în ce ne priveşte, credem că soluţia este discutabilă cu privire la motivarea greşită. Un astfel de act trebuie considerat motivat şi, în măsura în care instanţa consideră că motivul actului nu este unul legal, va anula actul în cauză, dar nu pentru lipsa motivării ci pentru exces de putere.
