Prin acţiunea introductivă s-a solicitat anularea atât a deciziilor nr. 5/2004 şi nr. 391944/2004. cât şi a Notei de constatare nr. 1188/2004, încheiate de pârâte.
Pe fond. actclc administrative deduse judecăţii sunt însă nelegale, întrucât nu cuprind motivele de fapt şi de drept care au condus organul fiscal la luarea măsurilor faţă de intimată, fiind emise cu încălcarea dispoziţiilor art. 38 din O.G. nr. 92/2003 şi ale art. 171-175 C. proc. fiscală.
Astfel, decizia nr. 5/2002 este lipsită de temei legal, neindicând posibilitatea de contcstare. termenul şi organul competent să o soluţioneze, iar decizia nr. 391944/2004 nefiind motivată nici în fapt, nici în drept, astfel încât nu prevede calea de atac ce ar trebui urmată de partea nemulţumită şi nici instanţa competentă, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 175 C. proc. fisc.
Corect, prima instanţă a invocat art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care garantează dreptul la un proces echitabil pentru orice persoană, instanţele de judecată
având obligaţia să respccte garanţiile procesuale ale părţilor, orice aspect general, astfel încât să li se asigure un proces echitabil în sensul Convenţiei. Astfel, orice persoană are dreptul în deplină legalitate să fie executată în mod echitabil şi juridic, astfel încât nicio parte să nu fie dezavantajată faţă de adversarul său.
I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 2015 din 28 martie 2005, în Jurisprudenta s. cont. adm. şi fisc. 2005, p. 214
Notă: în opinia noastră, soluţia este (cel puţin în parte) excesiv de formalistă şi, în consecinţă, greşită. Astfel, un act administrativ nu poate fi anulat pe motiv că nu conţine menţiuni de genul „posibilitatea de contestare, termenul şi instanţa competentă”, pentru că acestea sunt menţiuni neesenţiale.
în speţă sunt posibile două cazuri: fiind evident că particularul a aflat în cele din urmă despre posibilitatea de a contesta actul, căci altfel nu am fi avut această acţiune în administrativ pe rolul instanţelor, dacă a formulat acţiunea în termen şi la instanţa competentă, el nu a suferit nicio vătămare prin lipsa menţiunilor respective, deci actul nu poate fi anulat. Dimpotrivă, dacă nu a respectat termenul de introducere a acţiunii, atunci vătămarea poate fi înlăturată nu prin nulitate, ci prin repunerea în termen. De asemenea, depunerea acţiunii la o instanţă necompetentă poate determina un singur prejudiciu (căci cauza se declină): durata mai îndelungată a procedurii. Or, pentru acest aspect, particularul ar putea obţine daune, iar nu anularea actului.
Este bizar cum aceeaşi instanţă poate pronunţa două hotărâri opuse (ambele greşite în opinia noastră, căci sunt extreme şi „extremiste”) în aceeaşi materie (a se vedea, în capitolul dedicat nulităţilor, I.C.C.J., s.u., decizia nr. XXII din 19 martie 2007 (M. Of. nr. 833 din 5 decembrie 2007): pe de o parte am avea nulitate absolută chiar dacă ceea ce omite organul administrativ este doar termenul în care un act administrativ se atacă în instanţă iar particularul nu a suferit niciun prejudiciu, respectând termenul pe care, prin ipoteză, „nu l-a cunoscut” (sic!); pe de alta, refuzul agentului constatator de a consemna în procesul-verbal obiecţiunile contravenientului atrage doar nulitatea relativă, chiar dacă încălcarea dreptului său la apărare este făţişă.
Desigur că hotărârea de mai sus ar putea fi corectă în ceea ce priveşte faptul că actului atacat îi lipseşte şi o motivare adecvată.
