Simpla sedere a unei persoane pe teritoriul unui stat al UE fara forme legale si returnarea sa nu justifica limitarea dreptului la libera circulatie
(CURTEA DE APEL BUCURESTI – SECTIA A III-A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE – DOSAR NR.105/98/2010- DECIZIA CIVILA NR.258/A/14.04.2010)
Prin cererea înregistrata la 07.01.2010 sub nr.105/98/2010 pe rolul Tribunalului Ialomita – Sectia Civila, reclamanta D.G.P. a chemat în judecata pe pârâtul G.V., solicitând instantei, pronuntarea unei sentinte prin care sa se dispuna restrângerea dreptului pârâtului la libera circulatie în Franta pentru o perioada de cel mult 3 ani.
Prin sentinta civila nr.317 F din 11.02.2010 Tribunalul Ialomita – Sectia Civila a respins cererea, ca fiind neîntemeiata.
Pentru a hotarî astfel instanta de fond a retinut ca nu exista o hotarâre de condamnare cu privire la savârsirea unei fapte de natura penala fata de pârâtul G.V., ci doar o hotarâre administrativa din care rezulta ca, comportamentul acestuia a constituit o amenintare la adresa ordinii publice si ca se afla într-o situatie ilegala, constatând ca fapta pentru care pârâtul a fost returnat din Franta nu intra sub incidenta Directivei Consiliului nr.38/2004/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 29.04.2004.
De asemenea, fapta (comportament ce constituie o amenintare la adresa ordinii publice) nu are gravitatea necesara pentru a pune în pericol siguranta publica într-o asemenea masura încât sa presupuna luarea unei masuri exceptionale, asa cum este cea de limitare a exercitarii dreptului la libera circulatie în strainatate a pârâtului.
Împotriva sentintei instantei de fond a declarat apel reclamanta D.G.P. din M.A.I., criticând-o pentru nelegalitate.
În motivele de apel s-a sustinut ca instanta a încalcat dispozitiile articolului 38 din Legea nr.248/2005 când a respins cererea privind limitarea dreptului pârâtului la libera circulatie în Franta, în conditiile în care acesta a fost returnat din aceasta tara pentru sedere nelegala.
În opinia apelantei o astfel de returnare dispusa în baza unui acord de readmisie, se aplica evident când s-a încalcat ordinea juridica interioara a respectivului stat, ceea ce duce la concluzia ca doar acel stat poate cenzura legalitatea masurii de returnare.
Analizând sentinta apelata prin prisma motivelor de apel formulate, care fixeaza limitele devolutiunii în cauza, conform art.295 alin.1 Cod procedura civila, Curtea apreciaza ca apelul este nefondat pentru urmatoarele considerente:
În fapt, pârâtul G.V. a fost returnat din Franta, la data de 10.11.2009, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu aceasta tara, aprobat prin H.G. nr.278/1994, publicata în Monitorul Oficial nr.170/1994 pe motiv de sedere ilegala.
Rezulta, din cuprinsul declaratiei pârâtului, ca acesta a parasit România în data de 06.10.2009 ajungând în Franta unde a locuit si a cersit pentru a se întretine pâna la data de 04.11.2009, când a fost depistat de autoritatile franceze si returnat în tara la data de 10.11.2009.
În cauza, se pune problema interpretarii si aplicarii dispozitiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetateanului, respectiv dreptul la libertatea de circulatie reglementat de art.25 din Constitutia României si articolul 2 al Protocolului nr.4 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, precum si în Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Potrivit art. 11 si 20 din Constitutie, urmeaza a se stabili compatibilitatea legii interne privind libera circulatie a persoanelor cu pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte.
În sistemul de protectie a drepturilor omului, dreptul la libertatea de circulatie nu este unul absolut, putând cunoaste anumite limitari, în cazurile si conditiile reglementate de lege. Astfel, în ipoteza în care trebuie sa fie analizate restrângerile aduse unui drept conditional, mecanismul de control trebuie sa se raporteze la existenta unei baze legale prin care se instituie ingerinta, legea trebuind sa întruneasca si calitatile de a fi accesibila si previzibila, la existenta unui scop legitim, care sa justifice restrângerea si la necesitatea acestei limitari într-o societate democratica, în sensul ca aceasta trebuie sa raspunda unei nevoi sociale imperioase si sa existe un raport de proportionalitate între imperativele apararii drepturilor individuale si cele ale apararii interesului public, între scopul invocat de stat si mijloacele folosite pentru atingerea acestuia.
Astfel, în cauza dedusa judecatii, restrângerea dreptului la libera circulatie a persoanei returnate dintr-un stat, în baza unui acord de readmisie, vizeaza un scop legitim, reprezentat de mentinerea unui climat de buna colaborare dintre România si statul respectiv.
În acelasi sens, desi poate fi admis argumentul apelantei ca nu este de competenta instantei nationale sa se pronunte asupra legalitatii sau justetei masurii de returnare dispusa de autoritatile franceze, acest argument nu este prin el însusi suficient pentru ca instanta româna sa limiteze dreptul la libera circulatie al cetateanului sau, în speta al pârâtului G.V. pe teritoriul Frantei.
Masura de restrângere a libertatii de circulatie a unui cetatean român pe teritoriul unui stat membru U.E., din care acesta a fost expulzat, trebuie privita în contextul dispozitiilor Tratatului de Instituire a Comunitatilor Europene, care recomanda apelarea la toate mijloacele corespunzatoare pentru eliminarea incompatibilitatilor, tinând cont de faptul ca fiecare stat membru al Uniunii face parte integranta din comunitatea instituita, astfel ca acestora le incumba responsabilitatea referitoare la crearea institutiilor comune si functionalitatea lor.
Cum România a devenit, la data de 01.01.2007, stat membru al Uniunii Europene, acesteia îi revine obligatia sa respecte ordinea juridica instituita la nivelul Uniunii.
Aprecierea necesitatii restrângerii dreptului la libera circulatie se realizeaza, în consecinta, prin raportare la ordinea juridica în vigoare la momentul aplicarii unei astfel de masuri.
Sub aspectul aprecierii legalitatii masurii dispuse, în materia liberei circulatii a persoanelor cetateni români, atât legislatia interna, cât si legislatia comunitara stabilesc regula în raport de care dreptul la libera circulatie al cetatenilor români pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat, aspect ce rezulta din prevederile art.25 din Constitutia României, art.18 din Tratatul de Instituire a Comunitatii Europene si art.4 din Directiva 2004/38/CE.
Exceptiile de la aceasta regula se regasesc, deopotriva, în cuprinsul legii interne (art.38 si 39 din Legea nr.248/2005), dar si în legislatia comunitara (art.27 din Directiva 2004/38/CE) si în cea conventionala ( par. 3 si 4 ale art.2 al Protocolului nr.4 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului).
Norma comunitara prevede, în mod limitativ, doar trei situatii în care statul ar putea sa restrânga libertatea de circulatie a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice, a sigurantei publice sau a sanatatii publice,cum în mod corect a retinut si instanta de fond.
Norma interna prevede posibilitatea limitarii dreptului la libera circulatie daca cetateanul român a fost returnat dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România si acel stat.
Legea nu face vreo distinctie în legatura cu alte atribute ce privesc persoana cetateanului, cum ar fi gradul de pericol social pe care acesta îl prezinta pentru ordinea, siguranta, sau sanatatea publica a statului din care a fost returnat.
Se observa, asadar, ca norma interna prevede o categorie mai larga de situatii în care se poate dispune restrângerea dreptului cetateanului român la libera circulatie, prin raportare la ipoteza nerespectarii unei interdictii anterioare la exercitiul dreptului în discutie, astfel ca aceasta este, în parte, neconforma cu norma comunitara, sub aspectul exceptiilor ce vizeaza libera circulatie a persoanelor, exceptii care ar trebui sa fie de stricta interpretare si aplicare si sa fie concordante cu cele reglementate de legislatia internationala în aceasta materie.
Existând, astfel, neconcordanta între norma comunitara si norma interna privind exceptiile de la dreptul la libertatea de circulatie, care constituie limitari ale exercitarii acestui drept, Curtea va face aplicarea normei comunitare în speta, în virtutea principiului suprematiei dreptului comunitar.
În plus, trebuie mentionat ca, desi Directiva 2004/38/CE nu are aplicabilitate directa la nivel national, necesitând transpunerea ei în ordinea juridica interna prin intermediul adoptarii unei legislatii sau altor masuri conforme cu documentul european, în cazul în care statul nu a implementat la timp directiva sau nu a procedat la o implementare corespunzatoare, aceasta produce un efect direct, persoanele interesate putând invoca în mod direct în fata instantei nationale, acele prevederi din directiva, care le confera anumite drepturi.
Este exact ipoteza dispozitiei europene în materie de libera circulatie si care circumscrie exceptiile de la exercitarea libera a acestui drept unor criterii referitoare la conduita individului, raportate la motive de ordine publica, siguranta publica sau sanatate publica (pct.22 din preambulul Directivei).
Directiva nr.38/2004/CE a fost implementata în dreptul intern prin O.U.G. nr.102/2005 privind libera circulatie pe teritoriul României a cetatenilor statelor membre ale Uniunii Europene si Spatiului Economic European, dar nici acest act normativ si nici modificarile ulterioare aduse Legii nr.248/2005 (O.U.G. nr.96/2006, nr.126/2007; Legea nr.191/2006), nu au transpus complet Directiva, în sensul indicarii criteriilor referitoare la ordinea, siguranta sau sanatatea publica, care sa fie avute în vedere la adoptarea masurilor restrictive privind libera circulatie. În consecinta, Curtea va examina necesitatea aplicarii masurii restrângerii dreptului la libera circulatie în raport de criteriile mentionate în directiva enuntata.
Analizând, în continuare, cererea de chemare în judecata, din perspectiva necesitatii si a proportionalitatii restrângerii, Curtea observa ca aceasta s-a fundamentat exclusiv pe considerentul ca pârâtul a locuit pe teritoriul Frantei fara forme legale, fiind returnat de pe teritoriul acestei tari, în baza Acordului de readmisie încheiat cu România.
Masurile dispuse din motive de ordine publica sau siguranta publica ar trebui sa respecte principiul proportionalitatii, însa, în cauza, se întemeiaza exclusiv pe conduita intimatului; aceasta conduita trebuie sa constituie, însa, o amenintare reala, prezenta si suficient de grava la adresa unui interes fundamental al societatii, masura neputând fi justificata de motivari care nu prezinta legatura efectiva cu cazul în sine sau sunt legate de consideratii de preventie generala.
Simpla sedere a pârâtului pe teritoriul Frantei si returnarea sa nu exprima un grad de pericol social real al acesteia pentru ordinea si securitatea statului respectiv, nu poate fi circumscrisa exceptiilor care ar conduce la admiterea actiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva 2004/38/CE prevede ca nici condamnarile penale anterioare nu ar putea justifica în sine restrângerea libertatii de circulatie.
Obligatia asumata de România, prin acordul încheiat cu statul francez, a fost aceea de a readmite pe cetatenii sai care au fost expulzati în scopul combaterii imigratiei ilegale, dar aceasta obligatie de ordin general si de preventie generala nu poate justifica, în raport de circumstantele particulare ale spetei, limitarea dreptului la libera circulatie a intimatului – pârât G.V., pe teritoriul Frantei pe o perioada de maxim trei ani.
De asemenea, sustinerile apelantei în sensul ca restrângerea exercitarii dreptului la libera circulatie nu încalca dispozitiile dreptului comunitar privind libera circulatie si sedere a cetatenilor Uniunii Europene întrucât masura se raporteaza la propriul resortisant, si nu la cei ai altor state membre, sunt neîntemeiate. Dispozitiile art.27 alin.1 din Directiva, referitoare la criteriile în functie de care statele membre ale Uniunii Europene pot restrânge libertatea de circulatie si de sedere a cetatenilor Uniunii si membrilor lor de familie nu fac distinctie în ceea ce priveste aplicarea criteriilor din text în raport de teritoriul statului sau de cetatenie; dimpotriva, norma prevede expres ca aceasta este aplicabila cetatenilor Uniunii, indiferent de cetatenie. Pe de alta parte, art.22 mentioneaza ca statele membre pot impune restrictii teritoriale privind dreptul de sedere numai daca restrictiile respective se aplica si resortisantilor sai, iar art.24 prevede egalitatea de tratament în domeniul de aplicare al tratatului între orice cetatean al Uniunii si resortisantul statului membru respectiv.
În concluzie, toate statele membre, indiferent ca aplica norma comunitara propriului resortisant sau unui alt cetatean al Uniunii si indiferent ca masura vizeaza propriul teritoriu sau pe cel al unui alt stat membru (în mod neîndoielnic, în temeiul unei dispozitii legale interne si cu respectarea principiului suveranitatii statului respectiv) trebuie sa aplice în mod uniform si egal criteriile de apreciere asupra necesitatii limitarilor care pot fi aduse dreptului la libera circulatie.
În temeiul consideratiilor expuse si având în vedere prevederile art.296 si urmatoarele Cod procedura civila, Curtea va respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta – reclamanta D.G.P. împotriva sentintei civile nr.317/F/11.02.2010, pronuntata de Tribunalul Ialomita – Sectia Civila, în contradictoriu cu intimatul – pârât G.V.
