Prin sentinţa penală nr. 814/20.03.2013 a Judecătoriei Iaşi pronunţată în dosarul nr. 931/245/2013 s-a dispus, în baza disp. art. 2781 alin. 8 lit. b Cod procedură penală, admiterea plângerii formulate de către petenta MFP – ANAF, D.G.F.P.J.I., împotriva ordonanţei Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi dată în dosarul nr. 1701/P/2010 la data de 13.11.2012, menţinută prin rezoluţia nr. 1933/II/2/2012 din 19.12.2012 a prim procurorului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, soluţii care au fost desfiinţate.
S-a trimis cauza procurorului pentru redeschiderea urmăririi penale faţă de învinuitul N.T.P.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a constatat următoarele:
La data de 10.01.2013 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi sub nr. 931/245/2013 plângerea formulată de către petenta MFP – ANAF, D.G.F.P.J.I. împotriva ordonanţei din 19.12.2012 pronunţată de prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi dată în dosarul nr. 1701/P/2010 privind pe numitul N.T.P., administrator la SC T.C.C. SRL, care a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 6 din Legea 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, pe care o consideră netemeinică şi nelegală.
În motivarea plângerii se arată că petenta a promovat sesizare penală împotriva învinuitului motivat de faptul că, în perioada 25.08.2008 – 25.03.2009 a reţinut şi nu a virat impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă în sumă de 30.668 lei.
Prin ordonanţa din 13.11.2012 pronunţată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi în dosarul nr. 1701/P/2010 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală faţă de învinuitul N.T.P. întrucât a efectuat o plată considerabilă la bugetul de stat în contul obligaţiilor cu stopaj la sursă, nu are antecedente penale, fapta având un pericol social minim, societatea a mers în pierdere în perioada de referinţă astfel încât nu s-a considerat oportună nici cel puţin aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ a amenzii. Împotriva ordonanţei din 13.11.2012, petenta a formulat plângere în termen legal la prim procurorul aceluiaşi parchet, iar prin ordonanţa din 19.12.2012 prim procurorul a respins plângerea ca neîntemeiată.
Se reiterează faptul că sumele de bani datorate bugetului consolidat al statului nu sunt plătite din impozitul pe profit, sumele fiind reţinute de către administratorul societăţii din salariile angajaţilor. În conformitate cu elementele arătate prin adresa nr. 119950/10.12.2012 comunicată de către AFP Mun. Iaşi, societatea comercială debitoare, prin administratorul acesteia, a achitat parte din prejudiciul cauzat bugetului de stat, rămânând de achitat suma de 25.256 lei, reprezentând impozite şi contribuţii cu stopaj la sursă pentru care s-au sesizat organele de urmărire penală.
Debitele calculate au fost stabilite în baza declaraţiilor depuse de către organele de conducere ale societăţii, declaraţii prin care au recunoscut faptul că societatea a desfăşurat activitate. Se apreciază că nu este favorabil angajatorului faptul că a condus o slabă administrare a societăţii, că nu a gestionat corect situaţia economică a acesteia şi, mai mult, faptul că în momentul în care a constatat o imposibilitate a continuării activităţii, nu s-a folosit de dispoziţiile Legii nr. 85/2006, aducând la cunoştinţa angajaţilor şi a creditorilor situaţia societăţii debitoare.
Se învederează că Legea nr. 241/2005 instituie măsuri de prevenire şi combatere a infracţiunilor de evaziune fiscală şi a unor infracţiuni aflate în legătură cu acestea. Potrivit art. 6 din această lege, constituire infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la un an la 3 ani sau amendă reţinerea şi nevărsarea, cu intenţie, în termen de cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă. Fapta de a reţine şi a nu vira impozitele şi contribuţiile cu reţinere la sursă a fost săvârşită cu intenţia evidentă de a eluda obligaţiile fiscale, scopul urmărit fiind însuşirea sumelor datorate bugetului consolidat al statului, având în vedere că valoarea sumelor reţinute şi neachitate nu era imposibilă de a fi achitată. Situaţia economică şi dificultăţile financiare ale societăţii debitoare trebuiau aduse la cunoştinţa creditorilor. Administratorul societăţii nu poate invoca în apărare tocmai slaba gestionare a societăţii debitoare. Urmarea produsă constă în prejudiciul rămas neacoperit în valoare de 25256 lei.
În privinţa accesoriilor existente, se menţionează că prejudiciul reprezintă creanţă fiscală conform art. 21 coroborat cu art. 120 din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, care prevede că orice creanţă fiscală neachitată la scadenţă generează majorări de întârziere calculate până la data plăţii integrale a debitului, în atare condiţii este lesne de înţeles că şi accesoriile aferente debitului fac parte din valoarea prejudiciului cauzat bugetului de stat prin săvârşirea infracţiunii prev. de art. 6 di Legea nr. 241/2005.
Pentru a beneficia de clemenţă din partea organelor de urmărire penală învinuitul trebuia să achite în totalitate prejudiciul debit plus accesorii. Faţă de soluţia pronunţată în prezenta cauză se apreciază că şi diferenţa rămasă neachitată face parte din cuprinsul prejudiciului, deoarece prejudiciul creat reprezintă creanţă fiscală potrivit dispoziţiilor art. 21 şi art. 22 coroborat cu art. 120 din OG 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi conform principiului de drept”accesoriu urmează principalul” se impunea cu celeritate plata acestor accesorii.
Dacă învinuitul ar fi achitat la scadenţă prejudiciul, numai în aceste condiţii ar fi fost exonerat de la plata accesoriilor, astfel încât se opinează că se impune şi plata accesoriilor, numai astfel se poate vorbi de plata integrală a prejudiciului cauzat bugetului de stat prin săvârşirea infracţiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005.
În cauză a fost legal citat intimatul N.T.P..
A fost ataşat dosarul nr. 1701/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, precum şi rezoluţia nr. 1933/II/2/2012 din 19.12.2012 a prim procurorului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi cu dovada comunicării.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a considerat că plângerea este întemeiată pentru următoarele motive:
Prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi dată în dosarul nr. 1701/P/2010 la data de 13.11.2012 s-a dispus în temeiul art. 262 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, art. 11 pct. 1 lit. b raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului N.T.P., administrator al SC T.C.C. SRL pentru săvârşirea infracţiunii de „reţinere şi nevărsare, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă”, prev. şi ped. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, întrucât fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii.
În motivarea acestei rezoluţii s-a arătat că prin rezoluţia din data de 28.09.2010 a fost începută urmărirea penală împotriva numitului N.T.P. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de „reţinere şi nevărsare, cu intenţie, în cel mult 30 de zile de la scadenţă, a sumelor reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă”, prev. şi ped. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, motivat de împrejurarea că acesta nu a achitat la bugetul de stat debite cu stopaj la sursă în cuantum de 26.854 lei, acumulate în perioada august 2008 – martie 2009.
În fapt, la data de 15.06.2009, ANAF-DGFPJI a sesizat organele de urmărire penală cu privire la învinuitul N.T.P. care, în calitate de administrator al SC T.C.C. SRL Iaşi, înregistrată la ORC Iaşi sub nr. J, CIF , a reținut impozitele şi contribuţiile cu reţinere la sursă în perioada 25.08.2008 – 25.03.2009 şi nu le-a virat la bugetul de stat în termenele legale, cauzând astfel un prejudiciu de 30.668 lei (26.854 lei debit şi 3814 lei accesorii), solicitând efectuarea de cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. şi ped. de art. 6 din Legea nr. 241/2005. În materie penală, însă, interesează exclusiv debitul efectiv neachitat (în cazul de faţă reprezentat de suma de 26.854 lei), întrucât, conform normei de incriminare prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiune reţinerea şi nevirarea cu intenţie a sumelor „reprezentând impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă”. Or, chiar din plângere rezultă că sumele de bani calculate de ANAF cu titlu de accesorii nu reprezintă contribuţii sau impozite pe care făptuitorul să le fi reţinut de la salariaţi şi să nu le fi virat la bugetul de stat, ci derivă din neplata obligaţiilor fiscale în termenul prevăzut de lege.
Din cercetările efectuate în cauză de către organele de poliţie a rezultat că SC T.C.C. SRL a fost administrată în perioada constituirii debitului de învinuitul N.T.P., conform datelor furnizate de ORC Iaşi.
Potrivit actului de sesizare şi fişei sintetice totale, SC T.C.C. SRL Iaşi are un debit direct datorat bugetului de stat, după cum urmează: impozit pe venituri din salarii – 9162 lei; contribuţia ind. de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi – 6163 lei; contribuţia personalului la fondul de şomaj – 701 lei; contribuţia de asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi – 10.828 lei. În total, a rezultat că societatea datorează bugetului de stat impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă în cuantum de 26854 lei.
Societatea nu a fost verificată fiscal, sesizarea fiind efectuată ca urmare a declaraţiilor fiscale depuse de contribuabil la organul fiscal. Astfel, prezenta cercetare penală a pornit la sesizarea ANAF Iaşi, sesizare care nu are la bază un raport de inspecţie fiscală întocmit de organele de control fiscale, ci doar declaraţiile întocmite de contribuabil. Or, nu poate prezenta unica bază de răspundere penală însăşi declaraţia completată de învinuit, care poate conţine erori. În măsura în care nu se coroborează cu alte mijloace de probă, simpla recunoaştere nu are valoare probatorie absolută.
Vinovăţia în comiterea infracţiunii poate fi probată, cu certitudine, numai în urma unui control fiscal şi a unor decizii de impunere emise de reprezentanţii unităţii fiscale şi a efectuării unei expertize contabile care să stabilească cu exactitate lichidităţile de care a dispus învinuitul în calitate de administrator al firmei, altfel nu se poate stabili dacă reţinerea s-a făcut doar scriptic (constituind o recunoaştere a datoriei), sau faptic şi cu rea credinţă, moment în care intenţia de a comite fapta de evaziune fiscală este evidentă şi atrage răspunderea penală a administratorului.
Activitatea de inspecţie fiscală are ca obiect verificarea bazelor de impunere, a legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectarea prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată precum şi a accesoriilor eferente acestora. Astfel, trebuie menţionat faptul că se impune, în toate cauzele care au ca obiect săvârşirea infracţiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, efectuarea unei inspecţii fiscale – îndatorire a instituţiei care a făcut sesizarea (organul fiscal care face sesizarea are obligaţia legală de a documenta aspectele reclamate; astfel,în dispoziţiile art. 221 alin. 4 Cod procedură penală se specifică elementele minime pe care trebuie să le cuprindă sesizarea: „când prin săvârşirea unei infracţiuni s-a produs o pagubă uneia din unităţile la care se referă art. 145 Cod penal, unitatea păgubită este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală, să prezinte situaţii explicative cu privire la întinderea pagubei, date cu privire la faptele prin care paguba a fost pricinuită şi să se constituie parte civilă”; de asemenea, potrivit art. 222 alin. 2 Cod procedură penală, plângerea penală trebuie să cuprindă şi mijloacele de probă pe care se bazează) – pentru verificarea îndeplinirii de către contribuabil a obligaţiilor ce îi incumbă privind datoriile către bugetul consolidat al statului.
Totodată, procedura stabilirii şi individualizării impozitelor şi a contribuţiilor datorate către bugetul de stat către contribuabil trebuie să fie supusă cerinţelor legalităţii. Sumele pe care contribuabilul le datorează se pot compensa cu sumele pe care acesta le are de încasat de la stat (ex: TVA) ori numai decizia de impunere poate da imaginea globală a sumelor de achitat şi de compensat, decizie care are la bază o inspecţie fiscală anterioară.
A sesiza organele de urmărire penală numai pe baza declaraţiei contribuabilului, în absenţa unor minime verificări în propria evidenţă fiscală, a fişei contribuabilului, înseamnă a transfera atribuţiuni de serviciu specifice organului fiscal către organele de urmărire penală, în condiţiile în care unitatea fiscală are compartimente specializate în acest sens, are propriul serviciu de executări şi poate dispune aplicarea sechestrului asigurator atunci când are astfel certitudinea sumelor datorate.
Sesizarea unei infracţiuni fiscale se poate face numai în măsura în care – dincolo de orice dubiu – organul fiscal are certitudinea sumelor datorate şi a epuizat mijloacele sale specifice de obligare la plată a contribuabilului.
Una din condiţiile esenţiale pentru existenţa infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 6 din Legea nr. 241/2005 (conform literaturii juridice de specialitate şi practicii judiciare în materie) este ca neachitarea impozitelor şi contribuţiilor cu reţinere la sursă să se facă cu rea credinţă de către administratori, or, din probatoriul administrat în cauză nu rezultă reaua intenţie privind neachitarea acestor taxe
Organele de urmărire penală nu au avut posibilitatea obiectivă de a intra în posesia evidenţelor financiar contabile ale SC T.C.C. SRL Iaşi (documentele nu au fost găsite nicăieri – la instituţiile statului nu au fost depuse, iar învinuitul a declarat că acestea s-ar afla la o contabilă „C.” despre care nu a putut furniza alte date, însă s-a angajat că le va procura, lucru care nu s-a întâmplat; ulterior, nici învinuitul nu a mai putut fi găsit de către organele de anchetă) pentru a se stabili dacă, la momentul scadenţei sumelor reprezentând obligaţii cu stopaj la sursă, dispunea de fondurile necesare pentru achitarea lor, care sunt cauzele care au determinat lipsa fondurilor necesare achitării acestor sume, dacă în perioada menţionată societatea a efectuat şi alte plăţi etc.
În concluzie, în baza materialului probator administrat în cauză, procurorul apreciază că soluţia va fi de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului în temeiul art. 10 lit. d Cod procedură penală, lipsind atât latura obiectivă a infracţiunii pentru care a fost începută urmărirea penală în cauză, cât şi cea subiectivă.
Astfel, în cauză nu s-a putut face dovada laturii obiective a infracţiunii, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, nu au putut fi găsite de către organele de anchetă,în ciuda demersurilor întreprinse, toate documentele financiar contabile aferente perioadei infracţionale. Or, indicatorii financiari ai unei societăţi se stabilesc în baza balanţelor lunare (din care nu există nici una la dosar) şi a bilanţurilor anuale/la semestru (la dosar există bilanţul prescurtat din data de 31.12.2007, din analiza căruia rezultă că profitul societăţii a fost „0” şi pierderea „27373 lei” şi bilanţul prescurtat din data de 31.12.2008 din analiza căruia rezultă că profitul societăţii a fost „0” şi pierderea „54084 lei” – deci societatea a mers în pierdere). Situaţia de fapt care formează,practic, latura obiectivă a infracţiunii, nu poate fi elucidată numai în baza extraselor de cont bancar (din analiza căruia rezultă, în altă ordine de idei, faptul că învinuitul a achitat la data de 12.09.2008 9150 lei la bugetul asigurărilor sociale).
În plus, în lipsa documentelor financiar-contabile ale societăţii nu se poate dispune efectuarea în cauză a unei expertize contabile.
Lipsa documentelor face imposibilă efectuarea unei anchete efective de către organele de cercetare penală care să poată stabili, în mod obiectiv şi echidistant dacă s-a săvârşit, în mod concret, o faptă prevăzută de legea penală care poate fi imputată persoanei cercetate (în configuraţia stabilită prin sesizare de către ANAF, asta înseamnă stabilirea în mod obiectiv a următoarelor elemente: cuantumul total al sumei pretinse, perioada în care se pretinde că aceste sume au fost reţinute şi nu au fost virate la bugetul de stat, sumele de care societatea dispunea la momentul la care au devenit scadente fiecare dintre obligaţiile de plată, precum şi ulterior, până la momentul sesizării penale, etc.) ca apoi, în baza unui probatoriu suficient în raport de circumstanţele concrete ale cauzei, să se poată stabili dacă fapta a fost comisă cu rea credinţă, astfel încât să constituie infracţiune.
Vinovăţia învinuitului nu poate fi apreciată, exclusiv, pe baza înscrisurilor care emană de la persoana care a făcut sesizarea (în speţă ANAF – fişa sintetică totală şi declaraţiile privind obligaţiile de plată la bugetul de stat), persoană care are un interes direct în stabilirea vinovăţiei persoanei cercetate, interes care subzistă şi în situaţia de faţă, în care este vorba despre o instituţie publică.
Şi, oricum, chiar şi din documentele existente la dosar, aşa cum au fost analizate mai sus, rezultă lipsa relei credinţe a învinuitului, care nu a dispus de fonduri suficiente pentru efectuarea plăţilor, societatea mergând în pierdere (şi chiar şi aşa, în acest condiţii, tot a efectuat o plată considerabilă la bugetul de stat în contul obligaţiilor cu stopaj la sursă), iar în lipsa unei imagini reale, complete, a indicilor financiari ai societăţii di perioada critică, indici care nu pot fi stabiliţi decât pe baza întregii evidenţe contabile, toate dubiile îi profită învinuitului (în baza principiului de drept „in dubio pro reo”).
Prin rezoluţia nr. 1933/II/2/2012 din 19.12.2012 a prim procurorului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, s-a respins plângerea MFP – ANAF, D.G.F.P.J.I. ca neîntemeiată.
S-a motivat faptul că, din analiza materialului de urmărire penală, soluţia emisă în cauză şi conţinutul plângerii împotriva soluţiei s-a constatat că soluţia este corectă,elementele constitutive ale acesteia – atât latura obiectivă cât şi latura subiectivă – nefiind prezente. Interpretarea bilanţurilor contabile pentru perioada critică şi examinarea situaţiei contractelor de muncă relevă faptul că societatea a înregistrat o perioadă de involuţie, concluzie bazată în principal pe rezultatul evoluţiilor financiare. Plata salariilor este strâns legată de nivelul veniturilor societăţii, implicit şi vărsarea la buget a reţinerilor operate pe statele de plată depinde de acelaşi factor. Informaţiile la care organele de urmărire penală au avut acces (2 bilanţuri, rulaje pe cont bancar) au format concluzia obiectivă că societatea nu a fost în măsură să achite contribuţiile şi impozitele cu reţinere la sursă.
Instanţa consideră că plângerea petentei MFP – ANAF, D.G.F.P.J.I. este întemeiată, însă pentru alte motive decât cele arătate în plângere.
În primul rând, plângerea se referă la situaţia faptică, descriind că învinuitul nu a achitat suma de 25.256 lei reprezentând impozite şi contribuţii cu stopaj la sursă. Însă acelaşi aspect a fost reţinut şi de către procuror în cuprinsul ordonanţei nr. 1701/P/2010, astfel încât afirmaţii petentei nu reprezintă o critică reală a soluţiei procurorului.
În al doilea rând, petenta dezbate pe larg în plângere situaţia accesoriilor, ca făcând parte din cuprinsul prejudiciului, dar acest aspect nu a fost avut în vedere de procuror la adoptarea soluţiei de scoatere de sub urmărire penală ci doar la analiza sesizării penale şi a stabilirii elementelor constitutive ale infracţiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005. În acest sens, în mod corect procurorul a apreciat că sumele de bani la care face referire articolul mai sus arătat sunt constituite din impozite sau contribuţii cu reţinere la sursă, nu şi accesoriile acestora. Pe de altă parte, pentru petentă prejudiciul este constituit din debit şi accesorii, însă acest aspect se soluţionează doar în latura civilă a cauzei, de către o instanţă de judecată legal investită şi nu de către procuror.
Din oficiu, instanţa observă că sunt alte motive ale nelegalităţii şi netemeiniciei ordonanţei nr. 1701/P/2010 din data de 13.11.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi de cât cele invocate de petentă.
Primul este acela că sesizarea petentei Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi este regulat formulată, în conformitate cu art. 221 alin. 4 şi art. 222 Cod procedură penală. Acest aspect rezultă din chiar faptul că împotriva numitului N.T.P. s-a început urmărirea penală, conform rezoluţiei din data de 27.09.2010, confirmată de către procuror la data de 28.09.2010 (filele 3, 4 d.u.p.). Chiar şi în aceste condiţii, procurorul de caz care a observat, ulterior începerii urmăririi penale, că plângerea penală nu este completă, în sensul că lipsesc date pe care el le consideră obligatorii, soluţia nu este de scoatere de sub urmărire penală ci de a avea rol activ şi de a solicita datele lipsă. Procurorul de caz nu a făcut acest lucru în prezentul dosar.
Alăturat plângerii au fost depuse înscrisuri care constituie indicii ale comiterii unei fapte prevăzute de legea penală. Procurorul invocă lipsa unor documente care să provină de la petentă (proces verbal întocmit ca urmare a unei inspecţii fiscale, decizii de impunere), iar în lipsa acestor documente consideră că i se transferă atribuţiuni de serviciu specifice organului fiscal. Acest aspect este eronat întrucât răspunderea fiscală a unei persoane este diferită de răspunderea penală. Nu este în sarcina petentei să stabilească dacă sunt sau nu întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, ci a organului judiciar sesizat. După cum s-a arătat mai sus, în cazul în care procurorul consideră că anumite informaţii sunt obligatorii sau utile soluţionării cauzei, trebuie să manifeste rol activ şi să le solicite de la organele competente. Nimic nu împiedică organele de urmărire penală să solicite D.G.F.P.J.I. efectuarea unei inspecţii fiscale, pentru determinarea prejudiciului, deşi Codul de procedură penală pune la dispoziţia organului de cercetare penală posibilitatea administrării probelor prin intermediul mijloacelor de probă prevăzute la art. 64 Cod procedură penală.
Astfel, în cauză nu au fost respectate dispoziţiile art. 65 alin. 1 Cod procedură penală potrivit căruia sarcina administrării probelor în procesul penal revine organului de urmărire penală şi instanţei de judecată. Acest aspect rezultă atât din cele mai sus arătate cât şi din faptul că pe tot parcursul ordonanţei procurorul invocă faptul că organele de anchetă nu au putut găsi, în ciuda demersurilor întreprinse, documentele financiar contabile aferente perioadei infracţionale. Din cuprinsul actelor dosarului de urmărire penală rezultă că singurele modalităţi de căutare a acestor documente au fost de a i le solicita învinuitului cu ocazia audierii, apoi telefonic şi, ulterior, căutându-l pe învinuit la adresele cunoscute. Raportat la aceste eforturi ale organelor de cercetare penală, instanţa consideră că nu rezultă imposibilitatea obiectivă de a obţine documentele financiar contabile ale unei societăţi comerciale.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 82/1991, răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii la persoanele prevăzute la art. 1 alin. 1 – 4 revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării entităţii respective; contabilitatea se organizează şi se conduce, de regulă, în compartimente distincte, conduse de către directorul economic, contabilul-şef sau altă persoană împuternicită să îndeplinească această funcţie. Aceste persoane trebuie să aibă studii economice superioare; contabilitatea poate fi organizată şi condusă pe bază de contracte de prestări de servicii în domeniul contabilităţii, încheiate cu persoane fizice sau juridice, autorizate potrivit legii, membre ale Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor Autorizaţi din România; în cazul persoanelor prevăzute la art. 5 alin. 11, contabilitatea poate fi organizată şi condusă potrivit prevederilor alin. 2 şi 3 sau pe bază de contracte/convenţii civile încheiate potrivit Codului civil cu persoane fizice care au studii economice superioare, situaţie în care răspunderea pentru conducerea contabilităţii revine acestor persoane fizice.
Potrivit art. 23 din aceeaşi lege, persoanele prevăzute la art. 1 care utilizează sisteme informatice de prelucrare automată a datelor au obligaţia să asigure prelucrarea datelor înregistrate în contabilitate în conformitate cu reglementările contabile aplicabile, controlul şi păstrarea acestora pe suporturi tehnice timp de 10 ani. Persoanele prevăzute la alin. (1) au obligaţia să asigure autorităţilor fiscale accesul la datele păstrate pe suporturi tehnice.
Potrivit art. 25, registrele de contabilitate obligatorii şi documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitatea financiară se păstrează în arhiva persoanelor prevăzute la art. 1 timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, cu excepţia statelor de salarii, care se păstrează timp de 50 de ani. Prin excepţie de la prevederile alin. (1) se pot stabili, în mod justificat, prin ordin al ministrului finanţelor publice, registrele de contabilitate şi documentele justificative care se păstrează timp de 5 ani. Conform art. 26, în caz de pierdere, sustragere sau distrugere a documentelor financiar-contabile se vor lua măsuri de reconstituire a acestora, potrivit reglementărilor emise în acest sens, în termen de maximum 30 de zile de la constatare, iar în caz de forţă majoră, în termen de 90 de zile de la constatarea încetării acesteia.
Potrivit pct. 50 din Normele Metodologice de întocmire şi utilizare a documentelor financiar-contabile, aprobate prin Ordinul nr. 3512 din 27.11.2008 a Ministerului Economiei şi Finanţelor, Persoanele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 82/1991, republicată, au obligaţia păstrării în arhiva lor a registrelor de contabilitate, a celorlalte documente contabile, precum şi a documentelor justificative care stau la baza înregistrării în contabilitate. Păstrarea registrelor şi a documentelor justificative şi contabile se face la domiciliul fiscal sau la sediile secundare, după caz. Registrele şi documentele justificative şi contabile se pot arhiva, în baza unor contracte de prestări de servicii, cu titlu oneros, de către alte persoane juridice române care dispun de condiţii corespunzătoare. Şi în acest caz, răspunderea privind arhivarea documentelor financiar-contabile revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligaţia gestionării unităţii beneficiare. Unitatea care a încredinţat documentele spre arhivare, respectiv unitatea beneficiară, va înştiinţa organul fiscal teritorial de care aparţine despre această situaţie. Cu ocazia controalelor efectuate de organele abilitate, persoanele juridice sunt obligate, la cerere, să prezinte la domiciliul fiscal documentele solicitate.
Din cuprinsul întregii legislaţii mai sus expuse, instanţa constată că întotdeauna poate fi obţinută documentaţia financiar contabilă a oricărei societăţi comerciale.
Din datele oferite de petentă, SC T.C.C. SRL avea sediul în mun. I., iar conform adresei ORC de la filele 79 – 83 d.u.p., sediul societăţii se află în sat şi com. T., conform menţiunilor efectuate în baza cererii 66825/20.08.2009. La aceste adrese nu s-a prezentat nici un organ de urmărire penală pentru a ridica documentaţia financiar contabilă.
Chiar şi în cazul în care documentele s-ar afla la contabila societăţii, organele de urmărire penală, în baza textelor legale sus menţionate, o puteau identifica şi audia, respectiv ridica documentele necesare soluţionării prezentei cauze.
Mai trebuie avut în vedere că, potrivit art. 4 din Legea nr. 241/2005, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă refuzul nejustificat al unei persoane de a prezenta organelor competente documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor financiare, fiscale sau vamale, în termen de cel mult 15 zile de la somaţie. Organ competent, potrivit acestor dispoziţii, este şi organul de urmărire penală care, în cazul în care învinuitul nu prezenta documentele legale ca urmare a unei somaţii, se putea sesiza din oficiu pentru infracţiunea sus menţionată.
Nici argumentul potrivit căruia învinuitul ar fi achitat o parte din prejudiciu nu este întemeiată. Conform rulajului pe cont din perioada 01.08.2008 – 31.03.2009 înaintat de V., Sucursala I., suma de 9.150 de lei a fost achitată la data de 12.09.2008 către bugetul asigurărilor sociale şi fondurilor speciale, motiv pentru care, în mod logic, se trage concluzia că privea datorii anterioare lunii august 2008, deci anterior perioadei pentru care s-a formulat plângerea penală. Pe cale de consecinţă, se observă că învinuitul nu a achitat vreo sumă din datoria acumulată pentru perioada august 2008 – martie 2009.
Nici bilanţurile la care face referire procurorul nu sunt relevante, pentru anii 2007 şi 2008, având în vedere că nu s-a stabilit motivul pentru care societatea a înregistrat pierderi. Tot din rulajului pe cont din perioada 01.08.2008 – 31.03.2009 înaintat de V., Sucursala I. rezultă că societatea a încasat sume de bani, iar o parte din ele au fost retrase în numerar, fără a se stabili astfel cu certitudine cum au fost cheltuite.
În condiţiile în care societatea desfăşura activităţi în domeniul construcţiilor, în urma analizării contractelor încheiate de societate s-ar putea constata dacă devizele de lucrări includ salariile muncitorilor şi contribuţiile pe care societatea le achită pentru aceştia către stat.
Pe cale de consecinţă, faţă de toate aspectele de fapt şi de drept reţinute de către instanţă, se va dispune, în baza art. 2781 alin. 8 lit. b Cod procedură penală admiterea plângerii formulate de către petenta MFP – ANAF, D.G.F.P.J.I., împotriva ordonanţei Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi dată în dosarul nr. 1701/P/2010 la data de 13.11.2012, menţinută prin rezoluţia nr. 1933/II/2/2012 din 19.12.2012 a prim procurorului la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, soluţii pe care le desfiinţează.
Va trimite cauza procurorului pentru redeschiderea urmăririi penale faţă de învinuitul N.T.P., urmând ca, în virtutea rolului activ, să solicite organelor competente efectuarea unei inspecţii fiscale la SC T.C.C. SRL I. în vederea stabilirii cu exactitate a prejudiciului cauzat bugetului de stat, să se dispună ridicarea documentelor financiar-contabile de la SC T.C.C. SRL Iaşi şi efectuarea unei expertize contabile, în măsura în care se apreciază, în vederea stabilirii relei credinţe a învinuitului, respectiv dacă, în urma activităţii comerciale, a sumelor plătite şi încasate, a avut obiectiv posibilitatea achitării debitelor către bugetul de stat; în cazul în care învinuitul nu predă documentaţia, să se dispună efectuarea unor percheziţii, identificarea contabilei care ar deţine documentele şi audierea acesteia.
