Cod ECLI ECLI:RO:JDMED:2016:001.001144
R O M Â N I A
Judecătoria Medgidia
Medgidia, str. Independenţei nr. 14, jud. Constanţa
Înregistrată în evidenţa A.N.S.P.D.C.P. sub nr. 3068
Dosar nr. 502/256/2016
SENTINŢA CIVILĂ NR. 1144
Şedinţa publică din 16 iunie 2016
Instanţa constituită din:
PREŞEDINTE: B.-C. S.
GREFIER: L. N. A.
S-a luat în pronunţare cauza civilă având ca obiect plângere contravenţională formulată de petenta C.S., CNP – …, cu domiciliul în …. în contradictoriu cu intimata …, cu sediul în ….
Dezbaterile în fond au avut loc în şedinţa publică din data de 03.06.2016 şi s-au consemnat în încheierea din acea zi ce face parte integrantă din prezenta hotărâre şi pentru care instanţa având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunţarea cauzei la data de 09.06.2016, respectiv la data de 16.06.2016, dată la care a dat prezenta hotărâre.
I N S T A N Ţ A
Deliberând asupra cererii de faţă, constată următoarele:
Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul Judecătoriei Medgidia la data de 28.01.2016, cu numărul de înregistrare 502/256/2016, petenta C.S., în contradictoriu cu intimata …, a solicitat instanţei anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei Nr. ….din data de 29.12.2015, emis de intimată.
În motivare, petenta arată că a fost sancționată contravențional cu amendă în cuantum de 1000 de lei, în temeiul art. 26, alin. 1, lit. a) din Legea 50/1991, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții. Astfel, petenta precizează că în urma controlului efectuat de reprezentanții Poliției Locale, s-a constatat „desființarea unei părți de 50% din suprafața ferestrei de la bucătăria apartamentului și realizarea unui gol de ușă pe suprafața ferestrei desființate de la bucătărie, fără a deține autorizație de desființare/construire”.
Într-o primă critică, susține că nu au fost respectate dispozițiile art. 17 din OG 2/2001, referitoare la lipsa mențiunilor privind numele și calitatea agentului constatator, a faptei săvârșite și a datei comiterii acesteia, aspecte de natură a atrage nulitatea absolută a procesului verbal.
Totodată, petenta invocă dispozițiile art. 31 din Legea 50/1991, referitoare la termenul de prescripție de 3 ani a dreptului de a constata contravențiile și de a aplica sancțiunea amenzii, arătând că lucrările au fost executate în primăvara anului 2000.
Petenta mai arată că nu aceasta ar trebui să fie trasă la răspundere contravențională, pentru motivul că lucrările nu au fost executate personal de către petentă și nici la cererea acesteia.
În final, petenta face referire la jurisprudența CEDO (cauza Anghel contra României), susținându-se că materia contravențională poate fi asimilată materiei penale sub aspectul garanțiilor procesuale instituite în favoarea persoanei care a săvârșit fapta, făcându-se trimitere la respectarea prezumției de nevinovăție; astfel, s-a arătat că trecerea privința petentei a sarcinii probei, este contrară prezumției de nevinovăție.
În drept, petenta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile OG 2/2001 și prevederile Legii 50/1991.
În dovedire, petenta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, și a probei cu martorii indicați în plângere (A. T. și C. T.).
Acţiunea a fost legal timbrată cu suma de 20 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru, conform art.19 din O.U.G nr. 80/2013.
Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea plângerii contravenționale ca neîntemeiată.
În motivare intimata a arătat că în data de 17.12.2015, în urma controlului efectuat la imobilul situat la adresa din …, s-a constatat faptul că s-a realizat un gol de ușă pe suprafața ferestrei desființate de la bucătărie, pentru a se permite accesul în iluminatorul blocului, care din construcție nu a fost prevăzut cu ușă de acces. Astfel, în urma neregulilor constatate s-a procedat la întocmirea procesului verbal de constatare a contravenţiei Nr. .. din data de 29.12.2015, în prezența martorului C.T.
Intimata arată că procesul verbal de constatare a contravenţiei a fost întocmit cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de O.G. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, actualizată şi că actul sancţionator cuprinde constatări personale ale agentului constatator cu privire la situaţia de fapt descrisă, care au forţa probantă conferită de abilitarea legală de a constata şi sancţiona astfel de fapte, conform art. 15 din O.G. 2/2001. Se evidenţiază că agentul constatator a avut posibilitatea de a aprecia gradul de pericol social concret creat de petent prin săvârşirea contravenţiei, amenda contravenţională aplicată fiind prevăzută de lege şi proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.
Intimata susţine că a oferi forţă probantă unui înscris nu echivalează cu negarea prezumţiei de nevinovăţie, ci poate fi considerată o modalitate de stabilire legală a vinovăţiei, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Totodată, intimata susține implicit că petenta, în calitate de proprietar al imobilului, nu se poate prevala de o potențială situație de fapt constând în aceea a neexecutării lucrărilor de către contestatoare sau la solicitarea acesteia.
În continuare, intimata procedează la redarea conținutului unor norme juridice (din cuprinsul Legii 50/1991). De asemenea, făcând trimitere la dispozițiile art. 1, alin. 6 din Constituția României, se învederează că nimeni nu se poate scuza, invocând necunoașterea legii.
În final intimata precizează că sunt îndeplinite toate condițiile tragerii la răspundere contravențională a petentei, cu referire la inexistența cauzelor care înlătură răspunderea contravențională.
În drept, intimata invocă dispozițiile art. 26, alin. 1, lit. b) din Legea 50/1991.
În dovedire, intimata solicită încuviințarea probei cu înscrisurile atașate cererii și a probei cu martorul propus (C.T.).
Prin răspunsul la întâmpinare, petenta solicită respingerea excepțiilor procesuale și a apărărilor de fond invocate de intimată prin întâmpinare.
Prin răspunsul formulat, petenta arată că în descrierea faptei contravenționale nu sunt trecute date referitoare la stabilirea cu exactitate a datei calendaristice sau a unui interval de timp în care s-ar fi săvârșit fapta contravențională. Astfel, se precizează că în intimata a stabilit doar faptul că în data de 17.12.2015, a constatat că există o lucrare fără autorizație, fără a încerca măcar să stabilească data executării lucrării în cauză; având în vedere prevederile Legii 50/1991, se învederează existența unui termen de prescripție al dreptului de a constata și sancționa faptele de acest gen.
Totodată, se arată că situația de fapt descrisă de intimată, este eronată, întrucât petenta nu este responsabilă de efectuarea lucrărilor, concluziile fiind trase fără vreun fel de probe, singurul argument prezentat de intimata fiind acela că petenta este proprietar al imobilului,
În drept, petenta își întemeiază răspunsul la întâmpinare pe dispozițiile art. 201, alin. 2 din Cod proc. civ.
Sub aspect probatoriu, la termenul din data de 06.05.2016 instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, iar pentru petentă a încuviințat proba testimonială cu martorii A.T. și C.T., fiind astfel încuviințată implicit și proba cu martorul propus de intimată (C.T.).
Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:
În fapt, din cuprinsul procesului-verbal de de constatare a contravenţiei Nr. .. din data de 29.12.2015, a rezultat că petenta a fost sancţionat cu amendă contravenţională în valoare de 1000 de lei, pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 26, alin. 1, lit. a) din Legea 50/1991.
Sancționarea contravențională s-a realizat în temeiul constatărilor realizate în cuprinsul procesului verbal, de către agentul din cadrul Poliției Locale, care, în urma controlului efectuat la sediul/șantierul imobil locuință (apartamente) situat în …, a reținut în cuprinsul actului sancționator următoarele constatări: „desființarea unei părți de 50% din suprafața ferestrei de la bucătăria apartamentului și realizarea unui gol de ușă pe suprafața ferestrei desființate de la bucătărie, fără a deține autorizație de desființare/construire; golul de ușă a fost efectuat pentru a se putea permite accesul în iluminatorul blocului, care din construcție nu a fost prevăzut cu ușă de acces”.
În drept, potrivit art. 37 din OG 2/2001, procesul-verbal neatacat în termenul prevăzut la art. 31, precum şi hotărârea judecătorească definitivă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate.
Instanţa arată că din interpretarea textului de lege anterior citat, rezultă că procesul verbal de constatare şi sancţionare contravenţională se bucură de prezumţiile de legalitate şi temeinicie. Aceste prezumţii se extrag din faptul că, în situaţia în care acesta nu este atacat în instanţă, poate fi executat fără nicio altă formalitate. Ori din punct de vedere logic, punerea în executare a acestuia nu se poate admite decât dacă se pleacă de la prezumţia că a fost întocmit în mod legal, iar constatările din cuprinsul său corespund adevărului.
În situaţia în care procesul-verbal este contestat în instanţă, cum este cazul de faţă, se contestă de fapt ambele prezumţii, instanţa fiind obligată să analizeze, conform art. 34 din OG nr. 2/2001, atât aspectele privind legalitatea, cât şi pe cele privind temeinicia procesului-verbal.
De asemenea, instanţa precizează că cele două prezumţii, a legalităţii şi a temeiniciei, generate de procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu contravin prezumţiei de nevinovăţie specifică materiei penale, astfel cum s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze (a se vedea cauza Ioan Pop c. României, cererea nr. 40301/04, decizia de inadmisibilitate din 28 iunie 2011, precum şi cauzele pronunţate de Curte, menţionate în respectiva decizie).
Instanţa urmează a analiza procesul-verbal de constatare a contravenţiei sub aspectul legalităţii acestuia.
Cu privire la critica petentei vizând lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator şi a faptei săvârşite, instanţa urmează a le respinge ca nefondate, având în vedere că actul sancţionator atacat cuprinde toate aceste menţiuni în cuprinsul său. Astfel se constată că procesul verbal de constatare a contravenției a fost încheiat de către D.L.D., în calitate de Polițist Local, în baza legitimației de control nr. ../2015, eliberată de Poliția Locală Medgidia; cu privire la fapta săvârșită, aceasta a fost descrisă corespunzător, în cuprinsul procesului verbal (descriere ce a fost redată anterior), fiind de altfel încadrată și în drept.
Însă, instanța urmează a reține ca fiind întemeiată critica petentei cu privire la lipsa mențiunii privind data săvârșirii faptei.
Potrivit art. 17 din OG 2/2001, lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se constată şi din oficiu.
Cu toate acestea (deși lipsa acestei mențiuni, în mod normal, este de natură ca prin ea însăși să ducă la nulitatea actului sancționator), instanța reține că, în raport de natura contravenției reținute în sarcina petentei, aceste dispoziții trebuie interpretate prin coroborare cu dispozițiile art. 31 din Legea 50/1991, potrivit cărora, dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârşirii faptei
Astfel dispozițiile anterior menționate, stabilesc imperativ că procesul verbal de constatare a contravenției trebuie să cuprindă descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, aceste aspecte fiind relevante din prisma analizării dispozițiilor referitoare la prescripția aplicării unei sancțiuni.
Deși instanța constată că în cauză există un concurs de legi contravenționale, ca urmare a modificărilor legislative intervenite de-a lungul timpului cu privire la Legea 51/1990, instanța va stabilit mai întâi, cu valoare de principiu, momentul de început al curgerii termenului de prescripție pentru contravențiile prevăzute de actul normativ menționat.
Potrivit deciziei VII/20.11.2000, pronunțată în recursul în interesul legii, Curtea Supremă de Justiție a stabilit că „dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 23 din această lege se prescrie în termen de 2 ani de la data săvârşirii faptei. În cazul construcţiilor în curs de executare data săvârşirii faptei este data constatării contravenţiei, iar în cazul construcţiilor finalizate fapta se consideră săvârşită la data terminării construcţiei”.
Așadar, se reține că prin recursul în interesul legii, anterior amintit (general obligatoriu pentru instanțele de judecată), instanța supremă a stabilit că faptele contravenționale incriminate prin dispozițiile art. 23 din Legea 50/1991 (astfel cum era în vigoare la momentul pronunțării deciziei), sunt supuse termenului de prescripție prevăzut de dispozițiile art. 26 din același act normativ.
Instanța reține că în data de 31.10.2004, s-a procedat la republicarea Legii 51/1991, dispozițiile art. 23 și 26 anterior menționate, fiind preluate în art. 26, respectiv art. 31 ale aceleiași legi, ulterior momentului republicării, reținându-se că la momentul constatării faptei, termenul de prescripție a constatării și aplicării sancțiunilor s-a majorat la 3 ani (modificare adusă prin Legea 82/2014).
Potrivit art. 26, alin. 1, lit. a) din Legea 50/1991 (astfel cum era în vigoare la momentul constatării faptei – corespondent al art. 23, lit. a și b din Lege la momentul pronunțării Deciziei Curții Supreme), constituie contravenţie executarea sau desfiinţarea, totală ori parţială, fără autorizaţie a lucrărilor prevăzute la art. 3, cu excepţia celor menţionate la lit. b), c), e) şi g), de către investitor şi executant.
Având în vedere cele ce preced, instanța urmează să rețină următoarele aspecte:
În niciun caz, instanţa nu poate reţine ca fiind incidente în cauză dispozițiile art. 37, alin. 2 și 5, de natură a împiedica începerea curgerii termenului de prescripție, ca urmare a neconsiderării finalizate a lucrării pe motiv de lipsă a autorizației și a recepției la terminarea lucrărilor, pentru următoarele motive:
Potrivit art. 37, alin. 2 din Legea 50/1991 (astfel cum era în vigoare la momentul constatării contravenției), „lucrările de construcţii autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat recepţia la terminarea lucrărilor. Efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor este obligatorie pentru toate tipurile de construcţii autorizate, inclusiv în situaţia realizării acestor lucrări în regie proprie. Recepţia la terminarea lucrărilor se face cu participarea reprezentantului administraţiei publice, desemnat de emitentul autorizaţiei de construire”.
Potrivit alin. 5 al aceluiași text de lege, construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situaţie se aplică în continuare sancţiunile prevăzute de lege.
În primul rând, instanța urmează a reitera dispozițiile art. 31 din din Legea 50/1991 (astfel cum era în vigoare la momentul constatării contravenției): „Dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârşirii faptei”.
Așadar, instanța constată că toate contravențiile prevăzute în cuprinsul dispozițiilor art. 26 (printre care și contravenția reținută în sarcina petentei), sunt supuse, fără excepție, unui termen de prescripție, care începe să curgă de la data săvârșirii faptei.
Art. 37, alin. 2 și 5 din Legea 50/1991 (astfel cum era în vigoare la momentul constatării contravenției), nu pot fi interpretate în sensul că se opun începerii curgerii termenului de prescripție pentru ipoteza faptelor de desființare de construcții, fără autorizație (incriminate contravențional prin disp. art. 26, alin. 1, pct. a din actul normativ enunțat), întrucât o asemenea interpretare ar duce la stabilirea ca fiind imprescriptibile a acestor fapte. De altfel, prin ipoteză, marea majoritate a faptelor prevăzute de art. 26 din Lege, sunt realizate în lipsa autorizaţiei sau cu nerespectarea dispoziţiilor autorizaţiei de construcţie.
Astfel cum anterior s-a arătat prin dispozițiile art. 37, se prevede expres că faptele contravenționale enumerate la art. 26 sunt supuse unui termen de prescripție care curge de la data săvârșirii contravenției.
Or, legea se interpretează în sensul în care produce efecte juridice, iar nu în sensul în care este lipsită de efecte. A considera că prin dispozițiile alin. 2 și 5 ale art. 37 din Legea 50/1991, termenul de prescripție nu începe să curgă ca urmare a nefinalizării construcției (consecință a lipsei autorizației), ar duce la redundanța și inaplicabilitatea dispozițiilor art. 31, cu consecința transformării în contravenții imprescriptibile a faptelor constând în executarea sau desfiinţarea, totală ori parţială, fără autorizaţie a lucrărilor prevăzute la art. 3, cu excepţia celor menţionate la lit. b), c), e) şi g), de către investitor şi executant.
Dispoziția art. 37 alin. 5 (conform căreia “construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum si cele care nu au efectuata recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se considera finalizate si nu pot fi intabulate in cartea funciara; în aceasta situație se aplica in continuare sancțiunile prevăzute de lege”) trebuie interpretata sistematic, in contextul întregului art. 37 care prevede condițiile in care lucrările autorizate sunt considerate finalizate si pot fi valorificate prin înscrierea in cartea funciara. Art. 37 alin. 5 nu poate fi interpretat in sensul ca, pentru lucrările efectuate fără autorizație, întrucât nu pot fi considerate finalizate, dreptul de sancționare este imprescriptibil, întrucât o astfel de interpretare ar face ca art. 31 sa rămână inaplicabil, cat timp art. 26 are in vedere numai lucrări de ridicare /desființare fără autorizație de construire sau cu nerespectarea acesteia.
Așadar, instanța reține că în privința contravențiilor prevăzute de disp. art. 26, termenul de prescripție (de 3 ani), curge de la momentul săvârșirii faptei (în conformitate cu disp. art. 31).
În continuare, pentru stabilirea momentului săvârșirii faptei, instanța urmează a da eficiență Deciziei VII/20.11.2000, pronunțată în recursul în interesul legii, de Curtea Supremă de Justiție potrivit căreia „dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 23 (actualul art. 26) din această lege se prescrie în termen de 2 ani (3 ani potrivit reglementării actuale) de la data săvârşirii faptei. În cazul construcţiilor în curs de executare data săvârşirii faptei este data constatării contravenţiei, iar în cazul construcţiilor finalizate fapta se consideră săvârşită la data terminării construcţiei”.
Din declarația martorului A.T., audiat în cauză (f. 40), a rezultat că lucrările efectuate reținute în cuprinsul procesului verbal au fost terminate în intervalul cuprins între anii 2000-2001.
În privinţa declaraţiei matorului C.T. (f. 41), instanța constată că acesta precizează că a luat la cunoștință de efectuarea lucrărilor în urmă cu aproximativ 2-3 ani, fără a indica însă data la care au fost efectiv realizate aceste lucrări, martorul arătând cu aproximare doar data la care acesta a luat cunoștință de lucrările respective. De fapt, martorul precizează doar data până la care aceste lucrări nu existau; astfel acesta declară că „înainte de anul 2000, acele lucrări pentru care a fost sancționată petenta nu existau”.
Mai mult, la aprecierea declarației martorului C.T., instanța urmează să rețină și mențiunile agentului constatator din cuprinsul notei de constatare întocmite cu ocazia controlului (f. 18), prin care s-a consemnat: „facem mențiunea că domnul C.T. nu a intrat în casă, rămânând la ușa, pe hol, deoarece între dânsul și doamna C.S. există neînțelegeri”.
Astfel, pe fondul lipsei mențiunii datei comiterii contravenției din cuprinsul procesului verbal (și a oricăror alte probe în acest sens din partea intimatei), instanța, din probatoriul administrat în cauză, va reține că lucrările au fost terminate în intervalul cuprins între anii 2000-2001, menţiunile petentei în acest sens, formulate cu ocazia plângerii contravenţionale coroborându-se cu declaraţia martorului A.T.
Așadar, instanța constată că cel mai târziu termenul de prescripție ar fi putut începe să curgă de la sfârșitul anului 2001, situație în care, potrivit art. 31 din Legea 50/1991, dreptul de a constata contravenţiile şi de a aplica amenzile prevăzute la art. 26 era prescris la momentul constatării faptei (17.12.2015), motiv de de natură a atrage nulitatea procesului verbal de constatare a contravenției.
Deși dreptul de a constata și aplica sancțiunea contravențională este prescris, (indiferent de forma actului normativ aplicabilă), instanța consideră util a analiza concursul de legi contravenționale, generat de modificarea și republicarea succesivă a Legii 51/1990, acest aspect având relevanță în stabilirea legii contravenționale mai favorabile.
Prin urmare, raportat la intervalul comiterii faptei, astfel cum anterior a fost stabilit, (2000-2001), instanța, urmează a da eficiență principiului legii contravenționale mai favorabile, consacrat prin dispozițiile art. 15, alin. 2 din Constituția României.
Astfel, instanța reține că, în fapt, aplicabilă în cauză este Legea 50/1991, astfel cum era în vigoare anterior momentului republicării, ca urmare a existenței unui termen de prescripție a dreptului de constatare a contravenției mai redus (2 ani, potrivit art. 26).
Cu toate, acestea, instanţa se vede obligată în a stabili care din variantele Legii 50/1991, anterior republicării este aplicabilă prezentei cauză, având în vedere că între anii 2000, respectiv 2001 (mai precis 01.08.2001), actul normativ amintit a suferi modificări de natură a produce consecințe în prezenta cauză.
Astfel, instanța reține că potrivit variantei actului normativ anterior datei de 30.08.2001, dispozițiile art. 32, corespondent al art. 37 din Legea 50/1991 (astfel cum era în vigoare la momentul constatării), nu cuprinde prevederile alin. 5 din acest din urmă text de lege, de natură a determina controverse (astfel cum s-a reținut în repetate rânduri în practica instanțelor de judecată) cu privire la momentul de început al termenului de prescripție pentru faptele contravenționale incriminate prin disp. art. 23 (respectiv 26).
Astfel, potrivit art. 32 din Legea 50/1991 (astfel cum era în vigoare anterior datei de 30.08.2001), „construcţiile se consideră terminate, dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţia de construire; în cazul când construcţia nu a fost executată integral la termenul stabilit, autorizaţia se poate prelungi o singură dată, cu cel mult un an, de către organul care a emis-o”.
Însă, ulterior datei de 30.08.2001, dispozițiile art. 32 au fost modificate prin Legea 453/2001, având următorul cuprins: „(2) Lucrările de construcţii autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizaţie şi dacă s-a efectuat recepţia la terminarea lucrărilor, în condiţiile legii, emiterea autorizaţiei de funcţionare fiind condiţionată de existenţa procesului-verbal de recepţie. Efectuarea recepţiei la terminarea lucrărilor este obligatorie şi în situaţia realizării lucrărilor în regie proprie; (4) Construcţiile executate fără autorizaţie de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi cele care nu au efectuată recepţia la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate şi nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situaţie se aplică în continuare sancţiunile prevăzute prin prezenta lege”.
Totodată, instanța reține că aceste dispoziții sunt preluate ulterior de cele ale art. 37, ulterior republicării legii (dispoziții ce au dus la o practică judiciar neunitară în privința momentului de început al termenul de prescripție pentru construire/desființarea realizată fără autorizație).
Așadar, instanța reține că Legea 50/1991 (în varianta anterioară datei de 30.08.2001), în cuprinsul art. 32, astfel cum era prevăzut anterior modificării din 30.08.2001, și corespondent al art. 37 din Legea 50/1991, astfel cum era în vigoare la momentul constatării, nu cuprinde dispozițiile alin. 2 și 5 din aceste din urmă două texte de lege (modificate/republicate), de natură a determina controverse (astfel cum s-a reținut în repetate rânduri în practica instanțelor de judecată) cu privire la momentul de început al termenului de prescripție pentru faptele contravenționale incriminate prin disp. art. 23 (respectiv 26).
Așadar, având în vedere data terminării lucrărilor (2000-2001), astfel cum a reieșit din probatoriul administrat în cauză, pe fondul lipsei mențiunii datei săvârșirii contravenției din cuprinsul procesului verbal (ori a oricăror alte probe în acest sens din partea intimatei), instanța va da eficiență principiului in dubio pro reo, în privința datei săvârșiri, urmând a considera data săvârşirii contravenţiei, data cuprinsă în intervalul 2000-2001, anterior modificării Legii 51/1990 (modificare realizată la data de 30.08.2001).
Prin urmare, cu aplicarea principiilor in dubio pro reo și a legii contravenționale mai favorabile, prin raportare la dispozițiile art. 23 din Legea 50/1991, astfel cum era în vigoare anterior datei de 30.08.2001, și având în vedere Decizia VII/20.11.2000 (decizie ce a avut ca obiect această variantă a legii), pronunțată în recursul în interesul legii de Curtea Supremă de Justiție, instanța constată că lucrările au fost finalizate, constatarea săvârșirii contravenţiei fiind realizată cu mult după împlinirea termenului de prescripție a constatării acesteia și aplicării sancțiunii contravenționale, raportat la momentul terminării lucrărilor (ca moment al săvârşirii faptei).
Mai mult sub aspectul datei săvârșirii contravenției, instanța va reține în concordanta cu obligativitatea mențiunilor cuprinse in art 17 din OG 2/2001 – mențiuni ce atrag nulitatea actului constatator –, că acest aspect apare fiind un element esențial. Nici un moment, legiuitorul prin instituirea în dispozițiile legale privind regimul sancțiunilor contravenționale, ce completează si alte dispoziții legale cuprinse in legi speciale, nu a lăsat ca data săvârșirii contravenției sa fie apreciată ca fiind data constatării – în lipsa unei prevederi exprese în acest sens.
Pentru toate aceste considerente, instanța constată că actul sancționator este nelegal întocmit, urmând să admită plângerea contravenţională și să anuleze procesul-verbal de constatare a contravenţiei Nr. .. din data de 29.12.2015, întocmit de către intimată, cu urmarea înlăturării tuturor consecințelor stabilite prin acesta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE:
Admite plângerea contravenţională formulată de către petenta C.S., CNP – …, cu domiciliul în .., în contradictoriu cu intimata .., cu sediul în ….
Anulează procesul-verbal de constatare a contravenţiei Nr. .. din data de 29.12.2015, întocmit de către intimată.
Cu drept de a formula apel în 30 de zile de la comunicare, apel care se va depune la Judecătoria Medgidia.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 16.06.2016.
PREŞEDINTE, GREFIER,
B.-C. S. L.N. A.
