Judecata în primă instanţă cu inculpaţi arestaţi. Suspendarea judecăţii până la soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională. Înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara. Durata rezonabilă a arestării preventive a inculpaţilor şi neintervenirea unor motive noi pentru menţinerea măsurii arestării preventive, justifică, în temeiul principiilor evocate de jurisprudenţa CEDO şi prevederile legislaţiei naţionale, înlocuirea măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, de natură să garanteze buna desfăşurare a procesului penal
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 5 parag. 3
C. proc. pen., art. 139 alin. (1), art. 148, art. 145
Jurisprudenţa CEDO, Cauza Jipa împotriva României, cauza Scundeanu împotriva României
Jurisprudenţa ÎCCJ Bucureşti, decizia penală nr. 1730/12.05.2009
Legiuitorul român prin intermediul normelor prevăzute în Codul de procedură penală a condiţionat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare, expres şi limitativ prevăzute de art. 148 Cod procedură penală. Odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat şi condiţia conformităţii dreptului intern cu exigenţele art. 5 paragraf 1 lit. c) al Convenţiei, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.
Prin art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale s-a statuat că: „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audieri.” Acest paragraf impune autorităţilor judiciare obligaţia de a depune diligenţe deosebite în soluţionarea cu celeritate a cauzei. În acest sens, în Cauza Jiga împotriva României/16.03.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „perioada reglementată de art. 5 § 1 c) şi 3 din Convenţie se încheie, de obicei, la data pronunţării cu privire la temeinicia acuzaţiei aduse persoanei în cauză, fie şi doar în primă instanţă”. De asemenea, în cauza Scundeanu împotriva României/02.02.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, existenţa unor motive plauzibile pentru a suspecta că persoana arestată a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii menţinerii detenţiei. Totuşi, după un anumit timp, acest lucru nu mai este suficient. În acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive invocate de autorităţile judiciare legitimează în continuare privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc „relevante” şi „suficiente”, verifică, de asemenea, dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o „diligenţă deosebită” la continuarea procedurii”. Prin urmare, chiar şi în ipoteza în care inculpaţii sunt acuzaţi de comiterea unor faptele grave, când se impune administrarea unui probatoriu complex, nu trebuie omis că, un criteriu foarte important în aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenţiei preventive îl reprezintă modul în care cauza a fost instrumentată de către autorităţile judiciare, perioadele în care cercetarea judecătorească este suspendată având repercusiuni negative din această perspectivă.
Aplicând principiile anterior expuse şi dispoziţiile legale sus menţionate în speţă, instanţa de recurs constată că menţinerea stării de arest preventiv pe o durată de aproape 2 ani, fără ca în cauză să fi intervenit măcar o soluţie a primei instanţe, în contextul în care judecarea acesteia este suspendată de aproximativ 9 luni, tinde a dobândi un caracter excesiv. Prin urmare, se impune a se dispune faţă de inculpaţi o măsură mai puţin restrictivă de drepturi, care să confere însă garanţii privind desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Aplicând principiile anterior expuse şi dispoziţiile legale sus menţionate în speţă, instanţa de recurs constată că menţinerea stării de arest preventiv pe o durată de aproape 2 ani, fără ca în cauză să fi intervenit măcar o soluţie a primei instanţe, în contextul în care judecarea acesteia este suspendată de aproximativ 9 luni, tinde a dobândi un caracter excesiv. Prin urmare, se impune a se dispune faţă de inculpaţi o măsură mai puţin restrictivă de drepturi, care să confere însă garanţii privind desfăşurarea în bune condiţii a procesului penal.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,
Decizia penală nr. 84 din 20 ianuarie 2011, dr. M.B.
Prin încheierea de şedinţă din 18.01.2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4355/30/2009/a1, în baza art. 139 alin. (1) Cod procedură penală raportat la art. 139 alin. (35) C. proc. pen. coroborat cu art. 145 ind.1 alin. (1) C. proc. pen. s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpaţii:. T.L.M., F.N.S., G.C. şi alţii.
În baza art.145 ind. 1 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (11) C. proc. pen. pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpaţii au fost obligaţi să respecte următoarele obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de câte ori sunt chemaţi; b) să se prezinte la poliţia în a cărei rază teritorială se află domiciliile inculpaţilor, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori sunt chemaţi; c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura; d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.
În baza art. 145 ind. 1 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (12) lit. c) C. proc. pen. pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara inculpaţii au fost obligaţi să respecte următoarele obligaţii: să nu se apropie de persoanele vătămate, de membrii familiilor acestora, de ceilalţi inculpaţi trimişi în judecată, de martori, şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect.
În baza art. 145 alin. (22) C. proc. pen. s-a atras atenţia inculpaţilor că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care le revin, se va lua faţă de aceştia măsura arestării preventive.
În baza art. 145 alin. (21) C. proc. pen. la data rămânerii definitive a prezentei încheieri, câte o copie certificată de pe încheiere se va comunica inculpaţilor, secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuiesc aceştia, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea asigurării respectării obligaţiilor care le revin.
S-au respins ca rămase fără obiect, cererile de liberare provizorie sub control judiciar, formulate de inculpaţii M., F. şi B.
S-a respins ca neîntemeiată, cererea de revocare a arestării preventive formulată de inculpatul F.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Timiş verificând legalitatea şi temeinicia arestării preventive, a constatat următoarele:
În data de 27.04.2010 Tribunalul Timiş a dispus sesizarea Curţii Constituţionale, în urma invocării excepţiei de neconstituţionalitate de inculpatul T., prin avocatul ales. Până în prezent (18.01.2011), din informaţiile deţinute de tribunal, sesizarea nu a fost soluţionată de către instanţa constituţională. Cauza a fost suspendată timp de aproximativ 9 luni, în temeiul art. 303 alin. (6) Cod procedură penală, text de lege în vigoare la data sesizării Curţii Constituţionale. De la data arestării preventive a inculpaţilor şi până în acest moment au trecut 23 de luni (aproape doi ani), timp în care s-a finalizat urmărirea penală şi a fost sesizată instanţa judecătorească, dosarul aflându-se în stadiul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, fiind necesară în continuare audierea mai multor martori şi persoane vătămate menţionate în actul de sesizare.
Tribunalul a apreciat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale nu este expresia exercitării abuzive a acestui drept, având în vedere că a fost formulată pentru prima dată şi vizează texte de lege [art. 148 alin. (1) lit. f) Cod procedură penală] în directă legătură cu măsura preventivă privativă de libertate luată, prelungită şi menţinută faţă de inculpat.
Pe de altă parte s-a observat că în dosar sunt judecate în prezent, în stare de arest preventiv, alte încă 8 persoane, iar soluţia de suspendare a cauzei este obligatorie şi în privinţa acestora [potrivit art. 303 alin. (2) Cod procedură penală disjungerea devenea posibilă doar dacă procesul era suspendat pentru motivul că inculpatul suferea de o boală gravă, nu şi în cazul sesizării Curţii Constituţionale], chiar dacă aceştia nu au invocat vreo excepţie de neconstituţionalitate. Prin urmare, suspendarea procesului este o dispoziţie de natură să îi afecteze în mod direct şi pe aceştia.
Potrivit art. 5 paragraful 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului „orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere”.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, durata rezonabilă a procedurii se apreciază în funcţie de: complexitatea cauzei, atitudinea inculpatului şi comportamentul autorităţilor.
Sub aspectul probatoriului cauza este una complexă, având în vedere că cercetarea judecătorească presupune reaudierea persoanelor vătămate şi a martorilor ascultaţi la urmărire penală. Un anumit grad de complexitate este evidenţiat de numărul persoanelor implicate şi care urmează a fi audiate, ceea ce presupune o perioadă mai îndelungată în administrarea probelor.
În faza de judecată inculpaţii nu au încercat tergiversarea dosarului, avocaţii acestora fiind prezenţi la fiecare termen şi formulând concluzii cu privire la toate aspectele care au fost puse în discuţie.
În ce priveşte comportamentul autorităţilor, s-a reţinut că procesul este suspendat de aproximativ 9 luni ca urmare a exercitării de către unul dintre inculpaţi a unui drept procesual (invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate), autorităţile naţionale purtând responsabilitatea pentru acest interval de timp în care mijloacele de probă nu au fost administrate.
În raport de aceste criterii conturate în jurisprudenţa CEDO, tribunalul a apreciat că în prezent, după 23 de luni de la momentul privării de libertate şi în contextul în care procesul se află în continuare suspendat ca urmare a sesizării Curţii Constituţionale, au fost încălcate prevederile art.5 paragraful 3 din Convenţia Europeană a drepturilor omului referitoare la termenul rezonabil.
Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia penală nr. 1730/12.05.2009, publicată pe pagina de internet a instanţei), în cazul în care instanţa de judecată constată că, în raport cu criteriile menţionate, termenul rezonabil al arestării preventive a fost încălcat, aceasta poate dispune, conform art. 139 alin. (1) C. proc. pen., înlocuirea măsurii arestării preventive luată în temeiul art. 148 alin. (1) lit. f) cu o măsură preventivă neprivativă de libertate, conferind încălcării termenului rezonabil al arestării preventive semnificaţia schimbării temeiului care a determinat luarea măsurii, prevăzut în art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., şi anume a condiţiei referitoare la pericolul concret pentru ordinea publică. Totodată, din considerentele acestei decizii se desprinde ideea că o acuzaţie gravă (în cauză inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de persoane, trafic de minori, proxenetism, toate în formă continuată şi în stare de recidivă postexecutorie) nu poate fi de natură să conducă la concluzia potrivit căreia arestarea preventivă trebuie menţinută şi după depăşirea termenului rezonabil.
În consecinţă, tribunalul a apreciat că în prezent s-au modificat temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi se impune înlocuirea acesteia cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Împotriva încheierii de şedinţă din 18.01.2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4355/30/2009/a1 a declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T – Serviciul Teritorial Timişoara, susţinând că este netemeinică deoarece printr-o interpretare eronată a materialului probator, a aprecierii eronate a pericolului social a fost înlocuită măsura arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpaţii: T.L.M., F.N.S., G.C. şi alţii.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T – Serviciul Teritorial Timişoara a criticat soluţia instanţei pentru netemeinicie, susţinând că există probe certe că inculpaţii s-au constituit în grup infracţional organizat tocmai pentru a spori gradul de reuşită a scopului urmărit şi anume, intimidarea victimelor şi obţinerea supremaţiei asupra bunurilor acestora, cât şi a psihicului acestora; că dosarul cauzei conţine dovezi certe că inculpaţii au folosit acte de ameninţare pentru a determina victimele să practice prostituţia în scop financiar şi nicidecum nu se poate pune problema unei propuneri amiabile de ofertă pentru practicarea prostituţiei. Totodată, s-a susţinut că această activitate nu a fost lăsată la latitudinea victimelor ci dimpotrivă, ea a fost impusă de inculpaţi, atât prin asigurarea unor spaţii locative unde victimele să-şi racoleze clienţii, cât şi faptul că acestea nu puteau dispune în mod liber de veniturile obţinute în acest mod, întrucât la finalul „zilei de muncă” banii erau ridicaţi şi intrau în posesia inculpaţilor. În motivarea recursului, s-a mai susţinut că punerea în libertate a inculpaţilor, în mod cert ar duce la influenţarea victimelor care nu au fost încă audiate de instanţa de judecată, iar lăsarea lor în libertate ar avea ca rezultat retractarea în întregime a acuzaţiilor făcute de aceste victime în cursul urmăririi penale. În acest sens, s-a învederat că există dovada solidă că inculpaţii au influenţat financiar pe partea vătămată S.P. pentru a-şi retrage plângerea formulată, sub aspectul art. 194 şi art. 189 alin. (2) C. pen., respectiv că la dosar s-a depus în xerocopie declaraţia de martor a numitului M.O. la data de 28.01.2010 la sediul DIICOT- Serviciul Teritorial Timişoara, în care acesta confirmă expedierea în sistem Wester-Union a sumei de 8.000 euro pe numele părţii vătămate S.P. şi a concubinei acestuia B.L., în scopul retractării acuzaţiilor pe care acesta le-a făcut în timpul urmăririi penale.
S-a arătat că, mai mult, acelaşi martor confirmă faptul că la data prezentării materialului de urmărire penală inculpatului I.I., acesta a solicitat procurorului de caz confruntarea cu partea vătămată S.P., ocazie cu care acesta din urmă şi-a retractat acuzaţia în raport cu acest inculpat, fiind lesne de înţeles, în opinia parchetului, că şi acest inculpat a contribuit financiar la influenţarea părţii vătămate pentru a-şi retracta plângerea. În acest condiţii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T – Serviciul Teritorial Timişoara a susţinut că nu există nici un fel de dubiu cu privire la intenţia inculpaţilor de a influenţa martorii şi părţile vătămate în speranţa retractării plângerilor şi a oricăror urme de implicare infracţională.
În opinia Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T – Serviciul Teritorial Timişoara, hotărârea instanţei de fond este netemeinică, deoarece din materialul probator al dosarului rezultă că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă un real pericol atât pentru ordinea publică, cât şi pentru buna funcţionare a ordinii de drept, cât mai ales în raport cu părţile implicate, care vor avea de suferit presiuni psihice sau chiar fizice din partea inculpaţilor lăsaţi în libertate, aceştia urmărind intimidarea victimelor cu scopul retractării declaraţiilor de acuzare la adresa lor.
Analizând legalitatea şi temeinicia încheierii penale recurate prin prisma motivelor de recurs precum şi din oficiu conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de recurs constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T – Serviciul Teritorial Timişoara este nefondat, pentru următoarele considerente:
Legiuitorul român prin intermediul normelor prevăzute în codul de procedură penală a condiţionat luarea unei măsuri preventive privative de libertate de îndeplinirea cumulativă a trei condiţii de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii; să fie prezent cel puţin unul dintre temeiurile de arestare, expres şi limitativ prevăzute de art.148 Cod procedură penală. Odată cu ratificarea de către România în 1994 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, la acestea s-a adăugat şi condiţia conformităţii dreptului intern cu exigenţele art. 5 paragraf 1 lit. c) al Convenţiei, precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dată în aplicarea acesteia.
Dispoziţiile Convenţiei fac trimitere, în primul rând, în ceea ce priveşte luarea măsurii arestării preventive, la legislaţia naţională, consacrând obligaţia de a fi respectate atât normele de fond, cât şi cele de procedură prevăzute de către aceasta; dar, cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că orice măsură preventivă trebuie să fie conformă cu scopul urmărit de art. 5 al Convenţiei, scop care constă în protejarea individului împotriva privărilor arbitrare de libertate. Astfel, se impune nu numai ca privarea de libertate să aibă loc cu respectarea dispoziţiilor dreptului intern, ci este necesar ca acesta din urmă să fie, la rândul său, în acord cu prevederile Convenţiei, inclusiv cu principiile generale pe care aceasta, deşi nu le enunţă expres, le conţine în mod implicit.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat care este principiul general care trebuie să guverneze această materie, în cauza Wemhoff : „detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normală – şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – independent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă”. Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz, pentru a vedea în ce măsură „există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate” (cauzele Labita c. Italia, Neumeister c. Austria, Stasaitis c. Lituania). În concepţia instanţei europene, privarea de libertate a unei persoane este o măsură atât de gravă, încât ea nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puţin severe, sunt considerate ca insuficiente pentru salvgardarea unui interes personal sau public ce ar impune detenţia. Curtea Europeană a arătat că nu este suficient ca detenţia să fie conformă dreptului naţional, în plus, ea trebuie să se dovedească necesară, în circumstanţele cauzei. Prin urmare, instanţa este obligată să vegheze la un just echilibru între durata măsurii privării de libertate pe de o parte şi interesul public de protecţie a cetăţenilor împotriva comiterii de infracţiuni grave, dedus din modul de săvârşire al faptei cu privire la care există indicii că a avut loc cu participarea inculpatului şi din consecinţele acesteia, precum şi interesul desfăşurării în bune condiţii a procesului penal.
Într-adevăr, aşa cum a arătat şi Tribunalul Timiş, în speţă, se impune a se avea în vedere faptul că prin art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale s-a statuat că: „Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audieri.” Acest paragraf impune autorităţilor judiciare obligaţia de a depune diligenţe deosebite în soluţionarea cu celeritate a cauzei. În acest sens, în Cauza Jiga împotriva României/16.03.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „perioada reglementată de art. 5 § 1 c) şi 3 din Convenţie se încheie, de obicei, la data pronunţării cu privire la temeinicia acuzaţiei aduse persoanei în cauză, fie şi doar în primă instanţă”. De asemenea, în cauza Scundeanu împotriva României/02.02.2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că „în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, existenţa unor motive plauzibile pentru a suspecta că persoana arestată a săvârşit o infracţiune este o condiţie sine qua non a legalităţii menţinerii detenţiei. Totuşi, după un anumit timp, acest lucru nu mai este suficient. În acest caz, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte motive invocate de autorităţile judiciare legitimează în continuare privarea de libertate. Atunci când acestea se dovedesc „relevante” şi „suficiente”, verifică, de asemenea, dacă autorităţile naţionale competente au contribuit cu o „diligenţă deosebită” la continuarea procedurii. Prin urmare, chiar şi în ipoteza în care inculpaţii sunt acuzaţi de comiterea unor faptele grave, când se impune administrarea unui probatoriu complex, nu trebuie omis că, un criteriu foarte important în aprecierea caracterului rezonabil al duratei detenţiei preventive îl reprezintă modul în care cauza a fost instrumentată de către autorităţile judiciare, perioadele în care cercetarea judecătorească este suspendată având repercusiuni negative din această perspectivă.
Este adevărat că împotriva inculpaţilor există presupunerea rezonabilă privind comiterea unor infracţiuni grave, respectiv: inculpatul T.L.M., pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, art. 329 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 194 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, art.215 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., inculpatul F.S.N. pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 329 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. a) şi i) C. pen., art. 194 alin. (1) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 189 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen. , art.279 alin. (1) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/ 2001, art. 215 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul B.S.C. pentru comiterea infracţiunii prevăzută de: art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 194 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26 C. pen. raportat la art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/ 2001; toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul I.I. pentru comiterea infracţiunii prevăzută de: art.7 din Legea nr. .39/2003, art.189 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., art.194 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen., art.279 alin. (1) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., inculpatul Ş.D. pentru comiterea infracţiunii prevăzută de: art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 189 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art.321 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 194 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen., inculpatul M.C. pentru comiterea infracţiunii prevăzută de: art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 189 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., art. 194 alin. (1) C. pen., art. 182 alin. (1) C. pen., art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., inculpatul C.N., pentru comiterea infracţiunii prevăzută de: art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 194 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 182 alin. (1) C. pen., art.189 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., inculpatul G.C. pentru comiterea infracţiunii prevăzută de: art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 329 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 20 C. pen. raportat la art. 174, 175 lit. i) C. pen., art. 194 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 189 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art.26 raportat la art. 12 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, toate cu aplicarea art. 33 lit. a) şi art.37 lit. a) C. pen., inculpatul F.D., pentru comiterea infracţiunii prevăzută de: art. 7 din Legea nr. 39/2003, art. 189 alin. (1), (2) şi (5) C. pen., art. 194 alin. (1) C. pen., art. 321 alin. (1) şi (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., însă, aşa cum s-a arătat anterior, trebuie avută în vedere durata arestului preventiv şi stadiul de judecare a cauzei.
Prin încheierea penală nr. 20/CC/19.02.2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 1044/30/2009 a fost admisă propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor T., F.,G., B., I., Ş., F., M., S., T. şi C. formulată de Ministerul Public – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Timiş şi s-a dispus arestarea preventivă a acestora pentru o perioadă de 29 de zile, fiind emise mandatele de arestare preventivă. Prin încheierea nr. 44/CC/03.04.2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 2077/30/2009 s-a dispus luarea măsurii arestării preventive şi faţă de inculpatul C., emiţându-se mandatul de arestare preventiva. Prin urmare, cu excepţia inculpatului C.N. aflat în stare de privare de libertate începând cu data de 2.04.2009, ceilalţi inculpaţi au fost reţinuţi şi, ulterior, arestaţi începând cu 18.02.2009.
În ceea ce priveşte stadiul de soluţionare a cauzei, se constată că prin încheierea din data de 27.04.2010 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 3455/30/2009 s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei, urmare a sesizării Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată de inculpatul T.L.M. Astfel, pe o perioadă de nouă luni în cauză nu s-a mai efectuat nici un act de cercetare judecătorească, neputându-se reţine vreo culpă a inculpaţilor pentru această situaţie.
În motivele de recurs ale Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T – Serviciul Teritorial Timişoara s-a învederat existenţa unor declaraţii privind exercitarea de presiuni asupra unei părţi vătămate şi încercarea realizării unor înţelegeri frauduloase cu aceasta, însă aceste aspecte au fost sesizate în urmă cu un an, respectiv în 28.01.2010, pierzându-şi caracterul de actualitate. Mai mult, presupunerea (neexistând probe concrete în acest sens) privind posibilitatea schimbării declaraţiilor de către unii martori sau părţi vătămate prin lăsarea în libertate a inculpaţilor, este lipsită de relevanţă sub aspectul analizat de instanţă întrucât legea nu face nicio deosebire în ceea ce priveşte forţa probantă a declaraţiilor părţii vătămate sau martorilor în raport cu împrejurarea că au fost administrate în cursul urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti; neexistând nici un temei legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale acestora, singurul criteriu fiind de a corespunde adevărului şi de a se corobora cu celelalte probe administrate. Pe de altă parte, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara este însoţită de obligaţia inculpaţilor să nu se apropie de persoanele vătămate, de membrii familiilor acestora, de ceilalţi inculpaţi trimişi în judecată, de martori, şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect; iar în caz de încălcare a obligaţiei sunt incidente dispoziţiile art. 145 alin. (3) C. roc. pen., ceea ce constituie garanţii suficiente şi rezonabile pentru ca ipoteza prezentată de procuror să nu se realizeze. Totodată, a refuza beneficiul aplicării măsurii obligării de a nu părăsi ţara pentru evenimente petrecute în urmă cu un an ar face ca o asemenea dispoziţie să fie pusă sub semnul arbitrariului şi nu al unei analize judicioase a condiţiilor reglementate de Codul de procedură penală.
Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. instanţa a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T – Serviciul Teritorial Timişoara împotriva încheierii de şedinţă din 18.01.2011 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4355/30/2009.
