Sentinţa civilă nr.450/03 februarie 2010.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vaslui, reclamanţii A. I. A. ,A. V., A. I., A. G. ,A. V. ,B. G. ,B. L., B. M. ,B.G., I. M. M., B. D. ,B. I.,C. P. ,C. V., C. G., D. E. ,D. I.,D. D. ,E. L. ,E. F.,F. V. E., G. A. ,G. I. ,G. E., H. Ş., I. M. ,I. F. ,I. M. ,I. D., J. M., L. L. ,L. C. ,L. N., M. E. ,M. C., M. D. , M. I., N. M. , P. A., P. A. ,R. C. ,R. F., S. M. , Ş. C. ,S. C. , T. T. , V. D. I. ,B. E., P. C. şi B. E. au chemat în judecată pârâţii: M. A. P. D.R., şi D. A. D. R. VASLUI pentru obligarea acestora la plata de despăgubiri reprezentând sporuri salariale, pentru perioada iunie 2005 şi până în prezent.
Se solicită şi cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii arată faptul că au solicitat Tribunalului Vaslui prin cererea 1489/89/2008 obligarea pârâţilor la plata sporurilor reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în cuantum de 25% din salariul de bază fiecare. Tribunalul Vaslui a admis cererea însă Curtea de Apel Iaşi prin decizia 38/CA/26 ianuarie 2009 a modificat în totalitate hotărârea şi a respins pe fond acţiunea. În paralel, în ţară au fost judecate acţiuni similare promovate de funcţionari ai direcţiilor agricole, cereri ce au fost admise iar M. A. a dispus plata sporurilor pentru trecut şi viitor. Arată reclamanţii că se află în situaţia singulară de a fi salarizaţi cu 50% mai puţin faţă de colegii lor din ţară.
Invocă reclamanţii prevederile art. 1, art. 2 din OG 137/2000 precum şi prevederile art. 27, alin. 1 din acelaşi act normativ.
Pârâta M.A.D.R., legal citată a depus întâmpinare solicitând respingerea acţiunii. Invocă pârâta decizia nr. 20/21.09.2009 a Î.C.C.J.
La termenul din 29.01.2010, instanţa din oficiu a invocat excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Vaslui. Reclamanţii, prin avocat, au invocat excepţia nelegalei compuneri a instanţei.
În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Vaslui, aceasta este fondată pentru următoarele motive:
Prin acţiune, reclamanţii au solicitat plata unor despăgubiri egale cu drepturile salariale, reprezentând un spor de 25% pentru suplimentul postului şi un spor de 25% corespunzător treptei de salarizare.
Chiar dacă reclamanţii au calificat sumele drept „despăgubiri”, ele sunt, în realitate, drepturi băneşti cu caracter salarial.
Elementele esenţiale ale contractului de muncă sunt părţile (subiectele între care se încheie contractul), felul muncii, salariul şi locul muncii. Prin salariu, care constituie atât o categorie economică, cât şi una de factură juridică, se înţelege preţul muncii prestate exprimat, de regulă, în bani. Prestarea muncii şi salarizarea muncii sunt obligaţiile principale care rezultă pentru salariat şi, respectiv, pentru angajator, din încheierea contractului de muncă sau din existenţa raporturilor de serviciu. Reglementările legale stabilesc principiul potrivit căruia pentru prestată, fiecare persoană are dreptul la un salariu în bani, convenit, de obicei, la încheierea raporturilor de muncă.
Din această perspectivă, solicitarea reclamanţilor de a fi plătiţi (remuneraţi) în mod egal şi nediscriminatoriu cu alţi funcţionari ce primesc anumite sporuri salariale, precum şi pretenţiile aceloraşi reclamanţi de a li se restitui, sub forma despăgubirilor, aceste sporuri la care pretind că au dreptul, reprezintă un litigiu în legătură directă cu executarea raporturilor juridice de muncă şi cu existenţa relaţiilor de serviciu.
Împrejurarea că în argumentarea demersului lor judiciar, reclamanţii au invocat, printre altele, prevederile OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de , nu schimbă cu nimic natura raporturilor existente în cauză.
Potrivit art. 21 alin. 1 din acest act normativ „în toate cazurile de discriminare prevăzute de prezenta ordonanţă, persoanele discriminate au dreptul să pretindă despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi restabilirea situaţiei anterioară discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.”
Prin sintagma folosită de legiuitor „potrivit dreptului comun”, nu se înţelege neapărat dreptul civil, ci prin termenul folosit de legiuitor trebuie să se înţeleagă dreptul comun, adică instituţia juridică aplicabilă pretenţiei concrete dedusă judecăţii. Cum prin acţiune s-au formulat pretenţii salariale, dreptul comun aplicabil raporturilor juridice dintre părţi este dreptul muncii, astfel că rezolvarea conflictului ivit este de competenţa jurisdicţiei muncii.
Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a Î.C.C.J., soluţionând un recurs privitor la un regulator de competenţă, prin decizia 6549/5.07.2006 a hotărât în acest sens.
În consecinţă, având în vedere prevederile art. 2, lit. c Cod procedură civilă şi prevederile art. 158 alin. 3 şi ale art. 159, pct. 2 Cod procedură civilă, instanţa va admite excepţia necompetenţei sale materiale şi va declina prezenta cauză la Tribunalul Vaslui.
Întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus prin sintagma „potrivit dreptului comun” nu se înţelege neapărat dreptul civil, instanţa apreciază că a avut o compunere legală (doi judecători şi doi asistenţi judiciari) astfel că se va respinge ca fiind neîntemeiată excepţia invocată de reclamanţi.
