În motivare reclamanţii au arătat că Federaţia Naţională Mişcare Comercial – F.N.F.M.C. este organizaţie sindicală legal constituită şi reprezentativă la nivel de ramură transporturi, precum şi la nivel de unităţi, fapt pentru care a participat prin reprezentanţii săi la negocierea Contractului colectiv de muncă la nivel de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă “CFR Marfă” Bucureşti.
Astfel, prin Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate angajaţii societăţii pârâte beneficiază pentru Ziua Feroviarului de o premiere al cărui cuantum este stabilit de Consiliul de administraţie la nivelul clasei I de salarizare.
Prin Contractul colectiv de muncă pentru anii 2004 – 2005 încheiat la nivel de Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă “CFR Marfă” Bucureşti se prevede că „pentru ziua feroviarului se va acorda o premiere a cărui cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administraţiei la nivelul clasei I de salarizare.”
Această prevedere a fost păstrată şi în Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate încheiate ulterior, conform art. 67 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2005 – 2006; art. 64 alin. 2 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2007 – 2008.
Începând cu anul 2004 salariaţii pârâtei nu au beneficiat de această prevedere, deşi a fost negociată şi obţinută prin înţelegerea părţilor.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal a Federaţiei Naţională Mişcare Comercial – F.N.F.M.C., excepţia prescripţiei parţiale a dreptului la acţiune pentru anii 2004 şi 2005, iar pe fond, respingerea acţiunii cu motivarea că în anul 2007 reclamanţii au beneficiat de un ajutor material în cuantum de 100 lei brut pe salariat, iar cu privire la anul 2006 în Şedinţele Consiliului de Administraţie nu s-a hotărât ca salariaţii să beneficieze de această premiere.
În anul 2008 datorită situaţiei financiare a societăţii nu a existat o hotărâre a Consiliului de Administraţie, în acest sens.
Prin sentinţa civilă nr. 4074/14.05.2009, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.
Dosarul a fost reînregistrat sub nr. 20635/3/2009 la data de 06.08.2009.
Prin sentinţa nr. 2164 din 26.XI.2009 Tribunalul Suceava – Secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al FNFMC Bucureşti invocată de pârâtă, ca nefondată.
Prin aceeaşi sentinţă s-a admis excepţia prescripţiei parţiale a dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente anilor 2004 şi 2005, invocată de pârâtă, constatându-se prescris dreptul la acţiune al reclamanţilor pentru pretenţiile aferente anilor 2004 şi 2005.
S-a respins ca rămasă fără obiect acţiunea reclamanţilor pentru pretenţiile aferente anului 2007.
S-a admis în parte acţiunea reclamanţilor, fiind obligată pârâta să le plătească prima ocazionată de „Ziua Feroviarului” pentru anii 2006 şi 2008, conform dispoziţiilor art. 65 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivelul Companiei Naţionale de Căi Ferate pe anii 2005 – 2006 şi 2007 – 2008 actualizată în funcţie de indicele de inflaţie de la data efectuării plăţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal al F.N.M.C. – F.N.F.M.C. nu poate fi primită câtă vreme, potrivit art. 28 alin. 2 din Legea nr. 54/2003, în exercitarea atribuţiilor sale, organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune în justiţie în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză.
Potrivit art. 283 alin. 1 lit. c) din Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul cererii constă în plata unor drepturi salariale neacordate.
Faţă de data formulării cererii – 7.08.2008 – dreptul material la acţiune al reclamanţilor pentru pretenţiile aferente anilor 2004 – 2005 s-a prescris.
Pentru anul 2007, reţine instanţa de fond că ajutorul pentru „Ziua Feroviarului” a fost acordat în cuantum de 100 lei aşa încât acest capăt de cerere a rămas fără obiect.
Cât priveşte anul 2008, s-a reţinut că, deşi potrivit art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 şi art. 236 din Codul muncii, contractul colectiv de muncă este legea părţilor, iar la art. 64 din Contractul colectiv de muncă se prevede acordarea acestui ajutor, această obligaţie nu a fost îndeplinită de angajator.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.N.T.F.M. – C.F.R. Marfă S.A. Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că instanţa de fond a încălcat dispoziţiile de procedură privind citarea părţilor întrucât nu sindicatul are calitate de reclamant ci membrii săi, indicaţi în listele anexate cererii de chemare în judecată.
Or, fiind citat în cauză doar sindicatul, nu şi membrii în numele cărora s-a promovat acţiunea, rezultă că nu s-a respectat dreptul acestora de a se opune sau de a renunţa la judecată, conform art. 28 din Legea nr. 54/2003.
Mai mult, deşi s-a dovedit cu înscrisuri că reclamanţii C.M. şi R.C. nu sunt salariaţii S.N.T.F.M. – Sucursala Marfă Iaşi, instanţa de fond în mod eronat a admis acţiunea şi faţă de aceştia, deşi s-a invocat lipsa calităţii procesuale active.
Deosebit de aceasta, recurenta a mai invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru anii 2006 şi 2007 raportat la art. 283 lit. e) din Codul muncii. Astfel, cererea reclamanţilor intimaţi priveşte o neexecutare întocmai a Contractului colectiv de muncă, respectiv o neexecutare a unei clauze a acestuia, pentru care termenul de prescripţie este unul special, prevăzut la lit. e) a art. 283 Codul muncii, de 6 luni, aşa încât faţă de data la care ar fi trebuit executate obligaţiile: 23.04.2006, 23.04.2007 şi 23.04.2008, dreptul la acţiune al reclamanţilor s-a prescris.
În fine, mai arată recurenta că, prima acordată de Ziua Feroviarului este asimilată unui ajutor social, fiind în fapt o sumă acordată de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaţilor.
Acest sprijin financiar s-a stabilit prin contract a fi acordat în anumite condiţii, o primă condiţie fiind aceea că se pot acorda numai în momentul existenţei unei decizii a Consiliului de Administraţie, în urma analizei indicatorilor financiar – economici pentru fiecare an, împreună cu partenerii de dialog social.
Ca orice contract şi contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voinţă a părţilor între care se încheie şi reprezintă legea părţilor, aşa încât dacă în cuprinsul său părţile au stabilit modalităţile de acordare a unor ajutoare financiare, în anumite condiţii, instanţa nu poate interveni pentru a modifica acest acord, ori prin soluţia dată instanţa intervine, dând o interpretare diferită de cea care s-a dorit şi agreat de partenerii sociali.
Pe de altă parte, reclamanţii nu au făcut dovada iniţierii unor forme de dialog pentru determinarea acestei forme de ajutor a salariaţilor.
În drept recurenta a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea formulată, F.N.F.M.C. Bucureşti a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând hotărârea recurată, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului precum şi a motivelor invocate în recurs, ce vizează dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 Cod procedură civilă, curtea constată neîntemeiat recursul.
Prima critică vizând încălcarea dispoziţiilor legale de procedură privind citarea părţilor nu poate fi acceptată.
Potrivit art. 28 din Legea nr. 54/2003 „organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi.
În exercitarea atribuţiilor respective, ele au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauză.
Acţiunea nu va putea fi introdusă dacă persoana în numele căreia s-a introdus se opune sau renunţă la judecată.
Aşadar, având calitatea de mandatar, în mod legal a fost citată organizaţia sindicală.
Pe de altă parte, la dosarul de fond se află tabelele nominale cu datele de identificare şi semnăturile reclamanţilor, prin care şi-au însuşit acţiunea, ceea ce atestă că aceştia au cunoştinţă şi şi-au însuşit acţiunea promovată de organizaţia sindicală, astfel că au avut implicit şi posibilitatea de a renunţa la acţiune.
Cât priveşte cuprinderea în dispozitivul sentinţei a reclamanţilor C. M. şi R.C., în loc de C. M. şi R.D., aşa cum apar în listele cuprinzând persoanele membre ale Sindicatului F.N.F.M.C. (filele 7 – 10 dosar Tribunalul Bucureşti) aceasta constituie o eroare materială ce poate fi îndreptată printr-o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 281 Cod procedură civilă.
În ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune pentru anii 2006 şi 2007, trebuie de precizat mai întâi natura sumelor solicitate de reclamanţi.
Potrivit art. 164 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2007 – 2008, salariaţii S.N.T.F.M. „CFR” Bucureşti vor beneficia de ziua feroviarului de ajutor material al cărui cuantum va fi de cel puţin un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare.
Art. 155 din Codul muncii stipulează „salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile şi alte adaosuri”. Din modalitatea de redactare a acestor texte legale, rezultă fără dubiu că, acest ajutor material, stabilit prin raportare la un salariu de bază, caracterizat de periodicitate (se acordă la data de 23 aprilie) are natura unui drept de natură salarială şi nu aceea a unui ajutor social.
Dispoziţia cuprinsă în art. 283 lit. e) din Codul muncii reglementează dreptul material la acţiune în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, altele decât drepturile salariale, întrucât în privinţa acestora legiuitorul a dat o reglementare distinctă şi anume aceea cuprinsă la lit. c) a art. 283 din Codul muncii.
De altfel, legiuitorul la art. 166 alin. 1 Codul muncii a statuat că, „dreptul la acţiune cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate”.
Prin urmare cea de a doua critică, în sensul că termenul de prescripţie aplicabil acestor pretenţii este de 6 luni şi deci pretenţiile aferente anilor 2006 şi 2007 sunt prescrise, nu poate fi acceptată.
În fine, cât priveşte ultima critică trebuie de observat că :
Potrivit dispoziţiilor art. 64 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2005 – 2006 încheiat la nivelul Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” S.A., în afara ajutoarelor la care au dreptul potrivit legii, salariaţii vor mai beneficia de Ziua feroviarilor de un ajutor material al cărui cuantum va fi de cel puţin un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 65 din Contractul colectiv de muncă pe anii 2007 – 2008 încheiat la nivelul Companiei Naţionale de Căi Ferate „C.F.R.” S.A.
Contractul colectiv de muncă, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 130/1996 şi de Codul muncii, este un act sui generis, fiind în acelaşi timp act juridic (contract, convenţie), sursă de drepturi şi obligaţii subiective şi reciproce ale părţilor şi totodată, izvor de drept, fiind, sub acest aspect, o normă convenţională negociată.
Ca orice contract şi contractul colectiv de muncă presupune autonomia de voinţă a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertăţii contractuale; el reprezintă legea părţilor.
Dacă cu prilejul încheierii lui, el se încheie ca un contract, cu ocazia aplicării sale, contractul colectiv de muncă reprezintă o reglementare, deci o lege a părţilor.
În acest sens, art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 şi art. 236 alin. 4 din Codul muncii prevăd că, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, contractele colective de muncă reprezintă legea părţilor.
Recurenta, semnatară a celor două contracte colective de muncă, nu poate să refuze îndeplinirea obligaţiilor asumate invocând dificultăţi financiare sau orice alte motive, inclusiv faptul că ar fi fost agent economic monitorizat.
Prin încheierea contractului colectiv, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convenţională, creat de angajatori şi salariaţi, în funcţie de condiţiile economice şi sociale precum şi de interesele celor două părţi.
Clauzele fiecărui contract colectiv de muncă are valoare normativă; ele alcătuiesc un „drept al muncii” propriu al celor care îl încheie.
Potrivit legii, contractul colectiv de muncă se încheie între angajator, pe de o parte şi salariaţi, de cealaltă parte (art. 236 alin. 1 din Codul muncii, art. 1 alin. 1 şi art. 14 din Legea nr. 130/1996), în urma unei negocieri colective.
Această negociere presupune o suită de discuţii şi tratative, o comunicare între cei doi parteneri sociali, ocazie cu care recurenta angajator trebuia să aibă în vedere şi să pună în discuţie tocmai aceste dificultăţi economico-financiare invocate prin cererea de recurs.
Drepturile solicitate de reclamanţi sunt prevăzute de contractele colective de muncă pe anii 2005 – 2006 şi 2007 – 2008 iar actele normative invocate de recurentă prin care s-ar fi prevăzut pentru agenţii economici monitorizaţi fondul de salarii şi numărul mediu de personal, precum şi reducerile efective de personal, defalcate pe trimestre, la nivelul fiecărui minister şi autoritate publică centrală sunt din 2005 şi 2006.
După încheierea şi intrarea lor în vigoare, aceste contracte colective de muncă urmează a se executa, având putere de lege între părţile contractante (art. 236 alin. 4 Codul muncii coroborat cu art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996).
Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale, respectarea drepturilor şi obligaţiilor asumate.
Art. 243 din Codul muncii şi art. 30 din Legea nr. 130/1996 prevăd că executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie şi, că neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovaţi.
Acestea sunt dispoziţiile speciale ce reglementează sfera de şi aplicare a contractului colectiv de muncă şi nu dispoziţiile generale invocate de recurentă.
Este o aplicare a principiului potrivit căruia norma specială derogă de la norma generală – specialia generalibus derogant.
Aceste norme speciale se aplică ori de câte ori ne aflăm în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, cum este cazul în speţa de faţă.
În conformitate cu dispoziţiile art. 244 din Codul muncii şi ale art. 31 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, clauzele unui contract colectiv de muncă pot fi modificate pe tot parcursul executării lui, în condiţiile legii, ori de câte ori părţile convin acest lucru, modificare care face, de asemenea, obiectul unei negocieri.
Aceasta este calea pe care ar putea eventual recurenta să o urmeze dar în nici un caz nu poate refuza să execute obligaţiile asumate prin contract.
Curtea nu poate reţine nici apărarea recurentei în sensul că obligaţia de a achita drepturile pretinse de reclamanţi este condiţionată de încadrarea în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat, întrucât aşa cum mai sus s-a arătat, dispoziţiile celor două contracte colective de muncă sunt clare şi lipsite de echivoc, nedispunând nici o limită în sensul celor susţinute de recurentă.
