: Prin cererea adresată Judecătoriei Cîmpulung Moldovenesc la data de 30 ianuarie 2012, înregistrată sub nr. 156/206/2012, reclamantul minor U Marian-Andrei, prin reprezentanţi legali I Radu şi I Doruţa, a chemat în judecată pe pârâţii U Ioan şi U Lioara Petronela, solicitând să se constate că prim-pârâtul nu este tatăl său, urmând a se dispune radierea numelui acestuia din rubrica corespunzătoare a actului de naştere, înregistrat sub nr. 392/22 septembrie 2006 la Primăria municipiului Cîmpulung Moldovenesc, şi a i se elibera un nou certificat de naştere.
În motivarea acţiunii s-a arătat că pârâţii s-au căsătorit în anul 1995 şi au convieţuit până în vara anului 2005, la locuinţa lui U Ioan din comuna Pojorâta, judeţul Suceava, iar din căsătorie a rezultat minorul Nicolae-Alexandru, născut la data de 13 noiembrie 2004. În vara anului 2005 soţii U s-au despărţit în fapt, iar pârâta a revenit la domiciliul părinţilor, I Radu şi I Doruţa. În acea perioadă l-a cunoscut pe numitul M Radu, cu care a avut o relaţie de concubinaj, începând din toamna anului 2005 şi până în vara anului 2006, relaţie din care s-a născut minorul reclamant, Marian Andrei, la 19 septembrie 2006. La scurt timp după naşterea minorului, mama a plecat la muncă în străinătate, ambii copii rămânând în grija bunicilor materni.
Cum la data naşterii minorului soţii U erau căsătoriţi, în actul de naştere a fost trecut drept tată pârâtul, deşi realitatea este alta.
Întrucât niciunul dintre pârâţi nu se interesează de soarta minorului, prin sentinţa civilă nr. 2202 din 26 noiembrie 2009 a Tribunalului Suceava a fost instituită măsura plasamentului acestuia la bunici, soţii I Doruţa şi Radu.
La 23 februarie 2012 reclamantul şi-a precizat acţiunea, arătând că înţelege să se prevaleze de dispoziţiile art. 421 alin. 1 şi art. 429 alin. 1 coroborate cu art. 433 din Codul civil.
Deşi legal citaţi, pârâţii nu s-au prezentat în instanţă şi nu şi-au precizat poziţia faţă de acţiune.
După administrarea probelor, Judecătoria Cîmpulung Moldovenesc prin sentinţa civilă nr. 1449/29 noiembrie 2012 a respins acţiunea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 408 pct. 2 din Codul civil, filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul prezumţiei de paternitate, iar conform art. 414 Cod civil copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
În cauză nu s-a făcut dovada faptului că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului; astfel, martorul M Radu Vladimir a arătat că nu o cunoaşte pe U Lioara şi nici pe minor, nu a confirmat faptul că ar fi întreţinut relaţii de concubinaj cu aceasta , nici împrejurarea că după naşterea minorului s-ar fi comportat ca şi cum ar fi fost fiul său, nu a fost recunoscut de familie sau de autorităţile publice ori alte împrejurări care să ducă la concluzia celor susţinute în acţiune.
Atâta timp cât paternitatea copilului nu este tăgăduită de soţul mamei în condiţiile prevăzute de lege operează prezumţia legală potrivit căreia copilul are ca tată pe soţul mamei de la data naşterii sale.
Instanţa a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada în legătură cu o pretinsă încordare a relaţiilor dintre soţii U, incompatibilă cu întreţinerea unor raporturi intime pe care este fundamentată prezumţia legală de paternitate. Simpla afirmaţie că în timpul căsătoriei mama minorului ar fi avut o relaţie cu un alt bărbat nu este suficientă. Cum în cauză nu se poate face o expertiză serologică pentru a se confirma susţinerile din acţiune, iar prezumţia de paternitate nu a fost răsturnată, instanţa a respins acţiunea ca nefondată.
Împotriva sentinţei a declarat apel minorul, prin reprezentanţi legali, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie. În motivare a făcut ample referiri la probele administrate şi a arătat că prima instanţă nu a dat dovadă de rol activ, deoarece nu a pus în discuţia părţilor proba cu expertiză ADN (singura probă ştiinţifică care poate fi administrată în speţă, faţă de faptul că nici unul dintre pârâţi nu putea fi prezentat pentru a oferi probe biologice), ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.
Deşi în acţiune s-a arătat faptul că pârâţii U Ioan şi U Lioara-Petronela au împreună un copil biologic, U Nicolae-Alexandru, născut la data de 13 noiembrie 2004, frate vitreg, numai de pe mamă, nu s-a pus în discuţie efectuarea unei expertize ADN pentru stabilirea unor relaţii de rudenie mai complexe, expertiză perfect realizabilă în cadrul Laboratorului de Genetică al Institutului Naţional de Medicină Legală „Mina Minovici” Bucureşti, capabilă să stabilească cu grad înalt de concludentă faptul că cei doi minori, deşi au aceeaşi mamă, provin de la taţi diferiţi. Această probă ştiinţifică nu a fost cerută din lipsa de pregătire juridică a reprezentanţilor reclamantului, aceştia nefiind asistaţi de către avocat, iar instanţa în mod greşit a pus în discuţia părţilor proba cu expertiza serologică (care însă nu putea fi efectuată în cauză, deoarece implica recoltarea de probe de sânge de la minor şi cei doi pârâţi).
Aşa cum rezultă însă din corespondenţa purtată între Cabinetul de avocat P CONSTANTIN, prin avocat colaborator P Elena Eugenia şi d-na Ligia B, medic primar legist, şeful Laboratorului de Genetică din cadrul INML Bucureşti, se poate realiza o expertiză ADN care să stabilească dacă cei doi minori sunt fraţi buni sau vitregi, prin recoltarea de probe biologice (salivă recoltată pe tampoane de vată sterile) doar de la cei doi minori, nefiind astfel necesară prezenţa pârâţilor, ci doar prezenţa bunicilor materni – reprezentanţii legali ai minorilor – pentru a-şi da acordul cu privire la efectuarea expertizei.
Prin decizia civilă nr. 72/26 februarie 2013, Tribunalul Suceava a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 408 pct.2 Cod civil, filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte prin efectul prezumţiei de paternitate, iar potrivit art.414 Cod civil, copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
Legea nu arată cazurile în care poate fi pornită acţiunea în tăgăduirea paternităţii, ci stabileşte numai o regulă generală, în sensul că paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Împrejurarea că soţii U Ioan şi U Petronela s-au separat în fapt în vara anului 2005 nu este suficientă pentru a se ajunge la concluzia că soţul mamei nu este tatăl minorului U Marian Andrei, născut la data de 19.09.2006, ci constituie numai un indiciu care, completat cu alte probe, poate conduce la admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii.
Tot astfel, faptul că mama copilului a avut relaţii extraconjugale în perioada concepţiei copilului cu un alt bărbat, respectiv numitul M Radu, nu este suficientă pentru admiterea acţiunii, fiind necesar a se recurge la probe ştiinţifice spre a se afla adevărul.
Probele testimoniale administrate în cauză nu pot fi considerate probe certe şi cu atât mai puţin ştiinţifice spre a se putea reţine că pârâtul U Ioan nu este tatăl minorului Marian Andrei.
Astfel, martorul B Alexandru a arătat că în cursul unei discuţii purtate cu U Ioan, acesta i-ar fi relatat faptul că minorul Marian Andrei nu este fiul său, fiind conceput de soţia sa, U Lioara, cu numitul M Radu, cu care aceasta ar fi trăit în relaţii de concubinaj în perioada în care soţii erau separaţi în fapt. Martorul a arătat că nu îl cunoaşte pe M Radu şi că l-a văzut o singură dată cu U Lioara într-un bar (f.42 ds. fond).
Martorul P Gheorghe, bunicul pârâtei U Lioara, a arătat că nepoata sa a convieţuit cu M Radu mai mult de un an de zile, la domiciliul acestuia, şi că după ce s-a născut minorul Marian Andrei, M Radu a luat legătura cu I Doruţa, căreia i-a spus că îi va trimite un milion de lei vechi pe lună pentru întreţinerea minorului (f.52 ds fond), însă această depoziţie este contrazisă de declaraţia martorului M Radu Vladimir, audiat prin comisei rogatorie, care a arătat că nu o cunoaşte pe U Lioara, nu a întreţinut niciodată relaţii de concubinaj cu acesta, nu îl cunoaşte pe minor şi nu a avut niciodată legături cu acesta.
Pârâtul U Ioan nu s-a prezentat la nici un termen de judecată, iar din motivarea acţiuni introductive de instanţă, cât şi din declaraţia numitei I Doruţa rezultă că acesta este plecat de mai mult timp din ţară şi nu i se cunoaşte adresa, motiv pentru care proba cu expertiza medico-legală pentru efectuarea analizei serologice –test ADN nu a putut fi efectuată de instanţă.
În aceste circumstanţe, în mod corect a reţinut prima instanţă că, prin probele administrate în cauză, prezumţia legală de paternitate a minorului U Marian Andrei nu a fost răsturnată şi, în consecinţă, a respins acţiunea ca nefondată.
Din această perspectivă, toate criticile formulate în apel privind modul de apreciere a probelor de către prima instanţă, se constată nefondate.
În apel reprezentanta legală a minorului a solicitat admiterea probei cu expertiza medico-legală, analiza serologică- test ADN urmând a fi efectuată faţă de minorul U Marian Andrei cu fratele său, U Nicolae Alexandru (a cărui paternitate a fost cert stabilită faţă de pârâtul U Ioan, nefiind contestată de nimeni) şi, respectiv, cu U Nicolae, fratele pârâtului U Ioan, probă respinsă de instanţă ca nefiind concludentă soluţionării cauzei, deoarece prezumţia legală de paternitate nu are un caracter absolut, paternitatea minorului U Nicolae Alexandru fiind stabilită tot ca efect al prezumţiei legale de paternitate consacrată de art.53 al.1 din Codul Familiei şi nu în baza unor probe ştiinţifice incontestabile.
În toate cazurile prezumţia legală de paternitate a copilului din căsătorie se întemeiază pe faptul căsătoriei soţilor, având ca fundament ocrotirea interesului copilului şi al familiei şi nu al tatălui biologic, care poate să nu fie soţul mamei, acest ultim fapt constituind temei pentru promovarea unei acţiuni în tăgada paternităţii.
Aceeaşi concluzie se impune şi în privinţa expertizei medico-legale solicitată a fi efectuată faţă de minor şi unchiul său.
Singura probă certă şi concludentă pentru verificarea susţinerilor din acţiune este proba cu expertiza medico-legală, analiza serologică – test ADN efectuat faţă de minor şi pârâtul U Ioan, probă care nu a fost solicitată dar care, aşa cum s-a arătat deja, nici nu putea fi efectuată atât timp cât pârâtul U Ioan este plecat de mai mulţi ani din ţară şi nu are domiciliul cunoscut.
Pentru aceste motive, Tribunalul a apreciat că întâmpinarea depusă în apel, prin care pârâtul U Ioan arată că este de acord cu admiterea acţiunii, nu poate fi atribuită acestuia.
Cât priveşte întâmpinarea formulată de pârâta U Lioara Petronela, prin care a solicitat admiterea apelului şi a acţiunii în tăgada paternităţii minorului Marian Andrei, confirmând susţinerile din acţiune, în sensul că soţul nu său este tatăl minorului, tribunalul a reţinut că întâmpinarea, prin ea însăşi, este neproducătoare de efecte juridice, atât timp cât nu s-a făcut dovada – prin probe ştiinţifice – că soţul său nu este tatăl minorului ori că soţul nu a putut ave, în mod obiectiv, legături intime în perioada concepţiei minorului Marian Andrei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul prin reprezentanţi legali, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 Cod procedură civilă.
În dezvoltarea motivelor a arătat, în esenţă, că în mod greşit instanţa de apel a respins proba cu efectuarea unei expertize medico-legale – test ADN, considerând-o ca fiind neutilă şi neconcludentă soluţionării cauzei. A făcut dovada că această probă este posibilă şi perfect realizabilă şi în lipsa terţilor şi insistă în administrarea ei, motiv pentru care solicită casarea cu trimitere spre rejudecare.
Legal citaţi, intimaţii nu s-au prezentat în instanţă şi nu au formulat întâmpinări.
La termenul de judecată din data de 28 mai 2013, Curtea, din oficiu, a pus în discuţia părţilor temeiul de drept al cererii introductive, respectiv legea aplicabilă în cauză şi, în raport de aceasta, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Prin înscrisul intitulat „Precizări” ataşat dosarului cauzei (fila 15 recurs), ca şi în cadrul dezbaterilor, prin apărător ales, reclamantul a solicitat respingerea excepţiei. A arătat că, raportat la prevederile Legii nr. 76/2012, aceste dispoziţii care, prevăzând la art. 6 că termenele procedurale prevăzute de legi speciale aflate în curs la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, rămân supuse legii în vigoare la data la care au început să curgă.
Minorul s-a născut la data de 19 septembrie 2006, iar acţiunea a fost depusă pe rolul Judecătoriei Cîmpulung Moldovenesc, ca instanţă de fond, la data de 30 ianuarie 2012.
Potrivit Legii 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii 287/2009 privind Codul civil Cap. IV, Secţiunea 1, art. 47, stabilirea filiaţiei şi tăgada paternităţii… este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare.
Potrivit Codului familiei modificat, art. 55 prevede că acţiunea în tăgada paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data când tatăl a cunoscut naşterea copilului. În speţă, având în vedere că soţul mamei, numitul U Constantin, este plecat în străinătate şi nu colaborează în nici un fel, deşi era şi în interesul lui de a reglementa situaţia minorului, nu se poate obţine o declaraţie a sa în sensul datei la care a cunoscut de naşterea minorului.
Fiind formulate „Precizări” la instanţa de fond pentru termenul din 1 martie 2012 cu privire la temeiul de drept al acţiunii ca fiind dispoziţiile art. 421 alin. 1 şi art. 429 alin. 1 coroborat cu art. 433 din Codul civil, s-a susţinut că această acţiune fiind introdusă de copil prin reprezentanţi,dreptul la acţiune nu se prescrie.
În fine, s-a arătat că, întrucât faţă de aceste precizări instanţele de fond şi apel nu au sesizat nereguli, consideră că acţiunea nu este prescrisă.
Potrivit dispoziţiilor art. 137 alin. (1) Cod procedură civilă, „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi a celor de fond care fac de prisos, în tot sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”, iar dispoziţiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă prevăd că „instanţa judecătorească şi organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acţiune sau la executare silită este prescris”.
Examinând, aşadar, această excepţie, Curtea reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 47 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil, acţiunea în tăgada paternităţii – ca, de altfel, şi acţiunea în stabilirea filiaţiei sau orice altă acţiune privitoare la filiaţie – este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după data intrării sale în vigoare.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor tranzitorii şi de punere în aplicare cuprinse în art. 196 din Legea nr. 71/2011, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.
Prin urmare, în cazul copiilor născuţi până la data intrării în vigoare a noului Cod civil, acţiunea în tăgăduirea paternităţii este guvernată de vechile reglementări, respectiv cele ale Codului familiei.
În speţă, reclamantul minor U Marian Andrei este născut la data de 29 septembrie 2006, astfel că acţiunea acestuia, de tăgăduire a paternităţii pârâtului U Ioan, este supusă dispoziţiilor Codului familiei, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 288/2007.
Potrivit dispoziţiilor art. 55 din Codul familiei, „acţiunea în tăgăduirea paternităţii se prescrie în termen de 3 ani de la data naşterii copilului”. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţă de naşterea copilului. „Copilul poate porni acţiunea în termen de 3 ani de la data majoratului său, dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii sale”.
Prin urmare, în cazul în care acţiunea este introdusă în timpul minorităţii, ca şi atunci când acţiunea este introdusă de mamă, termenul de prescripţie curge de la data naşterii copilului. Or, în raport de această dată, în cazul reclamantului din speţă, termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 19 septembrie 2009.
Sub acest aspect sunt lipsite de relevanţă susţinerile reclamantului din „Precizări” (fila 15 dosar recurs), potrivit cărora nu a putut obţine o declaraţie a pârâtului U Ioan cu privire la data la care a cunoscut naşterea copilului deoarece este plecat în străinătate, excepţia fiind analizată în raport de titularul dreptului la acţiune, care în speţă este minorul.
Nu poate fi primită nici susţinerea reclamantului potrivit căreia „acţiunea fiind introdusă de copil prin reprezentanţi, dreptul la acţiune nu se prescrie”.
Cum s-a arătat mai sus, în acest caz termenul de prescripţie se calculează de la data naşterii copilului şi s-a împlinit la 19 septembrie 2006, iar exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti cu privire la persoana acestuia a fost delegat bunicilor materni I Radu şi I Doruţa prin sentinţa civilă nr. 2202/26 noiembrie 2009 a Tribunalului Suceava.
În cauză nu s-a invocat şi dovedit vreun caz de întrerupere sau de suspendare a termenului de prescripţie.
Nu poate fi, de asemenea, primită nici apărarea reclamantului potrivit căreia dreptul la acţiune nu s-a prescris deoarece instanţele de fond şi de apel „nu au sesizat această neregulă”.
În speţă fiind vorba de o prescripţie începută şi împlinită anterior intrării în vigoare a noului Cod civil, nu-şi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 2512 din acest cod, potrivit cărora „organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu” (alin. 2). În acest caz, în raport de dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 alin. (4) din Codul civil, prescripţia este supusă dispoziţiilor legale care au instituit-o, respectiv cele ale Codului familiei şi cele ale Decretului nr. 167/1958.
Excepţia de prescripţie este una de drept material, iar nu de drept procesual, deoarece are ca obiect un drept subiectiv civil – dreptul material la acţiune, şi nu un drept procedural născut în cursul procesului. Prin urmare, nu se poate reţine nici că dispoziţiile art. 2512 din noul Cod civil cuprinzând norme procedurale, de imediată aplicare, acestea ar fi incidente în speţă.
Faţă de considerentele expuse, Curtea constată că în cauză este dată excepţia invocată, acţiunea formulată de reclamant, prin reprezentanţii săi legali impunându-se a fi respinsă ca prescrisă,
Cum soluţia pronunţată de instanţele de fond este de respingere a acţiunii ca nefondată, iar calea de atac a fost promovată de reclamant, Curtea, în raport şi de dispoziţiile art. 316 raportat la art. 296 teza a II-a Cod procedură civilă , urmează a respinge recursul, respectiv a menţine soluţia de respingere a acţiunii, cu substituirea motivării conform celor ce preced.
