Prin sentinţa civilă nr. 333/2013, pronunţată de Tribunalul pentru Minori şi Familie Braşov s-a respins cererea formulată de petenta S. privind recunoaşterea actului jurisdicţional intitulat „certificare de divorţ”, eliberat sub numărul 4/27.01.2011, în dosarul nr.046963, în faţa delegatului Judecătoriei Abu Dhabi şi a împuternicitului vice-ambasadorului egiptean din Abu Dhabi, pentru nedovedirea cerinţelor prevăzute de lege.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Tribunalul a constatat că în cauză sunt aplicabile prevederile Codului de procedură civilă în forma anterioară modificărilor aduse de Legea nr.134/2010 şi, pe cale de consecinţă, şi prevederile fostei Legi nr.105/1992, faţă de prevederile art.3 din Legea nr.76/2012.
În fapt, conform certificatului de căsătorie depus la dosar, petenta s-a căsătorit cu numitul E.G.I. la data de xxx, la Consulatul Ambasadei Egipt la Abu Dhabi – Emiratele Arabe Unite, actul de căsătorie fiind transcris în registrele de stare civilă române sub nr.xxx/30.11.2010.
Conform actului jurisdicţional intitulat „certificare de divorţ”(emis în dosarul nr.046963), depus de către petentă, la data de 27.01.2011 (şi nu 2007 cum se stipulează în cererea de chemare în judecată), părţile s-au prezentat în faţa unui delegat al Judecătoriei Abu Dhabi, Emiratele Arabe Unite, arătând că insistă să efectueze divorţul, potrivit legii islamice.
În documentul sus-menţionat se precizează că „se adevereşte prin aprobarea domnului E.G.I ca doamna S. devenit divorţată de două ori cu posibilitatea de întoarcere”(f.4, verso).
Prin urmare, tribunalul a constatat că din cuprinsul actului jurisdicţional în cauză rezultă un puternic dubiu cu privire la caracterul definitiv al divorţului pronunţat în aceste condiţii şi, implicit, al actului jurisdicţional în cauză, din moment ce însuşi actul respectiv recunoaşte o posibilitate de întoarcere, de retractare a manifestării de voinţă cu privire la divorţ din partea părţilor. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din alte speţe din practica în materie a instanţei de fond, spre exemplu, în dosarul nr.449/1372/2013 actul jurisdicţional străin, deşi divorţul este pronunţat tot cu posibilitate de întoarcere, conţine menţiunea că acesta a devenit irevocabil, în urma scurgerii unui termen, potrivit legii religioase aplicabile.
În aceste condiţii, tribunalul i-a pus în vedere petentei să facă dovada caracterului definitiv al sentinţei de divorţ respective, în virtutea rolului activ adresând totodată o cerere de relaţii către serviciul consular al ambasadei statului de origine al hotărârii la Bucureşti, care a rămas fără răspuns, în condiţiile în care, la ultimul termen de judecată, petenta a renunţat expres la efectuarea unor astfel de demersuri, solicitând instanţei să se pronunţe pe baza înscrisurilor de la dosar.
Cum în cauză este pe deplin aplicabil principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil şi de manifestarea de voinţă a petentei în sensul arătat, tribunalul va constata, în lipsa altor date, că petenta nu a dovedit că actul jurisdicţional cu privire la care solicită recunoaşterea are caracter definitiv.
Or, conform art.167 din Legea nr.105/1992, pentru recunoaşterea unei hotărâri străine în România este necesar, în mod cumulativ, ca aceasta să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată, instanţa care a pronunţat-o să fi avut competenţa să judece procesul şi să existe reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
Pe de altă parte, conform art. 171 alin.1 lit. b din acelaşi act normativ, sarcina probei caracterul definitiv al actului jurisdicţional străin revine în exclusivitate părţii care solicită recunoaşterea, dovada caracterului definitiv trebuind să însoţească cererea de recunoaştere.
Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs petenta S., iar prin motivele de recurs, soluţia atacată este criticată pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a apreciat că, de vreme ce în cuprinsul „certificatului de divorţ” se menţionează că „a devenit divorţată de două ori, cu posibilitate de întoarcere”, divorţul nu este definitiv.
Recurenta a făcut demersuri la Abu Dhabi pentru ca pe hotărâre să fie aplicată o menţiune suplimentară privind caracterul definitiv al divorţului, însă i s-a comunicat că o asemenea formalitate nu există şi că simplul fapt al eliberării hotărârii de divorţ, cu ştampilele aplicate dovedeşte că divorţul este definitiv.
Fostul soţ al recurentei s-a recăsătorit, în condiţiile în care nu este musulman, deci nu poate avea mai multe soţii, prin urmare hotărârea a fost considerată definitivă.
Potrivit legii arabe, prin „posibilitatea de întoarcere” se înţelege posibilitatea ca soţul să-şi reprimească soţia de două ori, iar a treia oară o poate primi înapoi numai dacă ea se recăsătoreşte şi divorţează din nou sau rămâne văduvă.
Recursul este fondat.
Acţiunea dedusă judecăţii are ca obiect recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor unei hotărâri de divorţ pronunţate în dosarul 046963, înregistrat sub nr. 4/27.01.2007, în faţa delegatului Judecătoriei Abu Dhabi, între un cetăţean egiptean (soţul) şi un cetăţean român (soţia).
În privinţa hotărârilor străine referitoare la statutul civil al persoanei, sunt aplicabile prevederile derogatorii ale art. 166 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, potrivit cărora, astfel de hotărâri „sunt recunoscute de plin drept în România, dacă se referă la statutul civil al cetăţeanului statului unde au fost pronunţate sau dacă fiind pronunţate într-un stat terţ, au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fiecărei părţi”.
Din interpretarea acestui text de lege, rezultă că ne aflăm în situaţia în care, hotărârea de divorţ a fost pronunţată într-un stat terţ faţă de cetăţenia ambilor soţi, întrucât a fost pronunţată în ambasada Egiptului, de la Abu Dhabi (capitala Emiratelor Arabe Unite), în condiţiile în care soţii erau cetăţeni român, respectiv egiptean. Cu toate acestea, nu trebuie neglijat faptul că divorţul a fost pronunţat în faţa aceleiaşi autorităţi în faţa căreia a avut loc şi căsătoria soţilor, respectiv Ambasada egipteană din capitala Emiratelor Arabe Unite, ce reprezintă practic teritoriu egiptean, fiind înregistrată în registrul stării civile din Abu Dhabi, iar divorţul a fost operat în acelaşi registru al stării civile.
Revenind la condiţia recunoaşterii acestei hotărâri de către statul egiptean, de cetăţenie al soţului, Curtea reţine că hotărârea de divorţ a fost pronunţată la 27 ianuarie 2011 şi poartă ştampila rotundă, albastră, ce reprezintă ştampila Judecătoriei Abu Dhabi, precum şi ştampila dreptunghiulară, ce reprezintă ştampila Ministerului de Externe al Emiratelor Arabe Unite. Această ştampilă a fost aplicată la data de 6 mai 2012, adică la peste un an de la data desfacerii căsătoriei, iar autenticitatea acestei ştampile, precum şi semnătura Ministrului Afacerilor Externe al Emiratelor Arabe Unite este garantată prin ştampila Ambasadei Emiratelor Arabe Unite la Bucureşti nr. 1101 din data de 20 septembrie 2012, precum şi de ştampila Ministerului de Externe Român nr. 3644/20.09.2012.
În ceea ce priveşte necesitatea ca hotărârea de divorţ să fie definitivă, Curtea reţine că, în speţă, nu sunt aplicabile prevederile art. 167 alin. 1 lit. a din Legea nr. 105/1992, reţinute de instanţa de fond prin hotărârea atacată, întrucât textul de lege exclude expres necesitatea îndeplinirii acestei condiţii, în cazul hotărârilor referitoare la procesele arătate la art. 166, adică la procesele ce se referă la statutul civil şi care, în mod excepţional sunt recunoscute „de plin drept” în România, conform celor arătate mai sus.
Cu toate acestea, Curtea reţine că, în fapt, cei doi soţi ce au fost divorţaţi prin hotărârea a cărei recunoaştere se solicită prin cererea dedusă judecăţii, sunt de religie musulmană (astfel cum se menţionează expres la pct. 1 şi 2 din paragraful prin care se adevereşte prezenţa soţilor şi identificarea acestora din hotărârea de divorţ). Or, în privinţa divorţului, în legislaţia musulmană, există instituţia repudierii, care are drept consecinţă separarea soţilor în cursul unei perioade de continenţă, iar în această perioadă repudierea poate fi revocată. Dacă nu a fost revocată, urmează o nouă perioadă de separare, după care hotărârea este definitivă. În societatea modernă, soţul poate pronunţa formulele de repudiere fără perioada de separare, ceea ce antamează o despărţire definitivă.
În speţă, prin hotărârea de divorţ se atestă pronunţarea a două repudieri. Formula „cu posibilitate de întoarcere”, reprezintă posibilitatea soţilor de a se recăsători, aceasta fiind diferenţa dintre o simplă şi o triplă repudiere, în acest din urmă caz, soţul nici măcar nu se mai poate căsători cu femeia respectivă (decât după desfacerea unei alte căsătorii contractate legal de aceasta şi consumată). Prin urmare, divorţul prin dubla repudiere este unul definitiv, iar, în speţă. Acest divorţ este recunoscut de statul de cetăţenie al soţului, iar prin prezenta hotărâre se tinde tocmai la recunoaşterea hotărârii şi de către statul de cetăţenie al soţiei, astfel încât, în baza art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 Cod procedură civilă, recursul va fi admis, conform dispozitivului prezentei.
