În speţă, reclamanţii au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa în contradictoriu cu pârâta, să dispună stabilirea liniei de hotar dintre proprietăţile lor şi obligarea pârâtei la ridicare construcţiilor provizorii situate pe linia de hotar sau, după caz, în parte pe proprietatea reclamanţilor.
Instanţa de fond a admis acţiunea.
În apel, pârâta a solicitat admiterea în parte a acţiunii, în sensul stabilirii liniei de hotar ce desparte proprietăţile părţilor pe acelaşi aliniament cu cel vechi, existent, în linie dreaptă, şi respingerea capătului de cerere privind ridicarea construcţiilor.
Tribunalul a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa şi în rejudecare a respins ca neîntemeiată acţiunea în grăniţuire.
A constatat că instanţa de fond a dat mai mult decât s-a cerut atunci când, admiţând acţiunea, a obligat pârâta la ridicarea unor construcţii, reţinând astfel, implicit, că terenul de sub construcţii este al reclamanţilor şi că nu aceştia îl posedă, ci pârâta.
În rejudecare, instanţa este ţinută de cauza acţiunii introductive, altfel spus de situaţia de fapt calificată juridic de către reclamanţi. Ceea ce înseamnă că nu poate face decât verificarea situaţiei de fapt (în baza probelor administrate) şi aplicarea textului de lege indicat de reclamanţi (iar nu a celui corespunzător situaţiei de fapt). Or, din probe rezultă că reclamanţii urmăresc dobândirea unei suprafeţe de teren aflate în posesia pârâtei, ceea ce corespunde instituţiei revendicării; totodată, reclamanţii solicită formal doar grăniţuirea imobilelor părţilor, deci aplicarea dispoziţiilor legale privind această din urmă instituţie juridică, ceea ce, însă, nu corespunde situaţiei de fapt, astfel că acţiunea lor este neîntemeiată (instanţa nu poate admite acţiunea ca revendicare, pentru că reclamanţii au cerut doar grăniţuire).
