Autoritatea părintească comună în ipoteza litigiilor cu elemente de extraneitate
-Codul civil: art. 397, art. 398, art. 263
-Legea nr. 272/2004: art. 2
Faptul că părinţii locuiesc în ţări diferite nu poate constitui un motiv temeinic pentru ca tatăl să fie exclus de la exerciţiul autorităţii părinteşti, neputând fi reţinută, ca întemeiată, afirmaţia recurentei privind imposibilitatea exercitării în comun a autorităţii părinteşti.
Această instituţie nu presupune o prezenţă fizică a părinţilor în acelaşi loc în momentul luării unei hotărâri cu privire la persoana minorilor, şi nici acordul expres pentru fiecare act în parte, ci o consultare a părinţilor, pentru ca, de comun acord, să fie luate măsurile cele mai bune pentru copii cu privire la aspecte de o oarecare însemnătate, nu pentru orice act sau fapt ce rezultă din traiul zilnic.
Această instituţie nu presupune o prezenţă fizică a părinţilor în acelaşi loc în momentul luării unei hotărâri cu privire la persoana minorilor, şi nici acordul expres pentru fiecare act în parte, ci o consultare a părinţilor, pentru ca, de comun acord, să fie luate măsurile cele mai bune pentru copii cu privire la aspecte de o oarecare însemnătate, nu pentru orice act sau fapt ce rezultă din traiul zilnic.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă – complet specializat de familie şi minori, Decizia civilă nr. 61 din 21 ianuarie 2014, C.R.
Prin sentinţa civilă nr. 1402/20.02.2013 pronunțată în dosarul nr. 37/55/2012, Judecătoria Arad a respins, ca nesusţinută, acţiunea civilă formulată de reclamantul V.I. în contradictoriu cu pârâta V.M., având ca obiect desfacerea căsătoriei; a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta V.M. în contradictoriu cu reclamantul V.I., având ca obiect desfacerea căsătoriei şi, în consecinţă, a desfăcut, din vina reclamantului, căsătoria încheiată în data de 24.08.2002 în faţa delegatului de stare civilă al Primăriei comunei V., judeţul Arad şi trecută în registrul stării civile, stabilind ca pârâta va relua numele avut anterior căsătoriei, acela de ,,G.“; a dispus ca autoritatea părintească cu privire la minorii V.A., născută la data de 03.12.2002, în C., Italia, şi V.S.-C., născut la data de 08.09.2004, în M., Italia, să revină pârâtei, stabilind locuinţa acestora la domiciliul mamei; a obligat reclamantul să plătească pârâtei, cu titlu de pensie de întreţinere pe seama minorilor, 247,5 lei lunar (câte 123,75 lei pentru fiecare minor), începând cu data 23.05.2012 şi până la majoratul minorilor ori alte dispoziţii; a admis în parte cererea formulată de reclamantul, pentru reglementarea modalităţii de a păstra legături personale cu minorii şi, în consecinţă, a încuviinţat ca reclamantul să păstreze legături personale cu minorii V.A. şi V.S.-C., în următoarea modalitate: o lună în perioada vacanţei de vară, stabilită de comun acord de părţi, la domiciliul reclamantului; o săptămână în vacanţa de iarnă, în anii impari în perioada 23 decembrie-30 decembrie, iar în anii pari, în perioada 31 decembrie-06 ianuarie, la domiciliul reclamantului; 3 zile în anii impari, cu ocazia sărbătorilor pascale, la domiciliul reclamantului; în toate cazurile cu obligaţia reclamantului de a lua şi aduce minorii la domiciliul pârâtei; a respins în rest cererea şi, văzând că ambele părţi au solicitat cheltuieli de judecată ocazionate cu prezentul litigiu constând în taxa judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu de avocaţi, faţă de modul de soluţionare al cererilor şi de prevederile art. 276 Cod procedură civilă, a compensat cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind exercitarea autorităţii părinteşti, că, deşi prin dispoziţiile noului Cod civil, se afirmă, ca regulă, exercitarea autorităţii părinteşti în comun, în cazul de faţă finalitatea ei este dificil de atins şi în detrimentul celor doi copii minori, care necesită, de multe ori, decizii prompte şi concrete, dată fiind distanţa dintre domiciliile celor doi părinţi, ţinând seama şi de recomandarea reprezentanţilor autorităţilor tutelare şi de faptul că exercitarea autorităţii părinteşti trebuie făcută exclusiv în interesul copilului, concluziile instanţei de fond au fost că pârâta garanţii morale şi materiale pentru creşterea şi educarea minorilor şi oferă un mediu stabil acestora, astfel că, în temeiul art. 398 alin. (1) Cod civil, a dispus ca autoritatea părintească cu privire la cei doi minori să fie exercitată de pârâtă, în temeiul art. 400 Cod civil, stabilind domiciliul minorilor la mamă, părinte împreună cu care aceştia au locuit în mod statornic.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantul V.I., solicitând modificarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii sale, astfel cum a fost formulată şi motivată, cu consecinţa desfacerii căsătoriei din vina pârâtei, reluarea de către aceasta a numelui avut anterior căsătoriei, încredinţarea minorilor către reclamant spre creştere şi educare şi stabilirea unei contribuţii de întreţinere pe seama minorilor, în sarcina pârâtei.
Prin decizia civilă nr. 396/03.10.2013 pronunțată în dosarul cu același număr, Tribunalul Arad a admis apelul declarat de reclamantul V.I. în contradictoriu cu pârâta V.M., împotriva sentinţei primei instanțe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus ca autoritatea părintească asupra celor doi minori să se exercite în comun de către ambii părinţi; a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii şi a obligat pârâta V.M. la plata către reclamantul V.I. a sumei de 20 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, referitor la exercitarea autorităţii părinteşti, este întemeiată critica reclamantului cu privire la soluţia primei instanţe de a dispune ca aceasta să se facă exclusiv de către mamă. Cu privire la acest aspect, tribunalul a constatat faptul că regula în materie o constituie exercitarea în comun, de către ambii părinţi, a autorităţii părinteşti; conform art. 397 din noul Cod civil, legiuitorul a admis pe cale de excepţie şi posibilitatea ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de un singur părinte, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului (art. 398 şi art. 507 C.civ.).
În prezenta cauză, tribunalul nu a identificat un atare motiv întemeiat, care să justifice exercitarea autorităţii părinteşti doar de către mamă, distanţa dintre domiciliile celor doi părinţi neputând constitui un asemenea motiv, câtă vreme părţile pot comunica şi la distanţă, prin mijloace moderne, de genul telefon, fax, internet, pentru luarea celor mai bune decizii importante privind creşterea şi educarea minorilor; aşadar, autoritatea părintească constă în dreptul şi îndatorirea părinţilor de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia (art.487 noul Cod civil), motiv pentru care se impune a acorda posibilitatea ca ambii părinţi să se implice efectiv în luarea hotărârilor importante din viaţa copiilor lor.
Drept urmare, instanţa de apel a dispus ca exercitarea autorităţii părinteşti să se facă în comun, de către ambii părinţi.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Vasiu Monica, solicitând modificarea deciziei atacate, şi, pe cale de consecinţă, menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii primei instanţe, privind exercitarea autorităţii părinteşti exclusiv de mamă, cu cheltuieli de judecată.
Examinând decizia atacată, prin prisma motivelor invocate, în limitele trasate de art. 304 şi art. 306 alin. (2) C. pr. civ., faţă de prevederile art. 299 şi urm. C. pr. civ., coroborate cu prevederile art. 396 şi urm. Cod civil, Curtea constată că prezentul recurs nu este întemeiat, Tribunalul Arad pronunţând o hotărâre temeinică şi legală, pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia şi pe care instanţa de recurs şi le însuşeşte în întregime.
În ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti cu privire la cei doi minori ai părţilor, raportat la starea de fapt reţinută de instanţa de apel, care nu mai poate face obiectul controlului judiciar în prezentul recurs, potrivit formei actuale a art. 304 C.pr. civ., Curtea constată că, în speţă, s-a făcut o justă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 397-398 C.civ.
Astfel, conform art. 397 C.civ., autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel, iar potrivit art. 398 Cod civil, instanţa hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi, doar atunci când există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului.
Exercitarea autorităţii părinteşti de către un părinte reprezintă o situaţie de excepţie, ce poate fi dispusă numai atunci când exercitarea în comun a autorităţii părinteşti ar fi contrară interesului superior al copilului, ce trebuie să prevaleze în toate situaţiile în care instanţa de judecată dispune cu privire la un minor, potrivit art. 2 din Legea nr. 272/2004, care este în acord şi cu prevederile art. 396 Noul Cod civil, acest principiu fiind impus inclusiv în legătură cu drepturile ce revin părinţilor copilului.
Curtea mai reține că, potrivit dispozițiilor art. 263 C.civ., astfel cum au fost clarificate prin prevederile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 272/2004, introdus prin Legea nr. 257/2013, în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puţin următoarele: a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educaţie şi sănătate, de securitate şi stabilitate şi apartenenţă la o familie; b) opinia copilului, în funcţie de vârsta şi gradul de maturitate; c) istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situaţiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violenţă asupra copilului, precum şi potenţialele situaţii de risc care pot interveni în viitor; d) capacitatea părinţilor sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creşterea şi îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia; e) menţinerea relaţiilor personale cu persoanele faţă de care copilul a dezvoltat relaţii de ataşament.
Faţă de prevederile legale menţionate mai sus, curtea constată că reclamantului nu i se poate refuza dreptul să aibă o viaţă de familie în continuare cu copiii săi minori, să vegheze la creşterea şi educarea acestora, deoarece altfel i s-ar încălca drepturile părinteşti. Împiedicarea ori limitarea nejustificată a legăturilor fireşti dintre minori şi tatăl lor ar afecta dreptul la respectul vieţii de familie, aşa cum conţinutul acestui drept a fost dezvoltat în jurisprudenţa CEDO.
În speţă, s-a constatat în mod just de către tribunal că nu ar exista vreun motiv temeinic pentru ca tatăl să fie exclus de la exerciţiul autorităţii părinteşti. Faptul că părţile locuiesc în ţări diferite nu poate constitui un astfel de motiv, neputând fi reţinută, ca întemeiată, afirmaţia recurentei privind imposibilitatea exercitării în comun a autorităţii părinteşti.
Ca atare, faţă de modalităţile multiple de comunicare existente în prezent, nu pot fi reţinute argumentele pârâtei, fiind în interesul evident al copiilor ca ambii lor părinţi să se implice activ în creşterea şi educarea lor.
Interesul superior al celor doi minori ai părţilor a fost apreciat corect de tribunal, în funcţie de vârsta lor, de situaţia părinţilor, de dreptul de a fi crescuţi şi educaţi de ambii părinţi şi de a se bucura de prezenţa acestora cât mai mult timp posibil, pentru a deveni adulţi echilibraţi psihic şi emoţional. În consecinţă, se impune concluzia că interesul minorilor este acela de a nu fi privaţi de dragostea, educaţia şi grija pe care i-o poate da fiecare dintre aceştia şi cu care fiecare poate contribui la dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală şi socială a copiilor.
Probatoriul administrat în cauză nu a relevat un eventual pericol pentru dezvoltarea fizică ori psihică a minorilor prin faptul că părinţi vor exercita în comun autoritatea părintească, cu atât mai mult cu cât pârâta-recurentă, la care a fost stabilit domiciliul minorilor, locuieşte în Italia, putând avea astfel un control direct şi concret asupra modului în care copiii vor fi educaţi şi îngrijiţi, dar acest lucru nu trebuie să îl împiedice pe reclamant să-şi aducă o contribuţie efectivă la creşterea copiilor săi.
Faptul că reclamantul nu a prezentat copiilor situaţia reală dintre părţi şi că nu a supravegheat corespunzător minorii este regretabil, însă aceste aspecte prezintă relevanţă şi au fost determinante în luarea măsurii de stabilire a domiciliului copiilor la mamă, neputând conduce la concluzia că se impune excluderea tatălui de la exercitarea autorităţii părinteşti asupra lor, noţiuni ce nu trebuie confundate. Chiar dacă tatăl nu s-a îngrijit adecvat de copii săi, în perioada în care i-a supravegheat direct, acest lucru nu poate conduce automat la concluzia că nu este capabil să ia deciziile pe care autoritatea părintească le presupune şi care, aşa cum am arătat mai sus, se referă la aspecte de o oarecare însemnătate, nu orice act sau fapt ce rezultă din traiul zilnic.
