Încetarea contractului individual de munca urmare a acordului partilor. Emiterea unei decizii în acest sens, de catre angajator. Atacarea în instanta a deciziei. Termen.
Decizia de concediere, ca act unilateral de vointa al angajatorului, trebuie comunicata salariatului, pentru ca de la momentul comunicarii sa curga termenul de contestare, producand efecte.
Aceasta concluzie rezulta clar din interpretarea dispozitiilor art. 283 alin. 1 lit. a si b CM (forma in vigoare inainte de republicare). Astfel, aceste dispozitii legale se refera la contestarea in termen de 30 de zile de la comunicare a deciziilor unilaterale ale angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de munca sau a deciziei de sanctionare disciplinara.
Termenul pentru anularea deciziei care ar atesta gresit acordul de vointa, in situatia in care se invoca lipsa consimtamantului salariatului, nu este de 30 de zile de la comunicare, ci de 3 ani de la data nasterii dreptului, fiind incidenta ipoteza prev. de art. 283 alin. 2 CM potrivit carora in toate situatiile, altele decât cele prevazute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nasterii dreptului.
Prin sentinta civila nr.8626 din 8 iunie 2011, pronuntata de Tribunalul Dolj, s-a admis exceptia prescriptiei invocata de intimata SC TUA SRL CRAIOVA si, în consecinta, s-a respins contestatia formulata de reclamantul ZP împotriva deciziei nr. 5/2007 emisa de intimata.
Pentru a se pronunta astfel, instanta a retinut urmatoarele:
Partile au încheiat la data de 11.07.2006 un contract individual de munca, în baza caruia reclamantul a ocupat functia de paznic în cadrul unitatii pârâte.
Prin decizia nr.5/06.12.2007 contractul individual de munca al reclamantului a încetat prin acord, în temeiul art. 55 lit. b Codul Muncii .
Reclamantul a contestat aceasta decizie la data de 24.03.2008, cererea sa facând obiectul unui alt dosar, în sedinta publica din 03.03.2008 fiindu-i înmânata o copie a deciziei. Cauza a fost suspendata pentru lipsa partilor si perimata la data de 22.02.2010.
Prin actiunea de fata reclamantul Zuluf Petre a chemat în judecata pârâta SC TUA SRL CRAIOVA solicitând obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale, a indemnizatiei pentru concediul neefectuat si la plata orelor suplimentare.
La data de 16.03.2011, reclamantul a depus o precizare a actiunii, prin care a solicitat anularea deciziei nr. 5/06.12.2007, reintegrarea în functie si plata despagubirilor prevazute de art. 78 Codul Muncii.
A sustinut ca decizia a fost emisa în baza art. 55 lit. b Codul Muncii, însa acest acord nu s-a realizat, lipsind consimtamântul salariatului si ca exceptia prescriptiei nu este întemeiata, drepturile salariale fiind solicitate pentru ultimii 3 ani, anteriori promovarii actiunii.
Pârâta a formulat întâmpinare la precizarile formulate de reclamant, solicitând respingerea contestatiei formulate împotriva deciziei de încetare a contractului individual de munca . A invocat exceptia prescriptiei, contestatia fiind formulata peste termenul prevazut de art. 283 alin. 1 lit. a Codul Muncii. Arata ca decizia a fost comunicata reclamantului în cadrul dosarului finalizat cu perimarea actiunii.
Conform art.283 alin.1 lit.a Codul Muncii, contestatia salariatului împotriva deciziei unilaterale a angajatorului referitoare la încheierea contractului de munca, poate fi formulata în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care aceasta a fost comunicata.
Codul muncii nu prevede în mod expres decât modalitatea în care trebuie realizata comunicarea unei decizii de concediere (din initiativa angajatorului – art. 62 alin. 2), nu si a deciziei de încetare a contractului de munca prin acordul partilor.
S-a constatat astfel ca, în speta, decizia de încetare a contractului individual de munca a fost comunicata reclamantului la data de 03.03.2008, data de la care curge termenul prevazut de art. 283 alin. 1 lit. a Codul Muncii. De altfel, asa cum s-a aratat, reclamantul a si înteles sa conteste aceasta decizie dupa momentul comunicarii ei, în dosarul sus mentionat.
În cauza de fata, reclamantul a formulat contestatie împotriva acestei decizii peste termenul de 30 zile prevazut de lege, astfel ca se constata întemeiata exceptia prescriptiei invocata de pârâta.
Împotriva acestei sentinte, în termen legal a declarat recurs reclamantul ZP, sustinând ca în mod gresit instanta de fond a retinut în cauza prescriptia dreptului de a formula contestatie, aceasta nefiind exercitata peste termenul de 30 zile.
Solicita admiterea recursului, casarea sentintei si trimiterea cauzei spre rejudecare la instanta de fond.
Recursul este nefondat si se va respinge ca atare, pentru considerentele ce se vor arata in continuare:
Contractul individual de munca poate înceta astfel: 1. de drept, 2. ca urmare a acordului partilor – la data convenita de acestea, sau 3. ca urmare a vointei unilaterale a uneia dintre parti, în cazurile si în conditiile limitativ prevazute de lege, potrivit art. 55 lit. a – c CM, in vigoare la data emiterii deciziei.
In cauza, nu s-a facut dovada incetarii de drept a contractului de munca – art. 56-57 CM sau ca urmare a vointei unilaterale a uneia dintre parti, prin concediere individuala sau colectiva – art.58 -75 CM, ori demisie – art. 79 CM.
Din actul depus la dosar, rezulta ca incetarea raporturilor de munca s-a facut prin acordul partilor incepand cu data de 6 decembrie 2007, in temeiul art. 55 lit. b CM.
Reclamantul neaga faptul ca si-ar fi exprimat acordul in acest sens si solicita anularea acestei decizii, care formal nu apare ca fiind un act unilateral de vointa al angajatorului, ci un act care ar atesta in mod gresit existenta acordului de vointa dintre angajat si angajator.
In aceste conditii in cauza nu s-a pus problema vreunui preaviz si nici a necesitatii curgerii vreunui termen pentru ca decizia sa produca efecte de la comunicare, element specific deciziei de concediere ca act unilateral, in sensul art. 75 CM.
In orice caz, incepand chiar cu ziua de 6 decembrie 2007, reclamantul nu a mai prestat activitatea in cadrul unitatii, asa cum rezulta din chiar cererea de chemare in judecata formulata in dosarul atasat. Asupra neprezentarii, partile au pozitii divergente.
Prin urmare, intre reclamant si parata a intervenit un dezacord in sensul art. 248 alin.1 CM, existand un conflict de drepturi potrivit art. 248 alin. 3 CM, in sensul ca acesta are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligatii decurgând din legi ori din alte acte normative, precum si din contractele colective sau individuale de munca.
In speta, actiunea introductiva s-a promovat la data de 29.09.2010 avand ca obiect drepturi banesti, iar la data de 16 martie 2011, reclamantul si-a complinit actiunea, solicitand si anularea deciziei, precum si repunerea partilor in situatia anterioara.
Anterior acestui caz, reclamantul a mai promovat o astfel de actiune cu acelasi obiect, ce a facut obiectul dosarului atasat 2945/63/2008, finalizat prin pronuntarea perimarii conform s.c. 763/22.02.2010.
Fata de toate aceste elemente, se ridica mai multe intrebari: daca decizia trebuia comunicata salariatului – ca act de procedura , daca poate fi contestata – prin formularea unei cereri de solutionare a conflictului de munca si in ce termen.
Curtea apreciaza ca numai decizia de concediere ca act unilateral de vointa al angajatorului trebuie comunicata salariatului, pentru ca de la momentul comunicarii sa curga termenul de contestare, producand efecte.
Aceasta concluzie rezulta clar din interpretarea dispozitiilor art. 283 alin. 1 lit. a si b CM – in vigoare la data emiterii deciziei. Astfel, aceste dispozitii legale se refera la contestarea in termen de 30 de zile de la comunicare a deciziilor unilaterale ale angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de munca sau a deciziei de sanctionare disciplinara.
In speta, nu este incidenta niciuna din ipotezele legale expuse in precedent.
Asadar, raspunsul corect la intrebare se gaseste in disp. art. 283 alin. 1 lit. c si in 283 alin. 2 CM. In prima ipoteza se incadreaza cererea privind drepturile banesti solicitate prin actiunea introductiva, fiind aplicabil termenul de 3 ani de la de la data nasterii dreptului la actiune, în situatia în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despagubiri catre salariat.
Din aceasta perspectiva solutia primei instante este temeinica si legala, cererea fiind formulata in termenul general de precriptie de 3 ani, in raport cu data nasterii dreptului la salariu si la plata concediului de odihna neefectuat.
In ceea ce priveste cea de-a doua cerere privind anularea deciziei, nefiind vorba de un act unilateral al angajatorului, nu este incidenta niciuna din ipotezele prev. de art. 283 alin. 1 lit. a si b CM (30 de zile de la comunicare), ci ipoteza prev. de art. 283 alin. 2 CM potrivit carora in toate situatiile, altele decât cele prevazute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nasterii dreptului.
Asadar, termenul pentru anularea deciziei care ar atesta gresit acordul de vointa, chiar si in situatia in care se invoca lipsa consimtamantului salariatului, nu este de 30 de zile de la comunicare, ci de 3 ani de la data nasterii dreptului. Or, in cauza Curtea apreciaza ca dreptul de a cere solutionarea acestui conflict de munca s-a nascut la data de 6 decembrie 2007 – moment de la care salariatul a stiut ca a intervenit dezacordul cu angajatorul si a incetat chiar si in fapt, prestarea activitatii si plata vreunui salariu.
In cauza, reclamantul a formulat o astfel de cerere la data de 16 martie 2011, deci peste termenul de 3 ani prevazut de lege. Termenul este unul de prescriptie.
Este adevarat ca dispozitiile Codului se întregesc, în masura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de munca prevazute, cu dispozitiile legislatiei civile, potrivit art. 295 alin. 1 CM si ca anterior, reclamantul a mai promovat o actiune, dar aceasta nu a fost intrerupatoare de prescriptie in sensul art. 16 alin. 1 lit. b D. 167/1958 (in vigoare), intrucat solutia finala a fost de perimare – potrivit art. 16 alin. 2. Asadar, perimarea a impiedicat invocarea autoritatii de lucru judecat, intrucat solutia nu a vizat fondul, dar actiunea nu a avut efect intreruptiv.
Prin urmare, solutia tribunalului asupra problemei de principiu vizand pierderea termenului de formulare a celui de-al doilea capat de cerere, este corecta, dar cu motivarea si argumentele expuse in precedent. Asadar, solutia de respingere a acestui capat de cerere privind anularea deciziei si despagubiri, respectiv repunerea in situatia anterioara, este temeinica si legala, urmand a se pastra.
Având în vedere aceste considerente, constatând ca în cauza nu subzista niciun motiv de casare sau modificare în conditiile de examinare impuse de 304 ind. 1 cod procedura, nici cazuri de recurs de casare de ordine publica ce se ridica si din oficiu de instanta si se pun in dezbaterea partilor, potrivit art. 306 alin. 2 Cod procedura civila în baza art. 312 alin. 1 teza II cod procedura civila, recursul va fi respins ca nefondat.
2
