În considerentele hotarârii, tribunalul a statuat ca, prin decizia Curtii s-a statuat cu putere de lucru judecat ca intimata a procedat la organizarea activitatii Universitatii cu ignorarea prevederilor imperative ale art. 84 alin. 1 si 5 din Legea nr. 128/1997 privind statutul personalului didactic, care impun senatelor universitatilor conditii legale obligatorii in exercitarea atributiilor de stabilire a formatiunilor de studiu si dimensiunilor acestora, în contextul în care scopul urmarit de legiuitor prin fixarea unor limite in ce priveste numarul de studenti intr-o grupa de studii a fost acela de a asigura un standard minimal de calitate activitatii didactice universitare, finalitate care, luând in considerare domeniul de reglementare, face ca interesul ocrotit prin norma juridica încalcata de intimata sa fie unul public iar nu individual.
Este adevarat ca, in principiu, autonomia universitara, explicata cu ajutorul art. 89 alin.1 din Legea învatamântului nr. 84/1995 consta în dreptul comunitatii universitare de a se conduce, de a-si exercita libertatile academice fara nici un fel de ingerinte ideologice, politice sau religioase, de a-si asuma un ansamblu de competente si obligatii, printre care organizarea activitatii didactice in ansamblu si a structurii de personal ocupa un rol esential. Exercitarea prerogativelor ce decurg din consacrarea principiului autonomiei universitare nu pot excede cadrului legal, optiunilor si orientarilor strategice nationale ale dezvoltarii învatamântului superior.
S-a mai apreciat ca este întemeiata si critica adusa de recurenta modului arbitrar de derulare a procedurii de stabilire a statelor de functii in cadrul pârâtei. Astfel pârâta a ignorat prevederile art. 84 alin.4 din Statut, dar si pe cele ale art. 130 din Carta Universitatii, potrivit carora propunerea statelor de functii se face de membrii catedrei, cu votul unei majoritati simple din numarul membrilor, ceea ce implica luarea unei hotarâri in acest sens.
Neregularitatile procedurii de reorganizare a activitatii pârâtei intimate sunt tot atâtea motive pentru care instanta de recurs a admis actiunea reclamantei.
Or, este stiut ca efectele hotarârilor judecatoresti se produc, înainte de toate, inter – partes, iar acestea constau în concretizarea dreptului sau interesului legitim în raport cu dispozitiile legale ce au fost aplicate în acel litigiu.
În cauza, însa, ca efect al hotarârii judecatoresti irevocabile mentionate, prin decizia Rectorului Universitatii s-a dispus reintegrarea reclamantei în postul detinut anterior emiterii deciziei de încetare a contractului individual de munca al acesteia, pentru ca la 2 zile de la data emiterii deciziei cu numarul mai înainte mentionat, privind reintegrarea, Senatul Universitatii a hotarât din nou desfiintarea postului de asistent titular al reclamantei, începând cu anul universitar 2009 – 2010, prin hotarârea aceluiasi senat universitar s-a mentinut hotarârea emisa cu o zi înainte, identificata mai sus, si în aceeasi zi Rectorul Universitatii a emis decizia prin care s-a dispus încetarea contractului de munca al reclamantei, retinându-se desfiintarea postului de asistent titular al acesteia, începând cu anul universitar 2009 – 2010, ca urmare a imposibilitatii constituirii normei didactice si aplicabilitatea prevederilor art. 65 din Codul muncii.
Or, astfel cum judicios a subliniat si reclamanta pe parcursul judecatii, succesiunea în timp a actelor la care s-a facut referire mai sus si perioada scursa între emiterea acestora nu face decât sa evidentieze inexistenta unei cauze reale si serioase, nefiind posibil ca într-o perioada de timp de 2 zile (de la data reintegrarii si pâna la emiterea hotarârii vizând desfiintarea postului reclamantei) sa se fi nascut aceasta, în conditiile în care, evident, nu era posibila concedierea reclamantei în temeiul unor cauze anterioare emiterii deciziei de reintegrare ca efect al hotarârii irevocabile pronuntata de Curtea de Apel Timisoara.
Pentru ca o cauza sa fie reala si serioasa, în sensul dispozitiilor art. 65 alin. 2 din Codul muncii, trebuie sa aiba caracter obiectiv, altfel spus sa fie independenta de factorii subiectivi, sa fie precisa (exacta), si sa constituie veritabilul motiv al concedierii, presupunând cu necesitate si aplicarea principiului bunei credinte consacrat de o maniera imperativa de art. 8 din acelasi cod, care statueaza ca relatiile de munca se bazeaza pe aceasta, subliniindu-se corect de catre reclamanta, în acord cu opinii doctrinare consacrate în materie, ca pentru ca o cauza sa fie serioasa si reala trebuie ca aceasta sa nu disimuleze un alt temei, cum ar fi intentia de a concedia neaparat o anumita persoana.
Altfel spus, imposibilitatea aparitiei unei cauze reale si serioase în intervalul de timp mentionat mai sus poate fi si prezumata cu suficienta putere doveditoare, în conformitate cu prevederile art. 1203 Cod civil, prezumtie care în lumina textului enuntat are în cauza de fata greutatea si puterea de a naste probabilitatea, prezumtia simpla retinuta de catre instanta coroborându-se cu ansamblul probator de la dosar, de unde rezulta, fara nici un echivoc, ca si de aceasta data concedierea reclamantei s-a facut cu ignorarea considerentelor Curtii de Apel Timisoara, prin care s-a dispus reintegrarea în munca a reclamantei, privitoare la modalitatea nelegala de constituire a grupelor si subgrupelor, inexistenta unei hotarâri a catedrei privind aprobarea noului stat de functii si propunere a încetarii activitatii cadrelor didactice ca si privitor la modul de constituire a normelor didactice, ceea ce evident ca nu poate fi acceptat într-un stat de drept.
Astfel fiind, analiza celorlalte sustineri ale reclamantei, facute în motivarea actiunii, apar a fi superflue si va fi omisa fata de prioritatea evidenta a motivelor de nulitate la care s-a facut deja referire dupa cum nu pot fi primite apararile în fond ale pârâtei formulate prin întâmpinare fata de consideratiile teoretice ale hotarârii de fata, dar si pentru identitate de ratiune.
O concluzie contrara celei deja exprimate, privitor la pretentiile reclamantei din actiune ar semnifica, finalmente, o nesocotire a titlului detinut de aceasta, de natura sa înfrânga dreptul acesteia la un proces echitabil consacrat prin art. 6 din Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale (în conditiile în care este stiut ca faza de a titlului este una distincta în cadrul procesului, ultima de altfel), pentru ca acest drept trebuie interpretat în lumina preambulului Conventiei, ce enunta preeminenta dreptului, ca element de patrimoniu comun al statelor contractante.
Cu alte cuvinte, Conventia pentru Apararea Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective, împrejurare ignorata de catre pârâta în contextul mai sus mentionat.
