4. contestaţie decizie de concediere – art.74 litera d din codul muncii
La 17.05.2011, contestatoarea CCV a chemat în judecată pe intimatul Spitalul Clinic Municipal Filantropia Craiova, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de concediere nr. 164/19.04.2011 emisă de intimat, cu consecinţa reâncadrării pe postul deţinut şi plata despăgubirilor egale cu salariile indexate şi majorate, precum şi cu celelalte drepturi de care trebuia să beneficieze în intervalul 11.05.2011 până la data reintegrării pe post, cu cheltuieli de judecată.
În fapt a arătat că, până la 10.05.2011 a fost angajată cu contractul individual de muncă pe durată nedeterminată nr. 1045/1997 la intimata Spitalul Clinic Municipal Filantropia, în funcţia de economist.
Prin decizia nr. 164/19.04.2011, emisă de intimat a fost concediată în temeiul art. 65 din Codul muncii ca urmare a desfiinţării postului.
Consideră că decizia trebuia să cuprinsă obligatoriu lista locurilor de muncă disponibile în unitate conform prevederilor art. 74 alin. 1 lit. d din Codul muncii, iar în decizia contestată nu se face nici o referire la locurile de muncă disponibile.
Pe de altă parte, potrivit art. 64 alin. 2 Codul muncii, la care face trimitere art. 74 alin. 1 lit. d din Codul muncii, se prevede că în situaţia în care angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante, are obligaţia de a solicita sprijinul Agenţiei Teritoriale de Ocupare a Forţei de Muncă în vederea redistribuirii salariaţilor, obligaţie pe care angajatorul nu a respectat-o.
Consideră că, solicitarea sprijinului AJOFM Dolj pentru redistribuire a reprezentat o fază procedurală nesocotită de angajator, astfel încât sunt incidente prevederile art. 76 Codul muncii conform cărora, concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii prevăzută de lege, se sancţionează cu nulitate absolută.
A depus la dosar, copia deciziei contestate, a cărţii de identitate, a cărţii de muncă şi a contractul individual de muncă.
Intimatul legal citat, la trei termene consecutive, nu a formulat întâmpinare, nu a depus acte în apărare, condiţii în care la solicitarea expresă a apărătorului contestatorului, instanţa l-a decăzut din proba cu acte, făcând în acest sens aplicarea dispoziţiilor art. 287 şi 288 Codul muncii potrivit cărora sarcina probei revine angajatorului, iar administrarea probelor se face în regim de urgenţă, instanţa fiind în drept să decadă din beneficiul probei partea care întârzie în mod nejustificat administrare acesteia.
Prin sentinţa nr. 10256/12.10.2011 instanţa a respins contestaţia reţinând următoarele:
Contestatoarea a fost angajată cu contractul individual de muncă pe durată nedeterminată nr. 1045/1997 la intimatul Spitalul Clinic Municipal Filantropia, în funcţia de economist.
Prin decizia nr. 164/19.04.2011, emisă de intimat contestatoarea a fost concediată în temeiul art. 65 din Codul muncii ca urmare a desfiinţării postului.
Analizând legalitatea deciziei contestate prin prisma criticilor formulate de contestatoare instanţa constată următoarele:
Potrivit art. 74 Codul muncii, decizia de concediere trebuie să conţină în mod obligatoriu motivele care determină concedierea, durata preavizului, criteriile de stabilire a ordinii de priorităţi conform art. 69 alin. 2 lit. d, numai în cazul concedierilor colective, precum şi lipsa tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art. 64 Codul muncii.
Menţiunea prevăzută de art.74 lit d din codul muncii trebuie cuprinsă obligatoriu în decizia de concediere, doar în cazul concedierilor pentru motivele arătate de art. 64 din codul muncii, articol care la rândul său face trimitere la art. 61 lit. c şi d Codul muncii şi art. 56 lit. f Codul muncii. Ca urmare obligaţia angajatorului de a oferi locuri de muncă vacante sau de a solicita sprijinul AJOFM pentru redistribuirea salariatului există doar în cazul concedierii pentru motivele arătate de art. 64 din codul muncii.
Astfel potrivit art. 64 din Codul muncii, se prevede obligaţia angajatorului să ofere salariaţilor un loc de muncă vacant în unitate compatibil cu pregătirea profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de Medicina Muncii în situaţia concedierii salariaţilor pentru inaptitudine fizică şi/sau psihică, pentru necorespundere profesională (situaţii reglementate de art. 61 lit. c şi d Codul muncii), precum şi în cazul încetării de drept a contractul individual de muncă ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariaţi, a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate (situaţie reglementată de art. 56 lit. f Codul muncii).
De asemenea, potrivit art. 64 alin. 2 Codul muncii, se prevede obligaţia angajatorului, în situaţia în care angajatorul nu are locuri de muncă vacante, să solicite sprijinul AJOFM în vederea redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale şi/sau după caz, capacităţii de muncă stabilite de medicul de Medicină a Muncii.
Rezultă deci că în situaţia concedierii pentru desfiinţarea postului, situaţie prevăzută de art. 65 Codul muncii, angajatorului nu-i este impusă obligaţia de a oferi locuri de muncă vacante sau de a solicita sprijinul AJOFM pentru redistribuirea salariatului.
Cum contestatoarea a fost concediată în temeiul art. 65 Codul muncii, ca urmare a desfiinţării postului, nu sunt incidente dispoziţiile art. 74 lit. d Codul muncii şi respectiv, 76 Codul muncii şi deci, decizia nu este afectată de nulitate absolută, excepţia invocată de contestatoare fiind neîntemeiată.
De altfel această interpretare a fost dată şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia nr. 6/09.05.2011 prin care au fost admise recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti şi, în consecinţă s-a stabilit că dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. d) din Codul Muncii nu se aplică în situaţia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu ţin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii.
Potrivit art. 3307 alin. (4) din Codul de procedură civilă deciziile date în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe.
Faţă de cele arătate mai sus şi faţă de împrejurarea că nu s-au formulat critici pe fondul cauzei, critici care să vizeze netemeinicia măsurii concedierii, instanţa va respinge contestaţia ca neîntemeiată.
Pe cale de consecinţă va fi respinsă şi cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
1
