Hotărârile de expedient nu au autoritate de lucru judecat, nici sub formă de excepţie procesuală, nici sub formă de prezumţie.
În ipoteza hotărârilor de expedient, instanţa ia act de exercitarea de către părţi a unui act de dispoziţie procesual în vederea stingerii litigiului prin înfăţişarea tranzacţiei, fără a se mai solicita concursul instanţei în vederea soluţionării pretenţiilor deduse iniţial judecăţii. Ca atare, în acest caz, analiza instanţei este redusă la verificarea condiţiilor de fond şi de formă ale tranzacţiei, din moment ce hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor este un contract intervenit între părţi sub auspiciile justiţiei şi anume un contract judiciar. O astfel de hotărâre judecătorească nu este rezultatul unor dezbateri contradictorii, nu stabileşte o situaţe de fapt în funcţie de probele administrate şi nu aplică dispoziţiile legale incidente situaţei de fapt rezultate din speţă. Prin urmare, nu se poate susţine puterea de lucru judecat a unei hotărâri de expedient, în condiţile în care pretenţiile părţilor nu au format în concret obiectul unei judecăţi (nu există lucru judecat), instanţa luând numai act de exercitarea unui act de dispoziţie şi neintrând în cercetarea drepturilor deduse judecăţii.
În ipoteza hotărârilor de expedient, instanţa ia act de exercitarea de către părţi a unui act de dispoziţie procesual în vederea stingerii litigiului prin înfăţişarea tranzacţiei, fără a se mai solicita concursul instanţei în vederea soluţionării pretenţiilor deduse iniţial judecăţii. Ca atare, în acest caz, analiza instanţei este redusă la verificarea condiţiilor de fond şi de formă ale tranzacţiei, din moment ce hotărârea care consfinţeşte învoiala părţilor este un contract intervenit între părţi sub auspiciile justiţiei şi anume un contract judiciar. O astfel de hotărâre judecătorească nu este rezultatul unor dezbateri contradictorii, nu stabileşte o situaţe de fapt în funcţie de probele administrate şi nu aplică dispoziţiile legale incidente situaţei de fapt rezultate din speţă. Prin urmare, nu se poate susţine puterea de lucru judecat a unei hotărâri de expedient, în condiţile în care pretenţiile părţilor nu au format în concret obiectul unei judecăţi (nu există lucru judecat), instanţa luând numai act de exercitarea unui act de dispoziţie şi neintrând în cercetarea drepturilor deduse judecăţii.
Ca atare, în privinţa hotărârilor de expedient nu se poate susţine autoritatea de lucru judecat, nici sub formă de excepţie procesuală a autorităţii de lucru judecat, nici sub formă de prezumţie a puterii de lucru judecat.
Prin cererea înregistrată la data de 01.06.2009 sub nr. 6177/4/2009 pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, reclamantul Crăciun Ion Constantin a chemat în judecată pe pârâţii Boaru Mihaela şi Boaru Robert David, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se stabilească linia de hotar care desparte proprietăţile părţilor.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentinţa civilă nr. 4060/03.05.1999, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în dosarul nr. 104/1999, s-a dispus ieşirea din indivizune între părţi pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 4, Calea Şerban Vodă, nr. 161, pe baza unei tranzacţii. Reclamantul a precizat că a primit în proprietate lotul A compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 157 m.p., iar pârâţii au primit în proprietate lotul B compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 168,5 m.p. Dată fiiind configuraţia terenului, lotul B are ieşire la calea publică doar traversând lotul A, motiv pentru care reclamantul a susţinut că în tranzacţie a fost stabilită o servitute de trecere. Reclamantul a precizat că noua construcţie pe care pârâţii şi-au edificat-o se întinde pe aproape toată suprafaţa de 168,5 m.p., care le-a revenit în urma partajului, astfel încât pârâţii nu mai sunt de acord ca reclamantul să-şi parcheze autoturismul pe terenul care îi aparţine, considerând că tot terenul este destinat servituţii de trecere.
În drept, reclamantul a invocat disp. art. 584, 600, 616-619 C. civ.
Pârâţii au formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată, prin care au solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată, arătând că cererea de grăniţuire trebuia formulată de toţi coproprietarii imobilului, numita Crăciun Camelia având 3 moştenitori legali – Crăciun Ion Constantin, Crăciun Cristian Constantin şi Crăciun Anca Daniela, că limitele proprietăţii au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 4060/03.05.1999, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, precum şi că servitutea de trecere este conferită pe întregul drum de acces.
Reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată a numiţilor Crăciun Cristian Constantin şi Crăciun Anca Daniela, în temeiul disp. art. 57 C. proc. civ., aceştia dobândind calitatea de intervenienţi în nume propriu.
De asemenea, reclamantul a formulat cerere completatoare, prin care a solicitat stabilirea servituţii de trecere pe drumul cel mai scurt şi care i-ar pricinui cea mai mică pagubă, respectiv pe o fâşie cu lăţimea de 1 m de-a lungul construcţiei reclamantului şi până la intrarea în imobilul pârâţilor.
Prin sentinţa civilă nr. 4466/10.06.2011, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis cererea, a stabilit linia de hotar între loturile A şi B, situate în Bucureşti, Calea Şerban Vodă, nr. 161, sector 4, conform expertizei întocmite de expertul judiciar Duţu Angela, a stabilit traseul servituţii de trecere conform variantei 2 din aceeaşi expertiză şi a obligat pârâţii să achite reclamantului suma de 3038,60 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa soluţia menţionată anterior, prima instanţă a reţinut în esenţă că lotul B este un loc înfundat, iar prin tranzacţia părţilor s-a stabilit o servitute de trecere convenţională, lotul A fiind fondul aservit, traseul servituţii de trecere nefiind însă identificat, motiv pentru care a fost fixat de prima instanţă potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel pârâţii Boaru Mihaela şi Boaru Robert David, cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, sub nr. 6177/4/2009, la data de 15.07.2011.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanţii-pârâţi au susţinut că acţiunea reclamantului reprezintă o partajare prin reducerea dreptului de servitute, peste o sentinţă defintivă şi irevocabilă, iar nu o acţiune de grăniţuire, motiv pentru care este inadmisibilă, iar hotărârea este dată cu încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, efectele contractului de tranzacţie fiind nesocotite. Apelanţii-pârâţi au afirmat că o răzgândire din partea părţilor prin pronunţarea unei hotărâri în acest sens ar însemna retroactivitatea legii civile. În continuare, apelanţii-pârâţi au arătat că prima instanţă îşi motivează hotărârea pe disp. art. 584 C. proc. civ., temei juridic străin care se referă la refacerea înscrisurilor şi a hotărârilor dispărute. De asemenea, apelanţii-pârâţi au precizat că art. 616 C. civ. se referă la constituirea unui drept de servitute, iar nu la delimitarea unuia deja existent, precum şi că, din moment ce reclamantul nu este proprietarul locului înfundat, nu ar avea calitate procesuală activă. Totodată, apelanţii-pârâţi au considerat că expertiza topografică era inutilă soluţionării cauzei. Apelanţii-pârâţi au menţionat că prima instanţă a reţinut că nu au formulat o cerere de stabilire a servituţii de trecere, antepronunţându-se însă şi precizând că oricum aceasta nu ar fi fost întemeiată.
La data de 25.11.2011, apelanţii-pârâţi au formulat o cerere completatoare a motivelor de apel, invocând excepţia puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 4060/03.05.1999, pronunţate de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti. În continuare, apelanţii-pârâţi au arătat că susţinerile reclamantului în sensul că pârâţii ar fi exercitat în mod abuziv dreptul de servitute nu sunt reale. De asemenea, apelanţi-pârâţi au apreciat că prima instanţă s-a pronunţat asupra capătului de cerere vizând servitutea, deşi nu a fost legal învestită, prin raportare la disp. art. 132 alin. 1 C. proc. civ., precum şi că raportul de expertiză nu a fost omologat.
Intimatul-reclamant şi intimaţii-intervenienţi în nume propriu au formulat întâmpinare la cererea de apel, solicitând respingerea acesteia ca nefondată, având în vedere că tranzacţia nu priveşte şi traseul servituţii, motiv pentru care în mod corect prima instanţă a identificat-o.
Analizând sentinţa civilă atacată prin prisma motivelor de apel invocate, tribunalul apreciază că apelul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin sentinţa civilă nr. 4060/03.05.1999, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în dosarul nr. 104/1999, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din data de 09.06.1999, s-a luat act de tranzacţia înfăţişată de numita Crăciun Camelia şi de reclamantul Crăciun Cristian Constantin, precum şi de pârâţii Boaru Mihaela şi Boaru Robert David, în vederea stingerii litigiului având ca obiect partaj judiciar.
Astfel, tranzacţia consfinţită de instanţă avea în esenţă următorul conţinut: Crăciun Camela şi Crăciun Cristian Constantin rămân în indiviziune între ei, prima deţinând ¾, iar cel de-al doilea ¼ din dreptul de proprietate asupra lotului A, format din construcţie şi teren în suprafaţă de 157 m.p., în timp ce pârâţii Boaru Mihaela şi Boaru Robert David rămân în indiviziune între ei, prima deţinând ¾, iar cel de-al doilea ¼ din dreptul de proprietate asupra lotului B, format din construcţie şi teren în suprafaţă de 168 m.p. Se instituie servitute de trecere în favoarea lotului B asupra terenulu neconstruit din lotul A.
Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar, astfel cum a fost completată, reclamantul Crăciun Cristian Constantin a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Boaru Mihaela şi Boaru Robert David, precum şi cu intervenienţii-forţaţi Crăciun Cristian Constantin şi Crăciun Anca Daniela (moştentori ai numitei Crăciun Camelia) graniţuirea proprietăţilor părţilor şi delimitarea servituţii de trecere astfel încât să fie produse pagube cât mai reduse reclamantului şi intervenienţilor forţaţi.
În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de apelanţii-pârâţi, tribunalul apreciază, în primul rând, că aceasta nu constituie o excepţie procesuală în adecvata folosire a termenului juridic, excepţiile invocate în etapele căii de atac neputând viza decât calea de atac concret exercitată (excepţia tardivităţii, excepţia nulităţii căii de atac etc.), iar nu cererea de chemare în judecată, din moment ce obiectul căii de atac îl constituie hotârârea primei instanţe sau a instanţei de apel, iar nu cererile părţilor, ca în cazul judecăţii în primă instanţă. Ca atare, aceste “excepţii procesuale”, în măsura în care ar fi invocate de însăşi partea care declară calea de atac, reprezintă motive de apel, respectiv de recurs, iar, în măsura în care ar fi invocate de către cealaltă parte care nu a declarat cale de atac şi prin admiterea cărora s-ar tinde la schimbarea soluţiei primei instanţe, invocarea acestora are caracter inadmisibil.
Ca atare, excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de apelanţii-pârâţi constituie de fapt un motiv de apel şi anume pronunţarea hotărârii prime instanţe cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, prima instanţă trebuind, în viziunea acestor părţi, să admită excepţia şi să respingă acţiunea pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, sau, în funcţie de manifestarea procesuală a acesteia, să respingă acţiunea ca neîntemeiată, existând putere de lucru judecat şi neputându-se statua contrariul în raport de cele reţinute prin hotărârea anterioară.
Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale şi anume aceea de excepţie procesuală, dacă se invocă în etapa judecării cauzei în primă instanţă (conform art. 1201 C. civ. din 1864 şi art. 166 C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie legală, mijloc de probă de natură să demonstreze un fapt în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. 2 C. civ. din 1864).
În manifestarea sa de excepţie procesuală, ce corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. din 1864 (obiect, părţi, cauză). Astfel, în ipoteza în care o cerere soluţionată definitiv de către o instanţă, este readusă spre soluţionare ulterior unei instanţe, aceasta din urmă este în drept să admită excepţia autorităţii de lucru judecat, respingând, pe cale de consecinţă, cererea pentru existenţa acestei autorităţi.
Pentru existenţa autorităţii de lucru judecat şi, implicit, a obligativităţii suportării consecinţelor sale, este necesară suprapunerea elementelor subiective – părţi şi obiective – obiect şi cauză ale acţiunii civile în curs de soluţionare cu cele ale litigiului ce a format obiectul unui dosar soluţionat în mod definitiv, pe fondul dreptului dedus judecăţii, soluţia regăsindu-se în dispozitivul hotărârii judecătoreşti.
Puterea de lucru judecat a hotărârii se poate manifesta şi pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un litigiu ulterior. Astfel, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătoreşti, fără însă să impună admiterea unei excepţii procesuale a autorităţii de lucru judecat.
În relaţia dintre părţi, prezumţia autorităţii de lucru judecat are caracter absolut, ceea ce conduce la concluzia că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat anterior de către o instanţă judecătorească.
Ca atare, în privinţa hotărârilor de expedient, cum este şi sentinţa civilă nr. 4060/03.05.1999, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, în dosarul nr. 104/1999, nu se poate susţine autoritatea de lucru judecat, nici sub formă de excepţie procesuală a autorităţii de lucru judecat, nici sub formă de prezumţie a puterii de lucru judecat.
În ceea ce priveşte motivul de apel vizând nelegala învestire a primei instanţe şi pretinsa încălcare a principiului disponibilităţii părţilor în procesul civil, tribunalul constată, în primul rând, că prima instanţă s-a pronunţat asupra obiectului cererii astfel cum a fost completată de reclamant, neputându-se pune problema încălcării principiului disponibilităţii, întrucât s-a statuat asupra a ceea ce s-a cerut.
În al doilea rând, tribunalul constată că cererea completatoare intitulată neriguros cerere precizatoare, prin care reclamantul a adăugat un capăt nou de cerere vizând delimitarea servituţii, a fost formulată la data de 14.12.2010, după prima zi de înfăţişare. Având însă în vedere că disp. art. 132 C. proc. civ. au caracter de norme dispozitive, iar pârâţii nu au invocat în faţa primei instanţe, la primul termen de judecată următor comunicării cererii completatoare, tardivitatea formulării acesteia, prima instanţă în mod corect a statuat asupra sa, fiind legal învestită.
În privinţa motivului de apel vizând neomologarea raportului de expertiză, tribunalul consideră că acesta nu este fondat, din moment ce o astfel de instituţie procesuală a omologării unui raport de expertiză nu este consacrată legislativ în dreptul român, fiind utilizată de unele instanţe în practica judciară pentru a sublinia reţinerea în ansamblul probator şi la pronunţarea soluţiei a unui astfel de mijloc de probă, nefiind însă obligatorie consemnarea în cuprinsul dispozitivului a unei menţiuni vizând omologarea.
În ceee ce priveşte motivul de apel referitor la faptul că prima instanţă a nesocotit înţelegerea părţilor cuprinsă în tranzacţie, tribunalul apreciază că acesta nu este fondat, pentru următoarele motive:
În primul rând, problema care s-ar putea ridica în această ipoteză nu este cea a retroactivităţii legii civile, cum în mod eronat apreciază apelanţii-pârâţi, ci eventual a nerespectării principiilor forţei obligatorii sau a irevocabilităţii efectelor actelor juridice.
Astfel, ipoteza speţei nu vizează succesiunea mai multor legi în timp şi aplicarea unei legi ulterioare momentului încheierii tranzacţiei pentru a fi în prezenţa unei retroactivităţi a legii, ci statuarea unei instanţe judecătoreşti în completarea unui act juridic care nu precizează în mod clar limitele dreptului de proprietate aparţinând părţilor şi nici ale dreptului de servitute de trecere al cărui titulari sunt apelanţii-pârâţi.
Din moment ce părţile nu au stabilit convenţional aceste aspecte, ele pot face obiectul judecăţii, urmând a fi fixate pe cale judiciară, fapt ce nu contravine principiilor forţei obligatorii sau a irevocabilităţii efectelor actelor juridice.
Astfel, tribunalul constată că în cuprinsul tranzacţiei este menţionat numai aspectul potrivit căruia părţile instituie o servitute de trecere în favoarea lotului B asupra terenului neconstruit din lotul A, fără a specifica prin urmare dacă servitutea este stabilită pentru trecere cu piciorul sau pentru trecere cu autoturismul, precum şi care este locul efectiv de exercitare a acesteia. Dispoziţia contractuală nu poate fi interpretată în sensul că tot lotul neconstruibil este fond aservit, întrucât aceasta ar echivala cu afectarea integrală a dreptului de proprietate al reclamantului şi al celorlalţi coproprietari asupra acestui teren sub aspectul prerogativei folosinţei, aspect ce nu poate fi conceput ca reprezentând voinţa internă a părţilor la încheierea tranzacţiei.
Potrivit disp. art. 634 teza finală C. civ., cu toate acestea, dacă acea stabilire primitivă a devenit mai împovărătoare proprietarului fondului supus, sau dacă îl opreşte a-şi face pe dânsul reparaţii folositoare, va putea oferi proprietarului celuilalt fond un loc ce ar avea aceeaşi înlesnire pentru exercitarea drepturilor sale, şi acesta nu va putea refuza.
Prin urmare, având în vedere că din cele solicitate de reclamant, considerând că modul de exercitare a servituţii îi limitează prea mult dreptul de proprietate, prin raportare la disp. art. 634 teza finală C. civ., reclamantul este în drept să le ofere apelanţilor-pârâţi un alt mod de exercitare a servituţii astfel încât aceştia să aibă acces la calea publică, niciun text legal neobligând titularul fondului aservit să permită accesul titularului servituţii pe terenul său şi cu autoturisme.
Din moment ce între părţi nu a intervenit o nouă înţelegere vizând modul de exercitare a servituţii, reclamantul poate solicita aceasta pe cale judiciară, în temeiul dispoziţiilor menţionate anterior, având ca atare legitimitate procesuală activă. Tribunalul apreciază că prima instanţă în mod corect a ales varianta a 2-a prezentată de expertul judiciar, aceasta fiind cel mai puţin împovărătoare pentru reclamant şi pentru intervenienţii forţaţi, reprezentând totodată opţiunea acestora, pe care pârâţii nu o pot refuza, aceasta permiţându-le accesul la calea publică.
Exercitarea dreptului de servitute trebuie să se manifeste potrivit scopului pentru care dreptul a fost recunoscut de lege şi anume asigurarea unei căi de acces către calea publică a titularului unui loc înfundat, legea având în vedere crearea unui prejudiciu cât mai mic proprietarului fondului aservit care îşi limitează dreptul de proprietate, iar nu asigurarea unui drept de trecere cât mai avantajos titularului fondului dominant, exerciţiul ce depăşeşte aceste limite de ordin intern fiind unul abuziv şi care nu poate beneficia de protecţie judiciară.
Referirea primei instanţe în considerentele hotărârii la art. 584 din Codul de procedură civilă, în loc de Codul civil, constituie în mod evident o eroare materială, putând fi înlăturată pe calea procedurii special reglementate de cod.
Expertiza imobiliară în specialitatea topografie era indispensabilă soluţionării cauzei pentru stabilirea liniei de hotar şi prezentarea variantelor de exercitare a servituţii de trecere.
De asemenea, susţinerea apelanţilor-pârâţi în sensul că prima instanţă a reţinut că nu au formulat o cerere de stabilire a servituţii de trecere, antepronunţându-se prin precizarea că aceasta nu ar fi fost întemeiată, nu are niciun suport, având în vedere că se poate vorbi despre antepronunţare numai anterior momentului pronunţării unei soluţii, iar nu şi ulterior, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul va respinge apelul ca nefondat.
Dată fiind soluţia pronunţată în cauză, reţinând culpa procesuală a apelanţilor-pârâţi, cu aplicarea disp. art. 274 alin. 1 C. proc. civ., la solicitarea intimatului-reclamant, tribunalul va obliga apelanţii-pârâţi la plata către acesta a sumei de 2000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, achitat conform chitanţei anexate la dosar, apelanţii-pârâţi nefiind îndreptăţiţi la recuperarea propriilor cheltuieli ocazionate de litigiu.
TRIBUNALUL BUCUREŞTI – SECŢIA A IV-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 98 A/27.01.2012
