În conformitate cu prevederile art.169 alin.(1) din Codul muncii: „Nicio reţinere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege.
Alin.(2): „Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă”.
Recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi nu este posibilă pe calea deciziilor de imputaţie, ci doar pe calea unei acţiuni în răspundere patrimonială conform prevederilor art.254 alin.1 Codul muncii.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr.24/2003, a reţinut că interdicţia reţinerii din salariu cu titlu de daune, fără ca datoria exigibilă, constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prevăzută de art.169 alin.(2) din codul muncii, este menită să elimine arbitrariul din reglementările antrerioare, când conducerea unităţii stabilea existenţa pagubei, întinderea acesteia, lua măsuri de recuperare prin dispoziţii de imputare şi proceda de îndată la reţinerea din drepturile salariale. În condiţiile statului de drept, răspunderea patrimonială pentru daune impune să se stabilească de către instanţa de judecată. Acelaşi principiu constituţional mai impune ca orice executare silită să aibă loc în baza unui titlu executoriu valabil.
Art.169 alin.(1) şi (2) din Codul muncii
Decizia Curţii Constituţionale nr.24/2003
Art. 254 alin.1 şi art. 257 din Codul muncii
Legea nr. 22/1969
Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea la data de 3 septembrie 2014 şi înregistrată sub nr. 1730/88/2014, contestatoarea […], în contradictoriu cu intimata S.C. […] SRL Găeşti, jud. Dâmboviţa, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei de imputare nr. […]/29.07.2014, a sumei de 5164,74 lei, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că la data de 10 ianuarie 2014, prin contractul individual de muncă nr. […], a fost angajată de societatea intimată, în funcţia de gestionar, calitate în care şi-a desfăşurat activitatea până la data de 04.08.2014, dată la care a fost concediată.
Arată contestatoarea că, în luna august 2014, a primit prin poştă din partea intimatei următoarele documente: adresa nr. 1049/04.08.2014, Decizia nr. […]/04.08.2014 privind încetarea contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului şi Decizia nr. […]/29.07.2014 privind inventarierea din magazinul situat în Tulcea, […], prin care s-a stabilit un minus în gestiune de 5.164,74 lei.
Arată contestatoarea că nu a săvârşit abaterea disciplinară care îi este imputată iar de la preluarea gestiunii şi până la predarea acesteia, în repetate rânduri a adus la cunoştinţa intimatei despre faptul că: mătasea şi perdelele erau trimise in topuri pe care era aplicată o etichetă pe care era înscrisă cantitatea în metri liniari, însă procedând la remăsurarea acestora constata faptul că erau diferenţe foarte mari. Îşi nota diferenţa pe etichetă şi o trimitea firmei pentru a face operarea in fişele contabile, situaţie care de fapt nu se întâmpla, astfel că a rămas incărcată in gestiune cu întreaga cantitate. Cu toate că de fiecare dată a trimis etichetele cupoanelor la sediul firmei, nu cunoaşte dacă aceste diferenţe au fost operate în contabilitate sau nu, fapt pentru care in urma inventarului de predare s-a constatat o lipsă in gestiune in valoare de 5164,74 lei care îi este imputată.
Mai arată contestatoarea că marfa era adusă şi cântărită cu un anume cântar reglat de către delegatul/şoferul firmei […], iar când a cerut să i se arate dacă cântarul este corect reglat pentru a putea cântări marfa, acesta a refuzat sub pretextul că “cântarul arată aşa cum trebuie şi cum vrea el”, situaţie pe care a prezentat-o celor doi administratori, dar care au refuzat să creadă acest lucru deoarece acest personaj era omul de încredere al patronilor.
Marfa care venea era mai tot timpul in stare umedă, situaţie pe care a relatat-o pârâtei SC […] SRL.
S-a precizat că măsurarea şi cântărirea mărfurilor din magazine nu s-a făcut nici in prezenţa sa, nici in prezenţa doamnei […] – gestionarul care prelua gestiunea, inventarierea fiind făcută de comisia de inventariere desemnată de pârâta SC […] SRL. Dacă a reproşat această situaţie, au început să comenteze şi să facă tot felul de acuze la adresa sa.
În drept, s-au invocat dispoziţiile art. […]-268, art. 62 alin. (2) şi (3), art. 63, art. 74, art. 76, art. 77, art. 78 din Codul muncii (Legea nr. 53/2003).
La data de 9 octombrie 2014, intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin întâmpinare, s-a arătat că la data de 16 iulie 2014 s-a efectuat un inventar de control la magazinul al cărei gestionară era reclamanta, ocazie cu care s-a constatat o lipsă în gestiune în sumă de 5164 lei, pe care reclamanta a recunoscut-o şi a semnat un angajament de plată, pentru acoperirea prejudiciului, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 22/1969 modificată în 1994, angajament care constituie titlu executoriu.
S-a mai arătat că, în luna august, reclamanta, invitată la sediul firmei pentru clarificarea situaţiei, a solicitat să-i fie comunicată Decizia nr. […]/29 iulie 2014, ceea ce s-a şi întâmplat, cu explicaţia că nu este o decizie de imputaţie, nici nu este nevoie din moment ce a dat angajament de plată, ci un document intern prin care s-a stabilit de la cine se va recupera prejudiciul, document cerut de normele financiar-contabile.
A mai precizat intimata că reclamanta invocă o aşa zisă notă explicativă, pe care singură a scris-o, document neînregistrat la societate, pentru acest aspect formulându-se plângere penală.
Prin sentinţa civilă nr.2198 din data de 03 decembrie 2014, pronunţată în dosarul civil nr.1730/88/2014, Tribunalul Tulcea a admis contestaţia privind pe contestatoarea […], în contradictoriu cu intimata S.C. […] SRL, având ca obiect anulare decizie de imputare.
A anulat Decizia nr. […]/29.07.2014, ca nelegală.
A obligat intimata la plata către contestatoare a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin decizia nr. […]/29.07.2014, emisă de intimată contestatoarei i-a fost imputată suma de 5164,74 lei, reprezentând diferenţa dintre soldul constatat la inventar şi soldul din raportul de gestiune zilnic.
Instanţa reţine însă că, potrivit prevederilor art. 254 alin.(1) Codul muncii:
,,Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor”.
Este înlăturată astfel răspunderea materială reglementată anterior de vechiul Cod al muncii prin art.102-110.
Numai în cadrul răspunderii patrimoniale, salariatul care a produs o pagubă angajatorului, va fi obligat cu bunurile aparţinând patrimoniului său, în primul rând cu salariul său, să acopere acel prejudiciu, reîntregind astfel patrimoniul afectat al angajatorului, în situaţia îndeplinirii tuturor condiţiilor specifice acestui tip de răspundere.
Pe cale de consecinţă, instanţa a admis contestaţia şi a anulat decizia nr. […]/29.07.2014, ca nelegală.
Având în vedere că, în cauză, contestatoarea a efectuat cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloare onorariu avocat, potrivit chitanţei aflate la dosar, instanţa a obligat intimata la plata către contestatoare a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a formulat apel pârâta S.C. […] SRL, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
Consideră hotărârea primei instanţe ca fiind dată cu încălcarea gravă a legii pentru următoarele motive:
Contestatoarea […] a fost angajata societăţii pârâte în funcţia de gestionară, iar la inventarul de control din 16 iulie 2014 a prezentat o lipsă în gestiune de 5164,74 lei.
Recunoscând lipsa în gestiune, contestatoarea a dat un angajament de plată care nefiind contestat în termen de 30 de zile a devenit titlu executoriu potrivit reglementării date de o lege specială – Legea nr.22/1969, actualizată în anul 1994.
Contestatoarea a desfăşurat o activitate reglementată de o lege specială – Legea 22/1969, care stabileşte că atunci când un gestionar produce o lipsă în gestiune, poate da angajament de plată, dacă recunoaşte paguba (cu ce s-a întâmplat în speţă) şi nu o activitate oarecare, în care de exemplu nu a supravegheat funcţionarea unui utilaj şi acela s-a defectat.
În prima situaţie, angajamentul de plată devine titlu executoriu dacă nu este contestat în 30 de zile şi salariatul – chiar dacă nu mai este angajatul societăţii – poate fi executat silit, pe când în cea de-a doua situaţie, dacă cel care a produs o pagubă nu mai este angajatul societăţii, nu i se mai poate imputa prin decizie recuperarea prejudiciului, ci prin obţinerea unui titlu executoriu din partea instanţei de judecată.
Faţă de cele arătate, argumentate legal şi logic rezultă că motivarea instanţei, printr-un citat din Codul Muncii, fără legătură în speţă şi printr-o frază drept concluzie apare în contradictoriu cu normele legale şi cu menirea justiţiei.
Analizând sentinţa apelată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Prin decizia de imputaţie nr.[…]/29.07.2014 emisă de S.C. „[…]” SRL s-a imputat reclamantei suma de 5164 lei.
În conformitate cu prevederile art.169 alin.(1) din codul muncii: „Nicio reţinere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege.
Alin.(2): „Reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă”.
Recuperarea prejudiciului cauzat de salariaţi nu este posibilă pe calea deciziilor de imputaţie, ci doar pe calea unei acţiuni în răspundere patrimonială, conform prevederilor art.254 alin.1 Codul muncii.
Prin aceste dispoziţii legale se institituie măsuri de protecţie a salariatului în raporturile sale cu angajatorul, acesta din urmă neavând posibilitatea să stabilească răspunderea patrimonială a salariatului în mod unilateral.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr.24/2003, a reţinut că interdicţia reţinerii din salariu cu titlu de daune, fără ca datoria exigibilă, constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prevăzută de art.169 alin.(2) din codul muncii, este menită să elimine arbitrariul din reglementările antrerioare, când conducerea unităţii stabilea existenţa pagubei, întinderea acesteia, lua măsuri de recuperare prin dispoziţii de imputare şi proceda deîndată la reţinerea din drepturile salariale. În condiţiile statului de drept, răspunderea patrimonială pentru daune impune să se stabilească de către instanţa de judecată. Acelaşi principiu constituţional mai impune ca orice executare silită să aibă loc în baza unui titlu executoriu valabil.
Asta nu împiedică părţile – de comun acord – să convină asupra modalităţilor de executare şi de stingere a obligaţiilor în ipoteza reglementată de art.254 alin.3 din codul muncii.
Acordul părţilor poate interveni numai în ipoteza unor pagube care nu pot fi mai mari decât echivalentul a 5 salarii minime pe economie (art.254 alin.(4) din codul muncii).
Totodată, nu există niciun impediment ca salariatul să recunoască producerea pagubei şi să-şi asume un angajament de plată.
Însă, trebuie avut în vedere că nici învoiala părţilor şi nici angajamentul de plată nu constituie titluri executorii şi în baza lor nu se pot face reţineri în rate lunare din drepturile salariale pentru acoperirea pagubei, ci numai în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile. Angajamentul de plată poate fi folosit ca un mijloc de probă în cadrul acţiunii în răspundere patrimonială.
În situaţia în care părţile nu se înţeleg, când salariatul nu recunoaşte producerea pagubei ori nu este de acord cu cuantumul acesteia sau, încălcând învoiala părţilor ori angajamentul asumat, singura cale aflată la îndemâna angajatorului păgubit este aceea de a sesiza instanţa competentă cu o acţiune în răspundere patrimonială.
Numai după obţinerea titlului executoriu, angajatorul poate proceda la reţineri din salariu cu respectarea art.257 din codul muncii.
Pentru considerentele expuse mai sus, potrivit art.480 al.1 Cod procedură civilă Curtea a respins apelul ca nefondat.
