Concediere pentru inaptitudine fizică. Necesitatea expertizei medicale
Codul muncii, art. 61 lit. c)
Potrivit prevederilor art. 61 lit. c) din Codul Muncii, angajatorul poate dispune concedierea în cazul în care, prin decizia organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, ce nu îi permite acestuia să-şi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat. Fişa de aptitudine întocmită de medicul de medicina muncii nu poate înlocui expertiza cerută de lege, întrucât medicul de medicina muncii nu are astfel de atribuţii, conform Statutului profesional specific al medicului de medicină a muncii, aprobat prin Legea nr. 418/2004
Recomandările formulate de medicul de medicina muncii, în cuprinsul fişei de aptitudine, în sensul schimbării locului de muncă, al evitării suprasolicitărilor psihice şi al prestării unei munci de birou, nu sunt de natură a modifica avizul medical: “apt” acordat şi nu pot justifica constatarea de către angajator a inaptitudinii fizice a unui salariat, în condiţiile în care aprecierea capacităţii de muncă a acestuia nu s-a facut în mod generic, absolut, ci “in concreto”, respectiv prin raportare la locul de muncă ocupat.
Curtea de Apel Timişoara,
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 1697 din 5 august 2011
Prin sentinţa civilă nr. 171/18.02.2011, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea G.V. în contradictoriu cu intimata SC „ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ – ASIROM VIENNA INSURANCE GROUP” SA, a dispus anularea Deciziei nr. 362/27.04.2010 privind încetarea contractului individual de muncă, emisă de intimată, a obligat intimata să o reintegreze în muncă pe contestatoare pe postul deţinut anterior emiterii deciziei, precum şi să-i plătească despăgubiri egale cu salariile reactualizate de care ar fi beneficiat aceasta, începând cu data de 29.04.2010 şi până la data reintegrării efectivă în muncă.
Totodată, a respins celelalte pretenţii din cererea introductivă şi a obligat intimata să achite contestatoarei suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, prin Decizia nr.362/27.04.2010 privind încetarea contractului individual de muncă, Directorul General al SC „ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ – ASIROM VIENNA INSURANCE GROUP” SA, având în vedere: adresa doamnei G.V., înregistrată la sediul social sub nr.V-1/1595/6.05.2009, prin care aceasta solicita schimbarea locului de muncă în baza fişei de medicina muncii nr. 1109/2009, eliberată de SC „Medical Prest” SRL; adresa nr.V-1/5139/16.11.2009, prin care se comunica doamnei G.V. lipsa posturilor vacante, şi notificarea nr.V-1/5504/21.12.2009, comunicată doamnei G.V. în data de 24.12.2009, prin care se acordă un preaviz de 20 zile lucrătoare, preaviz suspendat în baza certificatului de concediu medical, a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatoarei G.V. – inspector de asigurare cu sarcini proprii la Sucursala Caraş-Severin, conform art. 61 lit. c) din Codul Muncii, în baza deciziei organelor competente de expertiză medicală care constată inaptitudinea fizică a salariatei, începând cu data de 29.04.2010.
Temeiul legal al emiterii acestei decizii de concediere îl constituie dispoziţiile art. 61 lit. c) din Codul Muncii, potrivit cărora angajatorul poate dispune concedierea în cazul în care, prin decizia organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat. Prin urmare, inaptitudinea fizică şi/sau psihică trebuie constatată, prin decizie, de organele competente de expertiză medicală.
Ori, la emiterea deciziei de concediere, intimata a avut în vedere fişa de aptitudine nr. 1109/2009 din data de 19.10.2009, eliberată de SC „Medical Prest” SRL – Departamentul Medicina Muncii, în care se menţionează avizul medical de „apt condiţionat”. Acest aviz nu răspunde exigenţelor impuse de textul de lege menţionat mai sus, fiind necesară, pentru a se putea dispune concedierea în temeiul dispoziţiile art. 61 lit. c) din Codul muncii, emiterea unei decizii a organelor competente de expertiză medicală, considerent pentru care tribunalul a anulat decizia de concediere contestată.
Pornind de la normele art.78 alin.1 din Codul Muncii, instanţa de fond a rezolvat favorabil şi capetele de cerere referitoare la restabilirea situaţiei anterioare emiterii deciziei contestate.
Referitor la petitul privind obligarea intimatei să-i plătească contestatoarei compensaţiile legale, conform art.64 alin.5 din Codul Muncii, tribunalul a reţinut că textul de lege invocat vizează acordarea unei compensaţii doar în ipoteza menţinerii măsurii concedierii, ceea ce nu este cazul în speţa de faţă, considerent pentru care a respins aceste pretenţii ale contestatoarei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, pârâta SC „ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ – ASIROM VIENNA INSURANCE GROUP” SA, solicitând casarea sentinţei supusă reformării şi rejudecarea fondului cauzei, în sensul respingerii în întregime a pretenţiilor reclamantei.
Sintetizând motivele de recurs ale pârâtei, Curtea a reţinut că ele au vizat, în esenţă, împrejurarea că instanţa de fond ar fi omis să ia in considerare toate circumstanţele speţei, respectiv că desfacerea contractului individual de muncă al reclamantei pentru inaptitudine, în temeiul art. 61 lit. c) din Codul Muncii, a avut la bază o solicitare verbală a contestatoarei, care, dorind a evita concedierea pentru necorespundere profesională, a cerut să se constate, în privinţa sa, îndeplinirea condiţiilor art. 61 lit. c) din Codul Muncii, pe baza Fişei de aptitudine nr. 1109/2009, înscris pe care salariata l-a prezentat angajatorului.
Reluând în detaliu argumentele de fapt şi de drept prezentate în întâmpinarea formulată în primul ciclu procesual, recurenta a mai adăugat că, deşi a fost notificată despre temeiul juridic al încetării raporturilor de muncă, reclamanta nu a avut nicio obiecţie.
Recurenta a mai adăugat că instanţa de fond a refuzat neîntemeiat să admită proba cu expertiza în materie de medicina muncii, medicină legală, menită să confirme afecţiunile contestatoarei, proba testimonială şi pe cea cu interogatoriile depuse la dosarul cauzei, care erau utile şi pertinente, vizând aspectele concrete ale modului in care a fost emisă decizia criticată şi aspectele care au stat la baza emiterii ei.
În susţinerea recursului, s-au invocat prevederile art. 3041 C.proc.civ.
Poziţia procesuală a intimatei reclamante G.V. a fost exprimată prin întâmpinarea depusă la dosar, aceasta solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat, cu motivarea că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.
În recurs nu au fost administrate probe noi.
Analizând recursul pârâtei, prin prisma motivelor invocate, a actelor de procedură efectuate în primul ciclu procesual, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 312 alin.1 şi art. 3041 C.proc.civ., Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit prevederilor art. 61 lit. c) din Codul Muncii, în vigoare la momentul emiterii deciziei de concediere atacată, angajatorul putea dispune concedierea în cazul în care, prin decizia organelor competente de expertiză medicală, se constata inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, ce nu îi permite acestuia să-şi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat.
Aşadar, inaptitudinea trebuie stabilită de organele competente de expertiză medicală, prin decizie, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond .
În speţă contestatoarea nu a fost supusă unei asemenea expertize, ale cărei concluzii să se concretizeze într-o decizie, iar Fişa de aptitudine nr. 1109/2009, emisă de SC Medical Pres SRL – Departamentul Medicina Muncii, nu poate înlocui expertiza cerută de lege.
Art. 61 lit. c) din Codul Muncii face referire expresă la organul competent de expertiză medicală, iar medicul de medicina muncii nu are astfel de atribuţii, conform Statutului profesional specific al medicului de medicină a muncii (Legea nr. 418/2004).
Pe de altă parte, din cuprinsul fişei de aptitudini, semnată de medicul de medicina muncii, în care se consemnează atât profesia/funcţia, cât şi locul de muncă al contestatoarei, rezultă că salariata este aptă de muncă. Recomandările formulate de medic, în sensul schimbării locului de muncă, evitării suprasolicitărilor psihice, prestării unei munci de birou, nu sunt de natură a modifica avizul medical: „apt” şi nu justifică constatarea angajatorului cu privire la inaptitudinea fizică a salariatei, în condiţiile în care aprecierea capacităţii de muncă a salariatei nu s-a făcut în mod generic, absolut, ci în „concreto”, prin raportare la locul de muncă ocupat.
În conformitate cu dispoziţiile art. 61 lit. c) din Codul Muncii, inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului de a îndeplini atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat nu poate fi apreciată de angajator, care să decidă că postul ocupat este de natură sa îi afecteze grav sănătatea, atâta timp cât o astfel de concluzie nu rezultă dintr-o decizie a organelor competente de expertiză medicală şi nici din înscrisul în care sunt consemnate constatările si observaţiile medicului de medicina muncii care a efectuat controlul medical periodic.
Cum din materialul probator administrat în cauză nu rezultă că menţinerea salariatei pe postul ocupat este contraindicată medical, Curtea a reţinut că prima instanţă în mod corect a constatat nelegalitatea deciziei de concediere.
Totodată, instanţa de recurs a constatat că, fiind vorba despre neîndeplinirea unei proceduri expres prevăzute de lege pentru concedierea reclamantei, aspectele ce ţin de raporturile sale anterioare cu societatea pârâtă, şi anume: efectuarea de concedii medicale ori cererile repetate de schimbare a locului de muncă nu sunt relevante in speţă, neputând să acopere viciile actului de concediere atacat. Pe cale de consecinţă, a reţinut că in mod corect instanţa de fond a respins cererile de probaţiune ale intimatei, uzând de facultatea ce i-a fost recunoscută prin art. 167 alin.(1) C.proc.civ.
Pentru considerentele de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) şi art. 3041 C.proc.civ., Curtea a respins ca neîntemeiat recursul pârâtei.
In temeiul art. 274 C.proc.civ., ca o consecinţă firească a soluţiei pronunţate asupra recursului, recurenta a fost obligată să plătească intimatei suma de 1000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată în recurs.
