Între intimata A.R.R. şi contestatorul-recurent F.C. s-a încheiat, la data de 11.08.2003, în urma susţinerii de către cel din urmă a examenului din data de 17.07.2003 pentru postul de şef agenţie – inspector de specialitate gr. III la A.R.R.- Agenţia Iaşi, un contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată. La data de 14.04.2005, intimata a emis decizia nr. 247 prin care contestatorul – recurent a fost revocat din funcţia de şef al agenţiei Iaşi şi trecut „în funcţia de execuţie corespunzătoare”, respectiv inspector de specialitatea gr. II, cu menţinerea salariului de bază şi a sporului de vechime de 15%, acesta urmând a-şi desfăşura activitatea la Inspectoratul Rutier – Serviciul Inspecţie şi Control Teritorial Zona Nord – Est Iaşi.
Decizia este nelegală. Eronat instanţa de fond a considerat H.G. nr. 625/1998 şi Anexa 1 la aceasta în baza cărora intimata susţine că a fost emisă decizia contestată, ca fiind o lege specială, derogatorie de la dispoziţiile Codului muncii, întrucât acest act normativ stabileşte doar cadrul general de organizare şi funcţionare a A.R.R. şi competenţele conducerii acestei autorităţi. Atât timp cât contestatorului i-a fost încheiat contractul individual de muncă pe perioadă nedeterminată, toate drepturile şi obligaţiile celor două părţi, angajat şi angajator, decurgând din legislaţia muncii şi C.C.M. nr. 3580/22.04.2003, nu se poate considera că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 53/2003.
Este real că pentru F.C. s-a emis de către directorul general al A.R.R. şi decizia nr. 1041/25.07.2003 prin care acesta a fost încadrat pe post, însă aceasta este anterioară contractului individual de muncă din 11.08.2003, singurul înscris prin care s-au consfinţit în fapt toate drepturile şi obligaţiile părţilor.
Mai mult, curtea constată că un regulament de organizare şi funcţionare al unei autorităţi nu poate sta la baza modificării unilaterale a unui contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată şi nici nu se poate constitui într-o „prerogativă specială” şi discreţionară a preşedintelui Consiliului de conducere al A.R.R.
În cauză, intimata, prin actul său unilateral, a modificat cele trei elemente esenţiale ale contractului individual de muncă, aşa cum sunt definite de art. 41 alin. 3 Codul muncii, respectiv locul muncii, felul muncii şi salariul (prin eliminarea indemnizaţiei de conducere), încălcând dispoziţiile Codului muncii conform cărora executarea contractului de muncă trebuie să fie guvernată de principiul stabilităţii în muncă. Funcţia de conducere constituie, ca regulă, o entitate de sine stătătoare, ea reprezentând altceva decât o funcţie de execuţie, iar postul respectiv este unic şi, în consecinţă, şi contractul individual de muncă aferent postului este tot unic. De aceea, trecerea unilaterală a contestatorului-recurent dintr-o funcţie de conducere într-una de execuţie este nelegală chiar dacă a fost făcută de persoana competentă (directorul general), întrucât trecerea într-o altă muncă fără consimţământul salariatului poate fi făcută doar temporar şi doar în condiţiile dispoziţiilor art. 42, 45 şi 48 din Codul muncii ori ca sancţiune disciplinară.
Cu referire la această ultimă ipoteză, intimata a susţinut în întâmpinarea depusă la fond că măsura revocării nu a fost dispusă ca măsură disciplinară şi că referatul menţionat în preambulul deciziei cu nr. 17625/13.04.2005 nu face parte integrantă din aceasta.
Faţă de cele reţinute, curtea constată că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu aplicarea greşită a legii şi, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în baza dispoziţiilor art. 312 teza 1 Cod procedură civilă, a admis recursul, a modificat în tot sentinţa primei instanţe în sensul admiterii contestaţiei, anulării deciziei de revocare din funcţie şi obligarea intimatei la plata de despăgubiri conform art. 78 Codul muncii.
(Decizia nr. 82/9.02.2006)
