Decizia civilă nr. 603/R/05.05.2010 a Curţii de Apel Galaţi
Prin sentinţa civilă nr. 179/01.02.2010 pronunţată de Tribunalul Galaţi, a fost respinsă ca tardivă contestaţia formulată de contestatoarea L.S.D. împotriva deciziei nr. 6/05.01.2009 emisă de intimata S.C. A. SRL Galaţi.
A fost obligată intimata să plătească contestatoarei contravaloarea a patru salarii de bază lunare cu titlu de compensaţii băneşti.
A fost obligată intimata la plata sumei de 250 lei cheltuieli de judecată către stat.
Împotriva sentinţei civile a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L. Galaţi criticând-o ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, conform art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
A solicitat examinarea cauzei sub toate aspectele motivat de faptul că hotărârea atacată nu este susceptibilă de apel (art. 3041 Cod procedură civilă).
În motivarea recursului a invocat faptul concedierii reclamantei ca efect al scăderii drastice a vânzărilor şi efectuarea mai multor modificări în structura de personal a societăţii.
Potrivit Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2008 – 2010 părţile contractante nu au prevăzut ca în cazul concedierilor individuale sau colective din motive ce nu ţin de persoana salariatului, acesta să beneficieze de salarii compensatorii, astfel încât acordarea acestora ar duce la încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi art. 16 din Codul muncii.
A mai invocat încheierea Procesului verbal nr. 1/02.12.2009 între conducerea societăţii şi reprezentanţii salariaţilor prin care s-a stabilit, printre altele, că nu se va plăti nici un salariu compensatoriu salariaţilor care vor fi concediaţi în condiţiile prevăzute mai sus.
Prin dispoziţiile art. 11 Codul muncii legiuitorul nu a îngrădit existenţa unei înţelegeri ulterioare între părţile contractante având drept scop reducerea efectelor crizei economice şi menţinerea funcţionării societăţii.
A mai invocat principiul general al forţei obligatorii a contractelor, stabilit de art. 969 care prevede că convenţiile legal făcute au putere de lege între părţi.
A solicitat admiterea recursului, iar în rejudecare modificarea în tot a sentinţei civile în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
La termenul de judecată din data de 05.05.2010, recurenta a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune faţă de plăţile compensatorii, considerând că este aplicabil în cauză termenul de 6 luni prevăzut de art. 283 lit. e Codul muncii.
Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare însă, prezentă în instanţă, a solicitat respingerea excepţiei prescripţiei întrucât termenul de prescripţie este cel prevăzut de art. 283 lit. c din Codul muncii, de trei ani.
Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat, justeţea pretenţiilor sale rezultând din prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură ale cărei prevederi au caracter minimal pentru celelalte niveluri.
Examinând recursul astfel declarat pe baza motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, sub toate aspectele de fapt şi de drept în conformitate cu prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, curtea apreciază că este nefondat pentru următoarele considerente.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, nu se reţine ca fiind întemeiată.
Instanţa apreciază că se aplică termenul de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. 1 litera c din Codul muncii de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate, deci se referă la obiect cu caracter patrimonial, cum este şi cazul de faţă.
Termenul de 6 luni prevăzut de litera e a aceluiaşi articol se aplică în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze a acestuia.
În consecinţă, sunt incidente disp. art. 283 litera c) din Codul muncii, fiind vorba de drepturi salariale.
Pe fondul cauzei, criticile formulate de recurenta S.C. A. S.R.L. Galaţi nu pot fi primite.
În speţă sunt incidente dispoziţiile art. 11 Codul muncii care stabilesc un caracter minimal al drepturilor stabilite prin clauzele contractului individual de muncă, care nu pot fi sub nivelul stabilit prin acte normative ori prin contracte colective de muncă.
De asemenea, dispoziţiile art. 8 al. 2 din Legea nr. 130/1996 Republicată privind contractul colectiv de muncă, contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiat la nivel superior.
Ca atare, în mod legal şi temeinic prima instanţă a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 78 al. 4 din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură comerţ potrivit căruia în cazul efectuării concedierilor colective angajatorul va acorda compensaţii băneşti de minimum 4 (patru) salarii de bază lunare, drepturi superioare putând fi negociate în contractele colective de muncă la nivel de unitate sau grupuri de unităţi.
Faptul încheierii la nivel de unitate a unei înţelegeri în sensul neacordării nici unui salariu compensatoriu salariaţilor concediaţi în mod individual sau colectiv nu poate fi reţinut, faţă de prevederile art. 8 din Legea nr. 130/1996 şi ale art. 11 Codul muncii.
Prin convenţie nu se poate deroga de la lege, bunele moravuri sau ordinea publică (art. 968 Codul civil).
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 al. 1 Cod procedură civilă a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L., hotărârea primei instanţe fiind legală şi temeinică.
