În motivarea acţiunii, reclamantul arată că societatea debitoare a fost înfiinţată la 3.11.2004, având ca administrator de la înfiinţare şi până la 1.06.2010 pe MT şi de la 1.06.2010 şi până la intrarea în pe SM.
Potrivit raportului cauzal întocmit în cauză, datoriile societăţii s-au născut în perioada în care societatea era administrată de MT, sub mandatul căruia firma a înregistrat pierdere şi capital net negativ. Cu toate acestea, administratorul nu a convocat adunarea generală extraordinară pentru a se decide dizolvarea societăţii, iar prin continuarea activităţii au fost prejudiciate interesele creditorilor. Potrivit balanţei de verificare din aprilie 2009, societatea a încasat peste 50.000 lei, fără a achita debitele către creditori. Prezenţa obligaţiilor către bugetele speciale, prin nevirarea sumelor reţinute de la asiguraţi, reprezintă, pe lângă o infracţiune, şi o modalitate de folosire a creditelor societăţii în interes personal. Prezenţa creanţelor de valori mari în contul de active denotă atitudinea administratorului statutar de pasivitate în recuperarea acestora.
Cu privire la fapta reglementată de art. 138 lit a, administratorul judiciar arată că fapta s-a săvârşit prin următoarele modalităţi:
– debitorul a colectat TVA din vânzările de produse sau serviciile prestate şi nu a virat sumele la bugetul de stat, folosind creditul statului în interes personal;
– Debitorul a reţinut contribuţiile asiguraţilor şi nu le-a virat la bugetele speciale, folosind creditul societăţii în interes personal;
– De la 31.12.2008 şi până la 31.12.2009 s-a constatat o diferenţă în minus a activelor imobilizate, în condiţii de creştere a datoriilor, de unde rezultă că nu au fost folosite pentru societate, ci pentru alte persoane;
– Potrivit balanţei de verificare din aprilie 2009, societatea a încasat 50.000 lei în perioada 1.01.2009-30.04.2009, dar nu a achitat datorii către creditori, suma fiind folosită în interesul altor persoane;
– Debitoarea figurează cu un autoturism Ford Scorpio, faţă de care AFP a aplicat măsura sechestrului, autoturism rămas în custodia lui MT, care nu a predat bunul.
Cu privire la fapta reglementată de art. 138 lit c, administratorul judiciar arată că fapta s-a săvârşit prin următoarele modalităţi:
– încasarea sumei de 50.290,69 lei fără achitarea datoriilor către creditori;
– refuzul de predare a bunului aflat sub sechestrul creditorului bugetar;
– neluarea măsurii dizolvării societăţii, deşi în perioada 2008-2009 datoriile societăţii s-au dublat, iar activul era net negativ;
– prezenţa creanţelor coroborată cu nepredarea documentelor din care să rezulte fie încasarea lor, fie efectuarea demersurilor în vederea recuperării.
În acest caz, raportul de cauzalitate rezultă din faptul că o societate comercială nu poate funcţiona viabil dacă administratorul manifestă dezinteres total în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor minime pentru funcţionarea ei.
Cu privire la fapta reglementată de art. 138 lit d, reclamantul arată că pârâţii nu au predat documentele contabile ale societăţii, deşi obligaţia de a ţine legal contabilitatea rezultă din dispoziţiile art. 73 din şi art. 10 din Legea 82/1991. În condiţiile neţinerii contabilităţii în conformitate cu legea, se prezumă existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul produs, prezumţie juri et de jure, care nu poate fi răsturnată prin proba contrarie.
În ceea ce priveşte fapta de la art. 138 lit e: MT nu a predat autoturismul aflat în custodie. Ambii pârâţi trebuie să răspundă pentru ascunderea activului societăţii, în lipsa înscrisurilor din care să rezulte preluarea documentelor şi a gestiunii între administratorii statutari. Aceeaşi situaţie se menţine şi cu privire la celelalte active descrise scriptic la 31.12.2009, în legătură cu care nu au fost prezentate justificări.
Subliniază reclamantul că raportul de cauzalitate se prezumă atât timp cât există încetarea de plăţi şi una dintre faptele de la art. 138 din Legea 85/2006.
În drept, se indică art. 138 al.1 lit a, c, d şi e din Legea 85/2006, , Legea 82/1991, art. 1082 şi 1540 Cod civil, art. 374 Cod comercial.
Pârâţii, legal citaţi, nu au depus întâmpinare şi nu s-au prezentat în instanţă pentru a-şi formula probe în contradovadă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine cele ce urmează:
În fapt, potrivit relaţiilor furnizate de Oficiul Registrului Comerţului, pârâtul MT a fost administrator al debitoarei de la data înfiinţării societăţii(3.11.2004) şi până la 2.06.2010, când părţile sociale au fost transmise lui SM, care a devenit şi noul administrator al firmei.
Art. 138 din Legea insolvenţei permite obligarea persoanelor responsabile de cauzarea insolvenţei să fie obligate la parte din pasivul societăţii, în condiţiile în care se întrunesc cerinţele răspunderii civile delictuale speciale prevăzute de acest text de lege: săvârşirea uneia din faptele de la art. 138, fapta să fi cauzat insolvenţa debitoarei şi prejudiciul, vinovăţia autorului. Art. 138 prevede expres şi limitativ faptele care atrag răspunderea şi nu instituie nici o prezumţie legală referitor la vinovăţie sau cauzalitate, nici absolută nici relativă, astfel încât reclamantul are întotdeauna sarcina de a proba în concret toate elementele legale.
Faptele reglementate de Legea insolvenţei imputate pârâţilor sunt:
138 lit. a: folosirea bunurilor sau creditelor persoanei juridice în folosul propriu sau al unei alte persoane;
138 lit c: fapta de a dispune, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit societatea la încetare de plăţi;
138 lit d: ţinerea unei contabilităţi fictive sau au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;
138 lit.e: deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice ori mărirea fictivă a pasivului acesteia.
Verificând condiţiile răspunderii delictuale speciale, instanţa reţine ca fiind probată calitatea pârâţilor de administratori statutari ai debitoarei. În ceea ce priveşte starea de insolvenţă, conform raportului cauzal, întocmit de administratorul judiciar şi publicat în BPI, necontestat, aceasta s-a instalat încă din perioada în care administrator statutar era MT. Prejudiciul este probat de reclamant, rezultând din imposibilitatea debitorului de a acoperi creanţele menţionate în tabelul definitiv de creanţe.
Cu privire la pârâtul MT:
Faptele prevăzute de art. 138 lit.a şi e, vinovăţia şi raportul de cauzalitate între fapte şi prejudiciu s-au probat de reclamantă cu privire numai la anumite elemente materiale descrise în cererea de chemare în judecată.
Împrejurările că debitorul a colectat TVA din vânzările de produse sau serviciile prestate fără a vira sumele la bugetul de stat, a reţinut contribuţiile asiguraţilor şi nu le-a virat la bugetele speciale, a diminuat activele imobilizate, fără a determina o creştere a datoriilor, a încasat 50.000 lei în perioada 1.01.2009-30.04.2009, dar nu a achitat datorii către creditori, aspecte reale, nu pot fi încadrate în dispoziţiile alineatului a, şi pe cale de consecinţă nu pot atrage răspunderea personală a administratorului statutar, dacă nu s-a probat folosul propriu al pârâtului în folosirea acestor bunuri. Ele pot fi expresia unui management neinspirat, dacă aceste cifre sunt raportate şi la indicatorii care indică şi cheltuielile societăţii, şi nu pot constitui un argument solid pentru reţinerea unei prezumţii judecătoreşti că veniturile ar fi fost folosite de administratorul statutar în interesul său sau al altei persoane. Neplata obligaţiilor către stat a fost forţat calificată de reclamant ca fiind un credit acordat de stat debitorului.
În ceea ce priveşte însă autoturismul Ford Scorpio, faţă de care AFP a aplicat măsura sechestrului, potrivit procesului verbal de sechestru din 24.06.2009, se reţine de către instanţă că acesta nu a fost predat de pârâtul-custode administratorului judiciar spre valorificare şi acoperirea unei părţi din prejudiciu. Pârâtul în mod clar l-a folosit în interesul propriu, cât timp nu a înţeles să îl restituie, în ciuda tuturor demersurilor făcute şi de creditor şi de administratorul judiciar de a-l prelua, fapta încadrându-se atât în dispoziţiile art. 138 lit a cât şi în cele ale art. 138 lit e invocată de reclamantă(ascunderea bunului din activ). Se mai reţine că fapta, dacă nu a declanşat, cel puţin a contribuit la agravarea stării de insolvenţă a debitorului, întrucât bunul urma să fie executat silit(transformat în lichidităţi) încă din 2009 chiar de creditorul care a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă, care la acel moment avea o creanţă de 45900 lei, ce în parte ar fi fost îndestulată de contravaloarea bunului(peste 11.000).
Pârâtul MT a refuzat restituirea bunului, din atitudinea sa rezultând şi elementul vinovăţiei.
În ceea ce priveşte fapta de la lit. c din Legea insolvenţei, încasarea sumei de 50.290,69 lei fără achitarea datoriilor către creditori; refuzul de predare a bunului aflat sub sechestrul creditorului bugetar; neluarea măsurii dizolvării societăţii, deşi în perioada 2008-2009 datoriile societăţii s-au dublat, iar activul era net negativ sau prezenţa creanţelor coroborată cu nepredarea documentelor din care să rezulte fie încasarea lor, fie efectuarea demersurilor în vederea recuperării nu se circumscriu definiţiei de „continuarea în interes personal a unei activităţi care ducea în mod vădit societatea la încetare de plăţi”. Reclamantul nu a probat interesul personal, care nu se poate prezuma, iar din toate faptele enumerate, singura care ar presupune continuarea unei activităţi deşi societatea era în încetare de plăţi este cea privind nedizolvarea societăţii. Şi în acest caz însă reclamantul era ţinut să probeze interesul personal care l-a determinat pe pârât să continue activitatea, ceea ce nu a dovedit.
În ceea ce priveşte fapta de la lit d, se reţine ca reală împrejurarea că nu au fost predate actele financiar contabile administratorului judiciar, de unde se poate prezuma că pârâtul nu a ţinut o corectă. Cu toate acestea, nu este suficient ca pârâtul să ţină o neconformă legii pentru atragerea răspunderii, fiind necesar ca reclamantul să probeze şi că fapta a condus sau contribuit la starea de insolvenţă. Or, reclamantul nu a probat acest lucru, limitându-se a invoca o prezumţie apreciată absolută, că existând fapta se prezumă raportul de cauzalitate, prezumţie nereglementată de lege şi care nu poate fi reţinută de instanţă în absenţa altor probatorii care să o susţină.
Cu privire la pârâtul SM, cel care a preluat societatea debitoare la data de 2.06.2010, reclamantul îi impută săvârşirea aceloraşi fapte, fără a solicita administrarea vreunui probatoriu. În sarcina acestui pârât, instanţa nu poate reţine nici una dintre fapte, întrucât din probatorii a rezultat că starea de insolvenţă s-a instalat anterior preluării societăţii de către acesta. Toate alegaţiile reclamantului prin care îşi susţine cererea se bazează pe înscrisuri ce reflectă perioada anterioară datei de 06.2010, când numitul SM nu avea nici o legătură juridică cu debitorul(evidenţele contabile postate de organele de finanţe în baza cărora s-a verificat situaţia debitoarei datând din 31.12.2009). Chiar dacă acest pârât nu a predat actele financiar contabile şi nu a mai făcut publice evidenţele debitorului după momentul când a devenit administrator, nu această faptă a cauzat insolvenţa.
Faţă de aceste considerente, instanţa va respinge cererea reclamantului faţă de pârâtul SM, iar faţă de pârâtul MT o va admite în parte, în măsura prejudiciului cauzat.
La obligarea pârâtului, instanţa va avea în vedere că valoarea prejudiciului ce urmează a fi reparat este egală cu valoarea bunului nerestituit (apreciată potrivit estimării făcute în procesul verbal de sechestru, de 11.272 lei.
