(a) Este întemeiată cererea de suspendare a executării deciziei emise de Consiliul Concurenţei prin care s-a aplicat o amendă contravenţională societăţii reclamante, în contextul în care această amendă este o creanţă bugetară, care poate fi executată la expirarea termenului pentru exercitarea căii de atac. iar plata unei amenzi în cuantum extrem de ridicat poate perturba grav activitatea socictăţii.
C.A. Bucureşti, s. a Vlll-a cont. adm. şi fisc., sentinţa civilă nr. 1445 din 7 septembrie 2005, în C.P.J. cont. adm. şi fisc. 2005, p. 337
(b) Este neîntemeiată cererea de suspendare a executării deciziei emise de Consiliul Concurenţei prin care s-a aplicat reclamantei sancţiunea amenzii. întrucât aceasta nu a depus niciun act doveditor din care să reiasă că plata amenzii i-ar produce o pagubă sau ar afecta bunul mers al activităţii sale. Dificultatea întoarcerii sumei din bugetul statului, în cazul în care amenda ar fi plătită, nu poate reprezenta un motiv pentru a se întemeia cererea de suspendare, din moment ce legiuitorul a stabilit regula potrivit căreia actul administrativ de sancţionare este executoriu, iar suspendarea executării reprezintă excepţia, lăsată la deplina apreciere a instanţei de judecată şi subordonată îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
C.A. Bucureşti, s. a Vlll-a cont. adm. şi fisc., sentinţa civilă nr. 1269 din 28 iunie 2005, în C.P.J. cont. adm. şi fisc. 2005, p. 339
Conform art. 14 din Legea nr. 554/2004. în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, o dată cu avizarea. în condiţiile art.7, a autorităţii publice, care a emis actul, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond. în accepţiunea acestor dispoziţii legale, suspendarea actului administrativ unilateral poate fi dispusă de instanţa de judecată în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
Reclamanta a contestat legalitatea actelor administrative fiscale împotriva cărora a formulat contestaţie, apreciind că acestea nu au suport legal cu privire la stabilirea creanţei fiscale. Punerea în a deciziei de impunere ar crea reclamantei prejudicii materiale şi de imagine.
Susţinerile reclamantei sunt fondate şi au fost corect apreciate de către prima instanţă întrucât punerea în executare a unei decizii care a fost contestată cu privire la legalitatea şi temeinicia acesteia reprezintă un caz bine justificat, iar această situaţie poate fi clarificată numai prin soluţionarea fondului cauzei.
Este Iară îndoială că. în cazul în care suma în litigiu ar fi executată silit de către pârâtă, s-ar crea reclamantei un prejudiciu, o pagubă iminentă prin care indisponibilizarea sumelor din cont sau printr-o altă modalitate de executare.
Curtea consideră că sunt întrunite cumulativ condiţiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 respectiv cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, întrucât există indicii temeinice cu privire la nelegalitatea actcior administrative a căror suspendare se solicită acestea reprezentând alături de interesul legitim în caz bine justificat. Instanţa consideră că această modalitate de abordare de întrunire a condiţiilor mai sus arătate este corectă, avându-se în vedere Recomandarea nr. R (89) 8 din 13 septembrie
1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, prin care se arată că este de dorit să se asigure persoanelor o protecţie jurisdicţională provizorie, fără a recunoaşte totuşi, eficacitatea necesară a acţiunii administrative.
Recomandarea a apreciat că autorităţile administrative acţionează în numeroase domenii şi că activităţile lor sunt de natură a afecta drepturile, libertăţile şi interesele persoanelor. în plus se arată în acest act european că executarea imediată şi integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate. în anumite condiţii cauza un prejudiciu ireparabil şi pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura posibilului. Asemenea măsuri pot fi luate mai ales atunci când executarea actului administrativ este de natură a cauza pagube grave, dificil de reparat şi când există un argument juridic aparent valabil faţă de legalitatea actului administrativ.
Instanţa consideră că argumentele ample ale reclamantei cu privire la nelegalitatea şi netemeinicia actclor administrative fiscale emise de pârâtă şi care urmează a fi puse în executare sunt aparent valabile şi justifică măsura suspendării, coroborând aceste susţineri cu materialul probator administrat în cauză.
C.A. Braşov, s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 88/R din 12 februarie 2008
în conformitate cu prevederile art. 215 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, introducerea contestaţiei pe calea administrativă nu suspendă executarea actului administrativ-fiscal.
Acelaşi text de lege prevede însă, prin alin. (2), că acestc dispoziţii nu aduc atingere dreptului contribuabilului de a cere suspendarea executării actului administrativ-fiscal în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. Instanţa competentă poate suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune de până la 20% din cuantumul sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauţiune de până la 2.000 lei.
in considerarea acestor prevederi legale, la termenul din 13 decembrie 2007, instanţa de fond a stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de a depune o cauţiune de 10% din cuantumul sumei contestate, ulterior fiind depusă şi ataşată la dosar dovada consemnării sumei de 173.000 Ici cu acest titlu.
Prin contestaţia formulată împotriva actului administrativ-fiscal în discuţie, reclamanta a susţinut că organele de control au stabilit o obligaţie de plată mai marc cu 1.731.131 Ici faţă de evidenţele sale contabile. înţelegând să conteste această sumă din totalul bazei de calcul în sumă de 1.057.481 lei, determinată în mod nereal şi nelegal.
De asemenea, prin întâmpinarea depusă la dosar în acest stadiu procesual, intimata-reclamantă a precizat că, ulterior respingerii respectivei contestaţii de către Administraţia Fondului pentru Mediu, a sesizat instanţa de administrativ competentă, solicitând anularea, în parte, a deciziei emise în baza raportului fiscal, pentru aceeaşi sumă de 1.731.131 lei.
Prin urmare, prima instanţă a reţinut în mod corect că obligaţia de consemnare a cauţiunii, în cuantumul fixat, a fost îndeplinită, criticilc recurentei circumscrise pretinsei neobservări a cerinţelor impuse de lege pentru admisibilitatea cererii de suspendare a executării actului administrativ-fiscal contestat nefiind justificate.
Potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, care, coroborat cu art. 215 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, ce a constituit temeiul legal al cererii reclamantei şi prin prisma căruia a fost examinată tcmcinicia acesteia, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube
iminente, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului până la pronunţarea instanţei de fond.
Necesitatea asigurării unei protecţii jurisdicţionale provizorii persoanelor ale căror drepturi pot fi lezate prin emiterea unor acte administrative (în speţă contribuabilului) este recunoscută şi în plan european, prin Recomandarea R (89) 8 adoptată de Consiliul de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, aplicabilă şi României.
Potrivit acestei recomandări, instanţa, în calitate de autoritate jurisdicţională chemată să decidă măsura de protecţie provizorie, trebuie să ţină cont de ansamblul circumstanţelor şi intereselor prezente şi să acorde asemenea măsuri atunci când executarea actului administrativ este de natură a crea pagube grave, dificil de reparat şi când există un argument juridic aparent valabil faţă de nelegalitatca lui.
Raportat la circumstanţele cauzei şi având în vedere actclc depuse la dosar din care rezultă existenţa unor îndoieli în ceea ce priveşte determinarea bazei de impunere, disponibilitatea reclamantei de a-şi onora obligaţiile fiscale, achitând parţial sumele apreciate ca fiind real datorate, precum şi iminenţa unei pagube grave prin blocarea activităţii, prima instanţă a concluzionat în mod corect că sunt îndeplinite aceste cerinţe legale, fiind necesară luarea măsurii de protecţie provizorie a suspendării executării actului administrativ-fiscal contestat, până la pronunţarea instanţei de fond.
I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 1380 din 1 aprilie 2008, în Jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc. 2008, sem. I, p. 628
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, pentru suspendarea executării unui act administrativ, solicitată prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea în tot sau în parte a actului respectiv, este necesar a fi întrunite cumulativ două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, care astfel poate fi prevenită.
Cele două condiţii prin tonul lor restrictiv-impcrativ denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, aşadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existenţa „unui caz bine justificat” şi a „iminenţei producerii pagubei”.
Cele două condiţii prevăzute în art. 14 alin. (I) nu se consideră a fi însă îndeplinite prin invocarea unor simple argumente ce tind să demonstreze aparenţa de nelegalitate a actului administrativ a cărei executare se solicită a fi suspendată.
în speţă, instanţa de fond, a reţinut ca fiind îndeplinită condiţia cazului bine justificat prin simpla apreciere că reclamanţii-intimaţi „au şanse de câştig pe fondul cauzei”, fără a se sprijini pe anumite dovezi şi Iară a face o examinare temeinică a cererii dedusă judecăţii sub acest aspect în limita în care în permitea cercetarea sumară a aparentei dreptului.
Existenţa unui caz bine justificat, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ, poate fi reţinută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative, or prima instanţă nu a argumentat ca în speţă ar exista o astfel de situaţie.
In ccca ce priveşte prevenirea pagubei iminente, motivarea instanţei de fond, care reţine ca fiind îndeplinită şi această condiţie, este deficitară, pentru că nu este suficient argumentul că trebuie luate în calcul posibilităţile de întoarcere a executării, aceasta fiind modalitatea de reparare a pagubei în cazul în care partea ar avea câştig de cauză pe fondul cauzei.
Susţinerea potrivit căreia, prin chiar achitarea sumei datorate s-ar ajunge la producerea unui prejudiciu în patrimoniul persoanei ce datorează suma, nu este suficientă pentru a demonstra iminenţa producerii unei pagube, care ar trebui să constea într-o consecinţă a executării, iar nu însăşi în executarea actului administrativ atacat.
Astfel, s-ar ajunge la concluzia că cerinţa referitoare la iminenţa producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrativ, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actclor administrative astfel cum acesta este reglementată de Legea nr. 554/2004.
în lipsa unor probe din care să rezulte temeinicia susţinerilor reclamantei referitoare la existenţa cazului bine justificat şi la prevenirea producerii unei pagube iminente, instanţa de fond nu putea să admită ccrcrca de suspendare a executări actului administrativ, astfel încât încheierea pronunţată este nelegală şi netemeinică, impunându-se admiterea recursului, în baza art. 312 C. proc. civ. şi modificarea în tot a închcicrii atacate. în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de suspendare.
I.C.C.J., s. cont. adm. şi (isc., decizia nr. 4748 din 10 decembrie 2008, nepublicată
Prin decizia nr. 13 din 10 ianuarie 2006, emisă de C.N.A.. s-a dispus sancţionarea societăţii recurente cu amendă în sumă de 25.000 RON. pentru încălcarea art. 3 alin. (1) din nr. 504/2002.
Din art. 14 alin. (1) şi art. 15 alin. (1) ale Legii nr. 554/2004. rezultă, că, pentru suspendarea executării unui act administrativ, pe lângă cerinţa iniţierii procedurii de anulare a actului administrativ (care se poate alia fie în faza administrativă prealabilă, fie în faza judiciară), este necesar a fi întrunite, cumulativ, alte două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube care, astfel, poate fi prevenită.
Cele două condiţii, prin tonul lor restrictiv-impcrativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului administrativ, presupunând, aşadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil actului atacat, care să fie de natură a argumenta existenţa „unui caz bine justificat” şi a „iminenţei producerii pagubei”.
în cauză însă, argumentele invocate de recurenta-reclamantă – atât în faţa instanţei de fond, cât şi în cererea de recurs – susţin existenţa celor două condiţii legale ca derivând din simpla aparenţă de nelegalitate a actului administrativ a cărui executare se solicită a ti suspendată, fără a aduce însă vreo dovadă în acest sens.
De asemenea, susţinerea recurentei, potrivit căreia prin chiar achitarea amenzii s-ar ajunge la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, constând în indispo-nibilizarca sumei de bani respective, nu este suficientă pentru a demonstra existenţa celei de-a doua condiţii. întrucât eventuala producere a unei pagube trebuie să fie o consecinţă a executării, iar nu însăşi executarea actului administrativ atacat. Cu alte cuvinte, paguba ar trebui să constea. în cazul de faţă. într-o împrejurare determinată de plata amenzii (cum ar fi, de exemplu, perturbarea activităţii societăţii reclamante), iar nu în suma de bani ce constituic efectiv amenda aplicată. Altfel, s-ar ajunge la concluzia că cerinţa referitoare la iminenţa producerii unei pagube este presupusă în majoritatea cazurilor executării unui act administrativ, ceea ce ar contraveni caracterului de excepţie al instituţiei suspendării executării actelor administrative, astfel cum aceasta este reglementată de Legea nr. 554/2004.
Aşa fiind, cum din actele şi lucrările dosarului nu rezultă care este cazul bine justificat şi în ce ar consta paguba iminentă a cărei prevenire se urmăreşte prin suspendarea actului administrativ, în mod corect a procedat instanţa de fond respingând cererea formulată de reclamantă, motiv pentru care recursul a fost respins ca nefondat, menţinându-se soluţia criticată, ca fiind temeinică şi legală.
I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 3050 din 21 septembrie 2006, in jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc. 2006, sem. II, p. 36
învestită cu cercrea de suspendare a executării procesului-verbal nr. 17 din 30 septembrie 2003, întocmit de D.G.F.P. Prahova – D.C.F., Curtea de Apel Bucureşti a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale incidente, respectiv prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Potrivit acestui text legal, suspendarea executării unui act administrativ, până la pronunţarea instanţei de fond, poate opera numai dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: să fie vorba de un caz bine justificat şi să fie utilă suspendarea pentru prevenirea unei pagube iminente.
Aşa cum se poate observa din probatoriul administrat, susţinerile recurcntci-recla-mante nu au fost dovedite. Argumentele reluate de recurentă şi dezvoltate în cererea de recurs privind cazul bine justificat şi paguba iminentă nu pot fi primite, deoarece nu sunt de natură a justifica suspendarea executării actului administrativ în discuţie.
Mai mult, aşa cum corect s-a reţinut în considerentele sentinţei recurate, nu s-au făcut dovezi în sensul existenţei cazului bine justificat şi al iminenţei producerii unei pagube.
Instituirea sechestrului, ca măsură asigurătoric, asupra unor bunuri mobile ale recurentei, chiar dacă acestea sunt echipamentele sale de producţie, nu atrage paralizarea activităţii de producţie a societăţii, având în vedere natura acestei măsuri, aşa cum este reglementată de dispoziţiile art. 126 C. proc. fisc.
Astfel, societatea poate folosi în continuare bunurile respective potrivit scopului lor. însă acestea nu pot forma obiectul unor acte de dispoziţie ale recurentei.
Nu este fondată nici susţinerea potrivit căreia sechestrul asigurătoriu ar fi fost transformat în sechestru exceuţional, cu consecinţa vânzării bunurilor respective. întrucât, pe de o parte, nu s-a făcut nicio dovadă în acest sens. iar pe de altă parte, având în vedere că, potrivit tezei finale a art. 126 alin. (3) C. proc. fisc., măsurile asigurătorii se transformă în măsuri executorii în cazul neplăţii creanţei individualizate la scadenţă.
Prin urmare, motivul principal invocat nu se înscrie în ceea ce legiuitorul a definit prin art. 14 din Legea nr. 554/2004.
I.C.CJ., s. cont. adm. şi tîsc., decizia nr. 3747 din 1 noiembrie 2006,
in jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc. 2006, sem. II, p. 38
Instanţa de fond a reţinut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute cumulativ de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ: cazul bine justificat şi prevenirea producerii unei pagube iminente.
Astfel, existenţa unui caz bine justificat poate fi reţinută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică şi evidentă asupra prezumţiei de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.
Instanţa are însă numai posibilitatea să efectueze o cercetare sumară a aparenţei dreptului. întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate fi prcjudecat fondul litigiului.
Natura măsurii dispuse prin actul atacat (constatarea încetării de drept a raporturilor de serviciu) nu constituie prin ea însăşi un caz bine justificat, iar motivele de nelegalitate a ordinului invocate de recurentul-reclamant în susţinerea cazului bine justificat presupun cercetarea în profunzime a fondului cauzei şi nu se circumscriu condiţiei prevăzute de art. 14 alin. (I) din Legea nr. 554/2004.
înalta Curte a constatat, de asemenea, că paguba iminentă este definită de art. 2 alin. (I) lit. s) din Legea nr. 554/2004 drept prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidenţă sau, după caz. perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice ori a unui serviciul public.
Suspendarea executării este însă o măsură de excepţie, care se justifică numai dacă actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire i-ar produce reclamantului un prejudiciu greu sau imposibil de înlăturat în ipoteza anulării actului.
Această condiţic nu este îndeplinită în cauză, pentru că. în temeiul art. 106 din Legea nr. 188/1999. republicată. în ipoteza în care, în cadrul acţiunii de fond. se stabileşte că încetarea raporturilor de serviciu a fost nelegală, are dreptul Ia reparaţii constând în toate drepturile de care a fost lipsit.
I.C.CJ., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 3316 din 29 iunie 2007, în Jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc. 2007, sem. II, p. ti4
Notă: Fără îndoială că, în materia suspendării judiciare, speţele abundă, mai ales după intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. Soluţiile selectate mai sus, departe de a fi singulare, degajă două idei principale:
a) în ce priveşte „cazul bine justificat”, acesta, constând într-o îndoială serioasă asupra actului, nu este suficient să fie afirmat; jje de altă parte, instanţa nici nu trebuie să intre în analiza detaliată a legalităţii actului în cauză. Această condiţie va fi reţinută în ipoteza în care, la o privire sumară a actului, acesta apare ca fiind ilegal. Cu alte cuvinte, prezumţia de legalitate este obturată, temporar, de aparenţa de ilegalitate;
b) în ce priveşte prejudiciul iminent, acesta nu poate consta pur şi simplu în pierderea unei sume de bani ci în consecinţa negativă pe care o produce această pierdere (dacă există o atare consecinţă). Bunăoară, plata amenzii perturbează grav activitatea societăţii, con-ducând-o spre faliment; retragerea unei autorizaţii îl lipseşte j)e titular (şi familia sa) de singurul care-i asigură mijloacele de subzistenţă etc.
înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile recurentei, ca şi prin prisma prevederilor legale incidente, reţine că încheierea atacată a fost pronunţată cu greşita aplicare a legii, motiv pentru care va fi modificată în tot şi, în consecinţă. în fond, va fi respinsă ca inadmisibilă pe calea contenciosului administrativ cererea de suspendare provizorie a executării sentinţei civile nr. 131/CA din 1 martie 2006 a Tribunalului Constanţa, astfel cum a fost formulată de intimata-reclamantă SC D.F. SRL Constanţa.
Potrivit art. 14 şi art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. se poate solicita, până la soluţionarea acţiunii în fond. suspendarea executării unui act administrativ, prin chiar cererea adresată instanţei competente, pentru anularea în tot sau în parte a fie odată cu sesizarea cu plângerea prealabilă a autorităţii emitente, fie actului atacat, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente.
Niciuna din ipotezele sus-menţionate nu este însă operantă în cauza de faţă. în condiţiile în care s-a pronunţat deja o hotărâre de către Secţia de contencios a Tribunalului Constanţa, respectiv sentinţa civilă nr. 131/CA din 1 martie 2006. a cărei suspendare provizorie s-a solicitat în temeiul prevederilor Codului de procedură civilă şi care urmează a parcurge şi etapa recursului, conform susţinerilor recurentei.
Independent de împrejurarea semnalată de altfel şi de recurentă, potrivit cu care. în materia contenciosului administrativ, recursul suspendă executarea hotărârii pronunţate în primă instanţă [art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004], ceea ce evident pune în discuţie şi chestiunea interesului în promovarea unei astfel de cereri de suspendare, înalta Curte reţine că cererea reclamantci-intimate, astfel cum a fost formulată şi încuviinţată de instanţa de fond. pe temeiul art. 300 alin. (3) cu referire la art. 403 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., nu putea fi admisă, cu atât mai mult cu cât au fost greşit extrapolate şi condiţiile de admisibilitate reglementate în art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Potrivit jurisprudenţei constante a înaltei Curţi, este inadmisibilă în materia contcnciosului administrativ cererea de ordonanţă preşedinţială, formulată în temeiul art. 581 C. proc. civ.. după cum instanţa de fond nu putea face nici aplicarea prevederilor art. 300 alin. (3) din acelaşi cod, referitoare la suspendarea la cerere a executării unei hotărâri judecătoreşti, în recurs, câtă vreme Legea contcnciosului administrativ nr. 554/2004 reglementează o procedură specială, pe de o parte, pentru suspendarea executării actului administrativ, inaplicabilă cauzei pentru cele deja expuse, ca şi pentru promovarea şi judecarea recursului, nefiind astfel posibilă, şi de altfel nici justificată, aplicarea normelor generale cuprinse în Codul de procedură civilă.
I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 3080 din 31 octombrie 2000, în Jurisprudenfa s. cont. adm. şi fisc. 2000, sem. II, p. 380
Notă: Soluţia înaltei Curţi este corectă. Deşi starea de fapt nu este tocmai clară, în contencios administrativ regulile procedurale sunt clare:
a) suspendarea unui act administrativ este posibilă doar în condiţiile art. 14-15 din lege;
b) în ce priveşte o soluţie de anulare a actului administrativ, de obligare a autorităţii administrative la soluţionarea unei cereri, respectiv la plata unor despăgubiri, recursul este suspensiv de executare (art. 20);
c) în ce priveşte soluţia de suspendare a actului administrativ, dimpotrivă recursul nu suspendă executarea; cu alte cuvinte, în materia măsurilor provizorii, sentinţa instanţei de fond este executorie. în consecinţă, extrapolând puţin soluţia curţii, vom conchide că:
1. nu este admisibilă cererea de suspendare provizorie (până la soluţionarea recursului) a unei sentinţe prin care se dispune suspendarea unui act administrativ; de fapt, întrucât recursul se judecă de urgenţă, probabil că o asemenea cerere rareori ar avea interesul de a ti susţinută;
2. este lipsită de interes o cerere de suspendare (până la soluţionarea recursului) a sentinţei instanţei de fond prin care se dispune anularea unui act administrativ, obligarea autorităţii la soluţionarea unei cereri ori plata de despăgubiri, de vreme ce oricum recursul este suspensiv de executare;
3. în fine o cerere de suspendare a unei sentinţe prin care o acţiune în contencios administrativ a fost respinsă (indiferent de petitelc sale) este lipsită de obiect, de vreme ce
actul administrativ este executoriu, el îşi produce efectele juridice şi după ce se pronunţă o asemenea sentinţă, care nu tace altceva decât să „confirme” caracterul executoriu al actului, fără însă a-i adăuga efecte suplimentare care să poată fi suspendate.
Pc fondul cauzei. Curtea va reţine că, iniţial a fost emis un alt certificat de urbanism, eliberat de câtre recurcntul-pârât C.J. A sub nr. 68/20.08.2004. în favoarea recurcntei-inter-veniente SC S. MONTA H. D. SA care face obiectul unei acţiuni în contencios administrativ, în dosarul nr. 223/2006 pendinte la Tribunalul Alba. iar acest certificat a fost suspendat definitiv şi irevocabil în baza unei hotărâri judecătoreşti a aceluiaşi tribunal.
in cauza de faţă, instanţa de fond a fost chemată să cerceteze legalitatea şi temeinicia unui alt certificat de urbanism eliberat de aceeaşi autoritate sub nr. 78 din 246.04.2006. identic cu cel dintâi. Justificarea emitentului acestui act administrativ cu trimitere la dispoziţiile legale conform căreia din aceste dispoziţii legale rezultă fără niciun dubiu că autoritatea administrativă competentă este obligată să emită certificatul de urbanism cu privire la situaţia unui teren ori de câte ori este solicitată, indiferente de persoana fizică sau juridică solicitantă, fiind astfel interzis emitentului să condiţioneze emiterea actului de elaborare prealabilă a unei documentaţii de urbanism pentru imobilul în cauză, nu este relevantă şi pertinentă pentru a ocoli efectele hotărârii judecătoreşti prin care anterior, un act administrativ similar a fost suspendat.
Suspendarea executării unui act administrativ de cătrc instanţa judecătorească competentă semnifică oprirea temporară a cfectclor juridice pe care actul respectiv le-ar fi produs în lipsa acelei hotărâri judecătoreşti.
Emiterea unui nou act administrativ de aceeaşi natură, identic, urmărind acelaşi scop semnifică ignorarea şi încălcarea efectelor hotărârii judecătoreşti de suspendare, ceca ce conduce la paralizarea actului de justiţie, autorităţii şi prestigiului justiţiei, iar în final, pune serioase probleme cu privire la respectarea de către administraţie a principiului legalităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Se poate conchide aşadar că noul certificat de urbanism atacat în prezenta cauză, nr. 78/246.04.2006, are ca unic scop eludarea dispoziţiilor judecătoreşti de suspendare a efectelor certificatului de urbanism nr. 68/20.08.2004, fiind astfel lovit de nulitate pentru cauză ilicită.
C.A. Cluj, s. tom., toni. adm. şi fisc., decizia nr. 814 din 27 martie 2008
Notă: Trecând peste discuţiile interminabile legate de natura juridică a certificatului de urbanism, soluţia este corectă: emiterea unui nou act cu un conţinut identic cu al unuia suspendat prin hotărâre judecătorească este, pe de o parte, suspendat de drept [art. 14 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ] iar, pe de alta, trebuie anulat în cadrul controlului jurisdicţional întrucât are o cauză ilicită (tinde la eludarea efectelor juridice ale unei hotărâri judecătoreşti).
in speţă, prin Decretul nr. 1098/2006, Preşedintele României a dispus suspendarea reclamantului-recurcnt din funcţia de ministru al apărării naţionale, în temeiul dispo
ziţiilor art. 109 alin. (2) din Constituţie şi art. 21 din Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială.
Solicitând suspendarea executării acestei măsuri, reclamantul a invocat aspecte de nelegalitate ale actelor administrative contestate, pe care în mod corect instanţa fondului nu le-a putut asimila cu acele cazuri bine justificate avute în vedere de dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ele putând fi analizate numai în condiţiile acţiunii în anulare, fiind aspecte ce ţin de fondul acesteia.
Mai mult, cum în cauză suspendarea din funcţie a reclamantului, materializată prin Decretul nr. 1098/2006. singurul act de altfel producător de efecte juridice, a intervenit în urma formulării cererii de urmărire penală prerogativa conferită Preşedintelui României de Constituţie (art. 109 alin. (2)1. legal şi temeinic s-a considerat că nu s-a făcut dovada existenţei unor elemente de natură să creeze o puternică îndoială asupra legalităţii acesteia, care să justifice suspendarea executării.
Nici faptul că urmărirea penală s-a finalizat într-o primă fază nu poate fi considerată „caz justificat” pentru admiterea cererii de suspendare, ea nefiind definitivată în condiţiile art. 2781 C. proc. pen.
în fine, condiţia cumulativă pentru aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (I) din Legea nr. 554/2004 este şi cea a dovedirii existenţei unei pagube iminente, de neînlăturat, pe care reclamantul ar suporta-o în situaţia executării actului administrativ.
Cum în acest sens susţinerile reclamantului-recurent privind consecinţele grave prin perturbarea activităţii Ministerului Apărării Naţionale nu au fost probate cu dovezi certe care să formeze o convingere fermă, legal şi temeinic instanţa fondului le-a respins,
considerând astfel neîndcplinite cerinţele art. 14 din Legea nr. 554/ 2004.
I.C.C.J., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 3511 din 18 octombrie 2000, în jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc. 2006, sem. II, p. 44
Notă: Speţa este interesantă deoarece ridică problema suspendării unui act de suspendare. Or, administraţia suspendă un act administrativ atunci când există dubii asupra legalităţii ori oportunităţii acestuia, până la clarificarea acestora. în consecinţă, atunci când trebuie să îndeplinească condiţia „cazului bine justificat”, reclamantul trebuie să probeze existenţa unor dubii puternice cu privire la actul de suspendare; cu alte cuvinte, că cel puţin aparent, la o cercetare sumară, nu există dubii cu privire la legalitatea ori oportunitatea actului suspendat de către administraţie.
Decizia nr. 389/19721 din 26 iulie 2005, emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi care constituie titlu executoriu, obligă pe recurentă la plata sumei de 2.560.296 lei (RON) cu titlu de dobânzi şi 175.553 Ici (RON) cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate pe perioada 9 noiembrie 1999 – 31 iunie 2005.
Se arată în cuprinsul deciziei contestate că suma de plată în raport de care s-au calculat aceste dobânzi şi penalităţi de întârziere ar fi fost individualizată prin decizia nr. 1579 din 10 martie 2005 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, lucru contestat de către recurenta-reclamantă, pentru că. dacă lucrurile s-ar fi prezentat în acest mod. ar fi fost inutilă emiterea unui alt titlu executoriu şi ar fi însemnat ca pentru aceeaşi obligaţia să se emită două titluri executorii.
Oricum, ceea ce contestă recurenta-reclamantă este modul de calcul al dobânzilor şi penalităţilor, susţinând că ele au fost calculate eronat, luându-se în considerare întreaga
perioadă cuprinsă între 9 noiembrie 1999 şi 30 iunie 2005, fără a se ţine seama de faptul că în anumite perioade titlul de creanţă a fost suspendat sau chiar anulat de către instanţele judecătoreşti.
Esenţial în dezlegarea pricinii supuse judecăţii este de a se stabili dacă suspendarea executării unei obligaţii bugetare dispuse de instanţa judecătorească atrage sau nu suspendarea calculării dobânzilor şi penalităţilor (a daunclor-intcrcsc) pe aceeaşi perioadă.
Este îndeobşte cunoscut faptul că. în situaţia în care debitorul unei obligaţii execută necorespunzător sau cu întârziere, creditorul are dreptul să ceară despăgubiri (daune-interese), condiţionat însă de îndeplinirea unor cerinţe, şi anume obligaţia să fie scadentă, iar întârzierea executării să se datoreze culpei debitorului.
Se instituie astfel o prezumţie de vinovăţie – art. 1082 C. civ. – în sarcina debitorului, prezumţie care poate fi însă răsturnată atunci când el dovedeşte ca întârziere în executare se datorează unei cauze străine.
în lucrarea „Teoria generală a obligaţiilor” (autori C. Stătescu şi C. Bîrsan – p. 327), se arată în mod expres câ dacă acea cauză străină va determina suspendarea temporară a executării obligaţiei, aceasta „va face ca debitorul să execute cu întârziere, dar fără a plăti despăgubiri pentru aceasta”.
în speţă, neexecutarca obligaţiei s-a datorat faptului că instanţa judecătorească a suspendat executarea şi chiar a anulat-o prin hotărâre judecătorească definitivă, dar nu irevocabilă.
Chiar şi legislaţia specială în domeniu dă posibilitatea susţinerii tezei menţionate de legislaţia care reglementează în general obligaţiile, cum că este nelegală măsura de a se calcula dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada de suspendare a executării.
Instanţa de fond şi-a argumentat soluţia de respingere a acţiunii reclamantei pe prevederile art. 10. art. 12 şi art. 13 alin. (4) din O.G. nr. 61/2002, în sensul că debitorul datorează dobânzi şi penalităţi şi pentru perioada în care obligaţiile bugetare au fost amânate sau eşalonate. Iară însă a observa că, deşi organul administrativ competent poate să dispună chiar şi suspendarea executării, atunci când enumeră cazurile în care se acordă dobânzile şi penalităţile, printre acestea nu mai menţionează şi perioada de suspendare a executării.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca daunele interese să se calculeze în absolut orice situaţie, ar fi precizat acest lucru sau măcar ar fi menţionat că dobânzile se calculează nu numai pe perioada de amânare sau eşalonare, ci şi în perioadele de suspendare a executării.
Ca o concluzie la cele expuse, se poate reţine că, atâta vreme cât legislaţia specială prevede doar două excepţii de la regula înscrisă în art. 1082 C. civ., şi anume în cazul executării cu întârziere a unei obligaţii bugetare, se calculează dobânzi şi pentru perioada de amânare sau eşalonare a plăţii, nemenţionându-se printre aceste excepţii şi perioada de suspendare a executării, rezultă că această ultimă perioadă se înscrie în regula generală, adică nu se calculează daune-interese. Este firesc să fie aşa, deoarece, câtă vreme o plată este suspendată, nu se mai pune problema exigibilităţii sale. creditorul neputând solicita executarea silită a acesteia.
Recurenta-reclamantă, în funcţie de aceste apărări, a prezentat şi un calcul al dobânzilor şi penalităţilor de întârziere, calcul ce a fost contestat însă de intimata-pârâtă, care a solicitat că. în cazul în care se admite acest punct de vedere de către instanţa de judecată, este necesar a se efectua un raport de expertiză contabilă, pentru că numai un expert specialist în aceste probleme poate calcula în mod corect sumele datorate.
Este întemeiat punctul de vedere al intimatei, numai o expertiză de specialitate în cadrul judecării acţiunii în faţa instanţei de fond putând proceda la efectuarea calculelor
dobânzilor şi penalităţilor datorate, în raport şi de susţinerile recurentei în sensul că acestea trebuiau calculate doar pentru cele două perioade când titlul executoriu era în fiinţă şi în care a subzistat obligaţia de plată a TVA de către bancă, 9 noiembrie 1999 – 21 decembrie 1999 şi 10 martie 2005 – 30 iunie 2005.
I.C.CJ., s. cont. adm. şi tîsc., decizia nr. 3360 din 11 octombrie 2006, în jurisprudenţă s. cont. adm. şi fisc. 2006, sem. II, p. 173
Notă: Soluţia este corectă iar principiul abstract care se poate desprinde de aici este următorul: soluţia de suspendare judiciară a unui act administrativ este executorie, şi nici admiterea recursului, nici anularea ulterioară a actului nu-i desfiinţează, retroactiv, efectele. Tocmai de aceea, pe perioada suspendării actului nu se datorează dobânzi ori penalităţi, pe perioada suspendării actului de demitere dintr-o funcţie publică cel demis trebuie repus temporar în funcţie etc.
