Conform art. 141 alin. 1 teza finală Codul de procedură penală, încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive, nu este supusă nici unei căi de atac.
Recursul este însă admisibil, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, precum şi art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, privind dreptul la un recurs efectiv şi la un proces echitabil.
Conform art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
Conform art. 20 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Dacă există neconcordanţă între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
În aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, se apreciază că dispoziţiile art. 141 alin.1 teza finală din Codul de procedură penală privind inexistenţa vreunei căi de atac împotriva încheierii prin care prima instanţă respinge cererea de înlocuire a măsurii preventive încalcă dispoziţiile art. 5 paragraful 4 şi art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Această încălcare are în vedere obligativitatea existenţei unui recurs, drept cale de atac înţeleasă în sens larg, ca o cale efectivă şi eficientă de atac împotriva măsurii luate, recursul trebuie examinat de un „tribunal”, organ independent şi imparţial, iar procedura aplicată trebuie să aibă caracter contradictoriu şi să respecte principiul „egalităţii armelor” între procuror şi cel acuzat.
Această încălcare are în vedere obligativitatea existenţei unui recurs, drept cale de atac înţeleasă în sens larg, ca o cale efectivă şi eficientă de atac împotriva măsurii luate, recursul trebuie examinat de un „tribunal”, organ independent şi imparţial, iar procedura aplicată trebuie să aibă caracter contradictoriu şi să respecte principiul „egalităţii armelor” între procuror şi cel acuzat.
Dispoziţiile art. 141 alin.1 teza finală Codul de procedură penală, sunt neconforme cu Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale în măsura în care nu se face distincţie între măsurile privative şi cele restrictive de libertate.
Astfel, în timp ce, în cazul măsurii privative de libertate a arestului preventiv, aceasta este verificată periodic de către instanţă (prin prelungirea arestului preventiv dispusă în timpul urmăririi penale şi verificările privind arestarea inculpatului la primirea dosarului şi în cursul judecăţii), dispoziţia instanţei fiind supusă căii de atac a recursului, pentru măsurile restrictive de libertate ( obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara), nu există astfel de dispoziţii privind verificarea periodică, iar soluţia instanţei, de respingere a cererii de înlocuire a unei astfel de măsuri preventive nu este supusă nici unei căi de atac.
Astfel, în timp ce, în cazul măsurii privative de libertate a arestului preventiv, aceasta este verificată periodic de către instanţă (prin prelungirea arestului preventiv dispusă în timpul urmăririi penale şi verificările privind arestarea inculpatului la primirea dosarului şi în cursul judecăţii), dispoziţia instanţei fiind supusă căii de atac a recursului, pentru măsurile restrictive de libertate ( obligarea de a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara), nu există astfel de dispoziţii privind verificarea periodică, iar soluţia instanţei, de respingere a cererii de înlocuire a unei astfel de măsuri preventive nu este supusă nici unei căi de atac.
Lipsa căii de atac soluţiei de respingere a cererii de înlocuire a unei măsuri restrictive de libertate mai severă cu una mai blândă, reprezintă o restrângere nejustificată a accesului la justiţie, ca un corolar al dreptului la un proces echitabil întrucât acesta nu poate ajunge niciodată înaintea unei instanţe de control judiciar care să se pronunţe asupra legalităţii acestei soluţii în cazul în care instanţa, respingând cererea, a menţinut măsura preventivă restrictivă de libertate mai severă (conform art. 141 alin.1 teza finală cod procedură penală); ori, în cazul verificării periodice a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestului preventiv (prin prelungirea arestului preventiv dispusă în timpul urmăririi penale şi verificările privind arestarea inculpatului la primirea dosarului şi în cursul judecăţii), instanţa de recurs, investită cu soluţionarea recursului declarat de procuror sau inculpat împotriva acestei măsuri, are posibilitatea, direct în recurs să înlocuiască măsura arestului preventiv – ca măsura preventivă cea mai severă – cu obligarea de a nu părăsi ţara sau localitate – ca măsuri preventive mai blânde -, posibilitate pe care, art. 141 alin. 1 teza finală cod procedură penală nu o acordă, pentru egalitate de tratament şi inculpatului care solicită înlocuirea unei măsuri preventive restrictive de libertate cu o altă măsură preventivă.
Constatând că dispoziţia prevăzută de art. 141 alin.1 teza finală cod procedură penală( privind înlocuirea unei măsuri preventive restrictive de libertate cu o altă măsură preventivă restrictivă de libertate), nu este conformă cu dispoziţiile art. 5 paragraful 4 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor, instanţa va aplica cu prioritate dispoziţia din Convenţie privind dreptul la un recurs efectiv şi la un proces echitabil,ca o garanţie procesuală în plus a dreptului de acces la justiţie, urmând a analiza motivele de recurs formulate de inculpat.
La data de 29 ianuarie 2008, inculpatul C.C.V. a formulat cerere de înlocuire a măsurii preventive a obligaţiei de a nu părăsi localitatea, luată de instanţa de judecată odată cu revocarea măsurii arestării preventive a acestuia, cu măsura preventivă a obligaţiei de a nu părăsi ţara, arătând că şi-a găsit loc de muncă, în calitate de agent de vânzări, ceea ce presupune deplasarea sa la mai multe locaţii din ţară.
Prin încheierea din 12 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Gorj , cererea a fost respinsă, reţinându-se că, deşi inculpatul este salariat în calitate de agent de vânzări la o societate comercială care produce şi desface textile, prezenţa lui fiind necesară în mai multe oraşe din ţară, pentru a distribui marfă (aşa cum susţine societatea), s-a apreciat că nu se impune înlocuirea măsurii preventive, deoarece, pe de o parte, nu s-au schimbat temeiurile care au fost avute în vedere la luarea acestei măsuri, procesul aflându-se în prezent în faza administrării probelor, fiind necesare menţinerea unor măsuri stabilite potrivit art. 145 cod procedură penală, iar pe de altă parte, inculpatul poate părăsi localitatea motivat, cu încuviinţarea Tribunalului, ca instanţă de executare, care a dispus măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Împotriva acestei încheieri, a declarat recurs inculpatul, arătând că şi-a găsit un loc de muncă ce presupune deplasări frecvente în ţară, fiind foarte dificil să solicite permanent încuviinţarea instanţei de judecată, pentru părăsirea localităţii. S-a mai arătat că în urma mediatizării în presă a cazului său şi a proastei reputaţii dobândite nu a reuşit să-şi găsească vreun loc de muncă pe raza localităţii, că membrii familiei sale sunt arestaţi, iar singurul loc de muncă găsit a fost ca agent de vânzări la o firmă cu sediul într-o altă localitate, fiind necesar să se deplaseze în toată ţara la punctele de distribuţie, pentru a distribui produsele fabricate de acea firmă, locul de muncă fiindu-i necesar pentru a-şi asigura mijloacele de subzistenţă şi integrarea treptată în societate.
Ca o chestiune prealabilă, Curtea analizează admisibilitatea acestui recurs având în vedere dispoziţiile art.141 alin.1 teza finală cod procedură penală, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, precum şi dispoziţiile art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Conform art. 141 alin. 1 teza finală codul de procedură penală, încheierea prin care prima instanţă sau instanţa de apel respinge cererea de revocare, înlocuire sau încetare de drept a măsurii preventive, nu este supusă nici unei căi de atac.
Curtea apreciază ,însă, că acest recurs este admisibil, având în vedere dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, precum şi art. 5 şi 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, privind dreptul la un recurs efectiv şi la un proces echitabil.
În aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, instanţa apreciază că dispoziţiile art. 141 alin.1 teza finală din Codul de procedură penală privind inexistenţa vreunei căi de atac împotriva încheierii prin care prima instanţă respinge cererea de înlocuire a măsurii preventive încalcă dispoziţiile art. 5 paragraful 4 şi art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dispoziţiile art. 141 alin.1 teza finală codul de procedură penală, sunt neconforme cu Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale în măsura în care nu se face distincţie între măsurile privative şi cele restrictive de libertate.
Dacă s-ar accepta ideea că un inculpat aflat în stare de libertate, care solicită înlocuirea măsurii preventivă mai severe a obligării de a nu părăsi ţara cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, nu poate ataca cu recurs această măsură preventivă, ar însemna că acesta nu poate ajunge niciodată înaintea unei instanţe de control judiciar care să se pronunţe asupra legalităţii acestei soluţii în cazul în care instanţa, respingând cererea, a menţinut măsura preventivă restrictivă de libertate mai severă (conform art. 141 alin.1 teza finală cod procedură penală); ori, în cazul verificării periodice a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestului preventiv (prin prelungirea arestului preventiv dispusă în timpul urmăririi penale şi verificările privind arestarea inculpatului la primirea dosarului şi în cursul judecăţii), instanţa de recurs, investită cu soluţionarea recursului declarat de procuror sau inculpat împotriva acestei măsuri, are posibilitatea, direct în recurs să înlocuiască măsura arestului preventiv cu obligarea de a nu părăsi ţara sau localitatea, posibilitate pe care art. 141 alin.1 teza finală cod procedură penală nu o acordă inculpatului care solicită înlocuirea unei măsuri preventive restrictive de libertate cu o altă măsură preventivă.
Constatând că dispoziţia prevăzută de art. 141 alin.1 teza finală cod procedură penală nu este conformă cu dispoziţiile art. 5 paragraful 4 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ( privind înlocuirea unei măsuri preventive restrictive de libertate cu o altă măsură preventivă restrictivă de libertate), instanţa va aplica cu prioritate dispoziţia din Convenţie privind dreptul la un recurs efectiv şi la un proces echitabil,ca o garanţie procesuală în plus a dreptului de acces la justiţie, urmând a analiza motivele de recurs formulate de inculpat.
Analizând temeinicia recursului declarat de către inculpat, instanţa constată că acesta este fondat şi îl va admite, pentru următoarele considerente:
Prin decizia penală nr. 168 din 17 decembrie 2007 a Curţii de Apel Craiova, a fost înlocuită măsura arestării preventive a inculpatului cu obligarea de a nu părăsi localitatea în care locuieşte fără încuviinţarea instanţei, instituindu-se în sarcina inculpatului anumite obligaţii pe care acesta trebuie să le respecte şi atrăgându-se atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurilor sau a obligaţiilor ce îi revin, se va lua faţă de acesta măsura arestării preventive.
După data punerii sale în libertate, respectiv 17 decembrie 2007, inculpatul şi-a găsit un loc de muncă, în calitate de agent de vânzări la S.C. A. I. S.R.L. Lugoj, începând activitatea la 24 ianuarie 2008.
Aşa cum rezultă din contractul individual de muncă şi adresa înaintată de S.C. A. I. S.R.L. L. către Tribunalul Gorj , fişa postului inculpatului presupune efectuarea de deplasări în ţară, în vederea distribuirii către diverşi parteneri comerciali, a produselor fabricate de societate aflaţi in mai multe localităţi.
Curtea apreciază că, după punerea în libertate a inculpatului, ce a fost arestat preventiv o perioadă mai mare de 2 ani, acesta a făcut eforturi pentru găsirea unui loc de muncă, fiind credibilă susţinerea inculpatului în sensul că nu şi-a putut găsi un loc de muncă pe raza localităţii T. J., datorită ecourilor dosarului său penal şi a proastei reputaţii pe care o are în zonă, în condiţiile în care alţi membrii ai familiei sale (mama şi fratele) sunt arestaţi.
În raport de aceste considerente, se reţine că, parţial, s-au schimbat temeiurile avute în vedere de Curtea de Apel Craiova la data pronunţării deciziei penale nr.168 din 17 decembrie 2007, situaţia din acel moment a inculpatului impunând aplicarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea instanţei.
Schimbarea acestor temeiuri rezultă din încercarea inculpatului de a-şi găsi un loc de muncă pe raza localităţii de domiciliu şi imposibilitatea găsirii acestui loc, datorită proastei reputaţii de care se bucură în zonă, în urma dosarului penal în care figurează ca inculpat şi în final, găsirea unui loc de muncă în altă localitate, fişa postului său impunând deplasări în ţară pentru distribuirea produselor societăţii S.C. A. I. S.R.L. L.
De altfel, prin adoptarea măsurii preventive a obligării inculpatului de a nu părăsi ţara, nu înseamnă că inculpatului nu i se mai impun nici un fel de obligaţii sau restricţii, ci dimpotrivă, se menţin obligaţiile stabilite la luarea măsurii preventive a obligării de a nu prăsi localitatea, ceea ce se schimbă fiind doar aria de deplasare a inculpatului, determinată de obligaţiile sale derivând din contractul de muncă.
Având în vedere aceste considerente, în baza art.38515 pct.2 lit.d cod procedură penală raportat la art. 139 lit .a şi 136 alin. 1 cod procedură penală, va fi admis recursul declarat de inculpat, va fi casată încheierea de şedinţă din data de 12 februarie 2008, pronunţată de Tribunalul Gorj.
În baza art. 1451 cu aplic. art. 139 alin. 1 cod procedură penală, va fi admisă cererea de înlocuirea a interdicţiei de a nu părăsi localitatea, cu aceea de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea instanţei impunându-i-se totodată şi respectarea unor obligaţii prevăzute de art. 1451 alin. 2 raportat la art. 145 cod procedură penală .
