DOSAR NR. 190/3/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BUCUREŞTI – SECŢIA A II- A PENALĂ
Î N C H E I E R E
Şedinţa din camera de consiliu din data de 05.01.2012
Tribunalul constituit din:
PREŞEDINTE – ANTONELA COSTACHE
GREFIER – IORDACHE VASILICA
Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a fost reprezentat în instanţa de procuror ALEXANDRA ŞINC.
Pe rol soluţionarea propunerii privind prelungirea duratei măsurii arestării preventive pe o perioadă de 30 zile, formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, privind pe inculpatul GRA, cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor calificat, prev. de art. 20 rap. la art. 174 -175 lit. i) Cod penal.
La apelul nominal făcut în camera de consiliu a răspuns inculpatul GRA, aflat în stare de arest preventiv, personal şi asistat de apărători alesi fără împuterniciri avocaţiale depuse la dosarul cauzei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care:
Instanţa aduce la cunoştinţa inculpatului că obiectul prezentei cauze este propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti de prelungire a măsurii arestării preventive.
Nemaifiind alte cereri prealabile de formulat sau excepţii de invocat, Tribunalul acordă cuvântul cu privire la propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive a inculpatului GRA.
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că inculpatul GRA este cercetat în stare de arest preventiv sub aspectul săvarşirii infracţiunii de tentativă la omor calificat constand în aceea că la data de 14.09.2011 a avut o altercatie cu GAI pe care l-a lovit în mod repetat cu un cutit, în zone anatomice vitale, provocându-i leziuni de natura a pune în primejdie viata. De asemenea, învederează instanţei de judecată că urmărirea penală nu este finalizată, la dosarul cauzei nefiind depus raportul de expertiză medico-legală privind victima deşi acesta a fost dispus din data de 11.10.2011 (filele 47-49 dup), întocmirea acestuia cu celeritate nu depinde în mod exclusiv de demersurile efectuate de organele de urmărire penală. Mai arată că temeiurile avute în vedere la momentul emiterii mandatului de arestare preventivă subzistă iar la dosarul cauzei există indicii temeinice din care rezultă vinovăţia inculpatului, contrazicand astfel susţinerile inculpatului în sensul că a fost în legitimă apărare, respectiv declaraţia martorei BGE care a asistat la incident şi care relatează că inculpatul a fost cel care l-a provocat şi l-a agresat pe partea vătămată, precum şi a lui CD care l-a văzut pe inculpat într-o stare agresivă, violentă a lovit victima deşi s-a autoagresat cu un cuţit. De asemenea arată că în acelaşi sens pledează şi conţinutul convorbirilor celor doi martori cu operatorii serviciului 112. În ceea ce priveşte ultimul act ataşat la dosarul de urmărire penală respectiv raportul de expertiză privind pe inculpate, arată că acesta a suferit leziuni produse anterior conflictului cu partea vătămată. Or, avand în vedere gravitatea faptei reţinute în sarcina inculpatului, precizează că există indicii şi cu privire la existenţa laturii subiective a acestei infracţiunii respectiv acceptarea de către inculpat a decesului victimei iar prin intervalul de timp scurs din luna septembrie pană la acest moment procesual pericolul social concret nu s-a diminuat prin raportare la modalitatea concretă de comitere a faptei. În concluzie, apreciind că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive subzistă şi impun în continuare privarea de libertate, solicită instanţei admiterea propunerii parchetului şi, pe cale de consecinţă, prelungirea duratei măsurii arestării preventive pe o perioadă de 30 de zile, începand cu data de 12.01.2012 pană la data de 10.02.2012, inclusiv. De asemenea depune la dosarul cauzei concluzii scrise.
Apărătorul ales al inculpatului GRA, avocat IP, avand cuvantul, arată că în situaţia în care instanţa se opreşte la suprafaţa acestei întamplări, propunerea parchetului pare a fi întemeiată întrucat între inculpat şi partea vătămată a existat un conflict însă instanţa nu poate avea în vedere numai ceea ce spune singura martoră care a văzut conflictul. Astfel, arată că martora B afirmă că a văzut cum inculpatul îi punea mana în gat părţii vătămate numai că nu rezultă ceea ce este esenţial respectiv faptul că partea vătămată era mult mai corpolentă ca inculpatul iar durata îngrijirilor medicale ca urmare a leziunilor provocate este de 8 zile de iar partea vătămată şi-a reluat viaţa normală. Menţionează că inculpatul nu a lovit cu intenţia de a ucide ci de a lovi iar fondul cauzei o va dovedi că în cauză nu este vorba de infracţiunea de tentativă la omor calificat ci de infracţiunea de loviri aplicate cu un briceag. În raport de situaţia de fapt, învederează că în situaţia în care s-ar afla în faţa Curţii de Jurii, juraţi ar fi spus că este o năzbatie a tenereţii care, dintr-o poveste de dragoste şi o suferinţă profundă, a dat naştere la ceartă şi gelozie. În aceeaşi ordine de ideii, precizează că la dosarul cauzei există înscrisuri din care rezultă că inculpatul este student, provine dintr-o familie organizată şi că a comis fapta din gelozie neavand maturitatea de gandire pe care o oferă viaţa. În concluzie, apreciind că lăsarea în stare de libertate a inculpatului nu prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, solicită instanţei respingerea propunerii parchetului de prelungire a duratei măsurii arestării preventive şi, pe cale de consecinţă, cercetarea în stare de libertate întrucat pană la ramanerea definitivă a hotararii inculpatul se bucură de prezumţia de vinovăţie.
Apărătorul ales al inculpatului GRA, avand cuvantul, arată în urmă cu 2500 de ani înţeleptul rege David preciza că „judecă-mă Doamne după faptele mele cele bune iar păcatele tinereţii mele nu le socoti ” în contextul în care a făcut tot posibilul pentru a lua, prin crimă, soţia generalului său, adică o crimă din dragoste. Or, prin urmare de atunci şi pană la acest moment, se poate constata, aşa cum a menţionat şi antevorbitoarea sa, că din greşeală se poate construi ceea ce înseamnă virtute şi ceea ce înseamnă păcat. Arată că problema care se ridică este cum face statul, instanţa de judecată să îndrepte mentalitatea persoanei prin actul de justiţie şi că există un deficit procedural în ceea ce priveşte procedura penală actuală prin aceea că legiuitorul şi practicienii nu apreciază ceea ce înseamnă „atac de panică” sau „nebunia de moment”. Precizează că inculpatul şi-a pierdut discernămantul pe moment, că este un elev de excepţie şi a săvârşit o faptă de excepţie respectiv a lovit cu un cuţit însă fără a-i pune în primejdie viaţa părţii vătămate. Mai arată că pentru a exista un pericol concret pentru ordinea publică astfel cum prevede disp. art. 148 lit. f Cpp trebuie ca prin fapta să se prejudicieze ordinea publică. Or, în condiţiile în care este vorba de o galceavă între doi prieteni pe un caz de amor, nu se poate constata punerea în primejdie a ordinii publice, nu există pericol social concret întrucat inculpatul şi-a dat seama că a greşit, a conştientizat gravitatea faptei şi se impune cercetarea sa în stare de libertate prin înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea.
Inculpatul GRA, personal, în ultimul cuvânt, solicită instanţei să fie lăsat în libertate întrucat nu a vrut să pună în primejdie viata părţii vătămate şi că a lovit partea vătămată întrucat acesta l-a lovit. Totodată arată că era prietenul său cel mai bun şi frecventa casa în care locuieşte.
T R I B U N A L U L
Deliberând asupra propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive a inculpatului GRA formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 04.01.2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a-II-a Penală, sub numărul 190/3/2012, formulată în dosarul nr. 5611/P/2011, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 155 şi urm. din C.p.p., prelungirea duratei măsurii arestării preventive a inculpatului GRA, pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 12.01.2012 până la data de 10.02.2012, inclusiv, inculpatul fiind cercetat sub aspectul săvarşirii infraţiunii de tentativă la omor calificat, prev. de art. 20 rap. la art. 174 -175 lit. i) Cod penal.
În fapt, s-a retinut, la data de 14.09.2011 inculpatul GRA a avut o altercatie cu GAI pe care l-a lovit în mod repetat cu un cutit, în zone anatomice vitale, provocandu-i leziuni de natura a pune în primejdie viata. Victima a fost transportata în stare grava la spital, intevenindu-se chirurgical în regim de urgenţa, datorită multiplelor plagi înjunghiate penetrante la nivelul toracelui şi abdomenului.
Propunerea de prelungire a măsurii arestării preventive a inculpatului a fost motivată pe considerentele că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive se menţin în continuare şi impun privarea de libertate a inculpatului, lăsarea acestuia în libertate prezentând un pericol concret pentru ordinea publică, fiind în continuare necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal.
De asemenea, s-a învederat instanţei faptul că prelungirea măsurii arestării preventive este necesară şi pentru definitivarea raportului medico-legal privind leziunile suferite de GAI.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Tribunalul constată următoarele:
Prin rezoluţia din data de 15.09.2011, ora 01:45, dată de procuror în dosarul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 5611/P/2011, s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de numitul GRA, sub aspectul tentativei la infracţiunea de omor calificat prev. de art. 20 C.p. rap. la art. 174-175 lit. i) C.p.. În sarcina acestuia s-a reţinut că la data de 14.09.2011 a avut o altercaţie cu GAI, pe care l-a lovit în mod repetat cu un cuţit, în zone anatomice vitale, provocându-i leziuni de natură a-i pune în primejdie viaţa.
Prin ordonanţe din aceeaşi dată, procurorul a dispus reţinerea învinuitului pentru 24 de ore, din data de 15.09.2011, ora 02:00, până în data de 16.09.2011, ora 02:00, precum şi punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de învinuit sub aspectul acestei infracţiuni.
Prin încheierea de cameră de consiliu din data de 15.09.2011, pronunţată în dosarul nr. 61146/3/2011, Tribunalul Bucureşti-Secţia a II-a Penală, a admis propunerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, şi a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive pentru o perioadă de 29 de zile, de la data de 15.09.2011, până la data de 13.10.2011, inclusive, măsură ce ulterior a fost prelungită pană la data de 11.01.2012, inclusiv.
Potrivit art. 155 Cpp arestarea inculpatului dispusă de instanţă poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, motivat, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a stabilit principiul general în aceasta materie în hotărârea Wemhoff c. Germaniei: „detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional, starea de libertate fiind starea normala şi ea nu trebuie sa se prelungească dincolo de limite rezonabile independent de faptul ca ea se va imputa sau nu din pedeapsa”. Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărei cauze pentru a vedea în ce măsura ”exista indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate” (Labita c. Italiei).
Instanţa reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO, secţia I, hotărârea Al Akidi versus Bulgaria, 31 iulie 2003, 35825/97), reţinerea unei persoane în detenţie pe o perioadă lungă de timp trebuie să fie justificată de probe temeinice de vinovăţie şi de pericolul dispariţiei inculpatului. Curtea admite faptul că gravitatea acuzaţiilor poate justifica arestarea preventivă a unei persoane, însă, de la un moment dat, menţinerea acesteia în stare de detenţie nu se mai justifică pe simplul motiv al gravităţii faptelor de care inculpatul este acuzat.
Se va avea în vedere însă că, tot potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât la luarea, cât şi la prelungirea măsurii arestării preventive, este suficient să existe indicii (şi nu exclusiv probe indubitabile din care să rezulte vinovăţia inculpatului) că inculpatul a săvârşit infracţiunea. În hotărârile Brogan c. Marii Britanii şi Murray c. Marii Britanii, Curtea a arătat că art. 5 paragraf. 1 lit. c nu presupune ca autorităţile să dispună de probe suficiente pentru a formula acuzaţii încă din momentul arestării. Rolul acestei măsuri trebuie să fie acela de a permite clarificarea sau, dimpotrivă, înlăturarea suspiciunilor. Faptele care suscită bănuieli nu au acelaşi nivel de certitudine cu cele care permit inculparea şi, cu atât mai puţin, cu cele care permit condamnarea.
Potrivit legislaţiei naţionale respectiv art. 136 C.p.p., în cauzele privitoare la infracţiunile pedepsite cu închisoarea, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, se poate lua una dintre următoarele măsuri: reţinerea, obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi ţara sau arestarea preventiva. În ceea ce priveşte alegerea măsurii preventive, alin. final al aceluiaşi articol prevede urmatoarele criterii complementare: scopul masurii, gradul de pericol social al infracţiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Prin prisma acestor principii generale stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru instantele nationale o data cu ratificarea de catre Romania a Conventiei Europene a Drepturilor Omului) şi a legislaţiei interne, instanţa va analiza motivele invocate de către Parchet pentru prelungirea măsurii arestării preventive.
Instanta constata ca în cauza sunt indeplinite condiţiile prevazute de art. 143 alin. 1) C.p.p. şi art. 68 ind.1 C.p.p. întrucât probele administrate în cauză, pană la acest moment procesual, relevă presupunerea rezonabilă că inculpatul GRA a săvârşit fapta prevăzută de legea penală, pentru care este cercetat relevante în acest sens fiind procesul verbal şi actul medical de consemnare a diagnosticului prezentat la internare de partea vătămată, declaratiile martorilor IAI, BGE, CA, coroborate cu declaratiile de recunoaştere ale inculpatului GRA, procesul-verbal de cercetare la faţa locului etc.
Referitor la susţinerile inculpatului potrivit căreia ar fi aplicat mai multe lovituri cu cuţitul pentru a se elibera din strânsoarea victimei care având o forţă fizică superioară, îl imobilizase într-o poziţie în care nu mai putea să respire, Tribunalul reţine că declaraţia părţii vătămate se coroborează cu declaraţia martorei BGE în sensul că inculpatul a fugit după partea vătămată care se deplasa pe bicicletă, iar când a ajuns-o din urmă, a bruscat-o. De asemenea din declaraţiile inculpatului reiese că acesta, aflat într-o stare de nervozitate puternică ( “la un moment dat, am văzut ieşind din bloc pe GAI, care se afla pe bicicletă. Atunci m-am enervat foarte tare şi am fugit după el”) a fugit pentru a o putea aborda pe victimă, fără ca inculpatul să precizeze că ar fi bruscat-o pe aceasta. Din declaraţia aceleiaşi martore rezultă că, după ce cei doi au încercat să se intimideze reciproc (“ aceştia s-au apropiat foarte mult unul de altul, stând cap în cap”), tot inculpatul a fost cel agresiv fizic, punându-i mâna “în gât” părţii vătămate. Inculpatul a precizat că după ce s-ar fi înjurat şi împins reciproc, a murdărit-o intenţionat pe partea vătămată cu sângele de la rana pe care şi-o provocase în cursul aceleiaşi zile la mâna stângă. Or, se poate observa nervozitatea inculpatului, lipsa oricărei intenţii a acestuia de a încheia conflictul, manifestările agresive pe care acesta le avusese deja, dar şi având cunoştinţă că inculpatul obişnuieşte să poarte asupra sa un cuţit, partea vătămată să fi încercat să-l imobilizeze pe inculpat, pentru a preîntâmpina un atac pe care îl aprecia ca fiind iminent ( partea vătămată declară că “în primă fază am încercat să-i imobilizez braţele ştiind că are asupra sa un cuţit”). Chiar dacă ar fi adevărat că imediat după ce a murdărit-o cu sânge, victima l-ar fi apucat strans pe inculpat cu braţul într-o poziţie în care nu mai putea să respire, riposta inculpatului a fost evident disproporţionată, cu atât mai puţin justificată după momentul când victima, lovită de două ori cu cuţitul ( potrivit susţinerilor inculpatului), i-ar fi dat drumul. Or, depăşirea limitelor unei apărări proporţionale ( dacă s-ar accepta, contrar indiciilor deja prezentate, că inculpatul nu a făcut decât să se apere), nu din cauza stării de tulburare, temere, ci din dorinţa de a se răzbuna, din cauza enervării puternice produse de suspiciunile sale că fosta sa prietenă ar avea o relaţie cu victima, împiedică a se reţine că fapta inculpatului nu ar avea un caracter penal. În ceea ce priveşte starea psihică a inculpatului din momentele care au premers confruntării cu partea vătămată, aceasta rezultă din următoarele: inculpatul insistase timp de mai multe ore să aibă o discuţie cu fosta prietenă, în ciuda opoziţiei evidente a acesteia, care a şi renunţat la a mai părăsi domiciliul, tocmai pentru a nu se întâlni cu inculpatul, care, în încercarea de a impresiona, şi-a produs cu acelaşi cuţit o rană destul de serioasă la mâna stângă. Inculpatul a refuzat ajutorul medical al echipajului de pe salvarea sosită la chemarea prietenului său, martorul CA, şi s-a ascuns de organele de poliţie chemate la faţa locului. A putut-o observa pe partea vătămată ieşind din imobilul în care locuia fosta sa prietenă, tocmai pentru că rămăsese să supravegheze zona. Starea inculpatului l-a determinat pe martorul CA să ceară intervenţia organelor de poliţie, apelând 112, comunicând operatorului următoarele “S-a tăiat cu un briceag. Are un briceag la el. Mi-e frică să nu facă rău şi altor persoane. El a fugit când a venit ambulanţa.” De asemenea forţa fizică a părţii vătămate care ar fi superioară celei a inculpatului, se pare că nu a fost de natură să îl intimideze pe inculpat, care a fost iniţiatorul conflictului, în condiţiile în care cunoştea că are asupra sa cuţitul de care, de altfel, s-a şi folosit. În situaţii numeroase superioritatea forţei fizice s-a dovedit insuficientă pentru a evita lezarea gravă de către o persoană înarmată cu un cuţit. Faptul că numărul zilelor de spitalizare a victimei ar fi mic, din punctul de vedere al apărării, sau că victima şi-ar fi reluat viaţa socială ( ar participa la petreceri), nu schimbă cu nimic faptul că, în lipsa intervenţiei prompte şi corecte a medicilor, aceasta nu s-ar mai afla în viaţă la momentul soluţionării prezentei propuneri.
Or, în cauză există suficiente indicii temeinice în accepţiunea dată de lege acestei noţiuni, potrivit art. 681 C.p.p., că inculpatul a comis fapta ce formează obiectul învinuirii însa aceasta împrejurare nu este suficientă prin ea însăşi pentru a justifica prelungirea duratei măsurii arestării preventive întrucat în speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f teza a II-a C.p.p., în sensul că la dosarul de urmărire penală nu există probe că lăsarea inculpatului în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică deşi pentru infracţiunea comisă legea prevede pedeapsa mai mare de patru ani.
Pericolul concret pentru ordinea publică la care face referire art.148 alin.1 lit.f C.p.p nu poate fi prezumat pornind de la gravitatea abstractă a faptei presupus a fi fost comisă de inculpat, ci, în lipsa unor criterii legale exprese, poate fi dedus fie dintr-un pericol social extrem de ridicat al faptei, fie din datele ce caracterizează persoana inculpatului.
Cum pericolul pentru ordinea publică reprezintă o apreciere asupra comportamentului viitor al inculpatului şi faţă de toate cele expuse, pronosticul judecătorului asupra comportamentului viitor al acestuia este că lăsarea lui în libertate nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
În aprecierea acestei ultime condiţii, Tribunalul are în vedere disp. art. 5 paragraful 3 din CEDO prin care s-a statuat în mai multe decizii (a se vedea Stogmuler, Matznetter, Can şi B contra Austriei, Letelier contra Franţei, Toth contra Austriei) ca autorităţile juridice naţionale sunt competente să cerceteze toate circumstanţele de natură să se admită sau să se înlăture existenţa unei veritabile exigenţe de interes public care să justifice o derogare de la regula respectării libertăţii individuale, însă pericolul că inculpatul s-ar sustrage de la judecată nu poate fi dedus numai pe baza gravităţi sancţiunilor penale aplicabile acestuia pentru fapta ce fac obiectul cauzei. Trebuie să se ţină seama de circumstanţele personale precum caracterul, moralitatea, domiciliul, profesia, resursele materiale, legătura cu familia etc. CEDO a admis că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice măsura arestării preventive, cel puţin o perioadă de timp, însă prezervarea ordinii publice, poate fi apreciată ca pertinentă şi suficientă numai dacă se bazează pe fapte de natură să arate că lăsarea în libertate a inculpatului ar tulbura în mod real opinia publică.
În practica CEDO deja s-a statuat cu titlu de principiu că arestarea preventivă şi menţinerea acesteia nu poate fii motivată pe prezumţia potrivit căruia orice persoană ce este acuzată de săvarşirea unei infracţiuni de o anumită gravitate este considerata că intenţionează să se sustragă procesului penal.
Prin hotărârea Scundeanu vs. România din 16 februarie 2010, Curtea a constatat că, în speţă, existau suficiente motive pentru a considera că reclamantul a comis o infracţiune, însă acest fapt nu este suficient pentru a permite arestarea sa. Curtea a amintit că referirea la pericolul pentru ordinea publică nu poate fi invocată de o manieră abstractă de către autorităţi, acestea trebuind să se bazeze pe probe, nu pe prezumţii şi presupuneri. Curtea a amintit şi faptul că, aşa cum a decis în hotărârea Letellier c. Franţa, luarea în considerare a pericolului pentru ordinea publică se poate face doar în circumstanţe excepţionale, în care există probe care să indice magnitudinea pericolului real pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea unui acuzat în libertate.
Ori, în speţă asemenea date concrete nu au rezultat, context în care se poate concluziona că din această perspectivă nu există riscul sustragerii cercetării dar nici de obstrucţionare a actului de judecată în condiţiile în care în cauză urmează a se primi rezultatul raportului medico-legal privind leziunile suferite de partea vătămată GAI, activitate ce nu poate fi influenţată în niciun mod de către inculpat. Astfel se va avea în vedere faptul că inculpatul GRA nu are antecedentelor penale, este student la ASE şi este arestat de circa 4 luni de zile, iar prin trecerea timpului de la momentul comiterii faptei şi pană la acest moment pericolul concret pentru ordinea publică se diminuează iar Parchetul nu a făcut dovada că, o dată pus în stare de libertate, ar există posibilitatea ca inculpatul să se sustragă de la urmărire penală, să aducă atingere bunei administrării a justiţiei sau că există pericolul ca, cercetat în stare de libertate să săvârşească şi alte infracţiuni.
În jurisprudenţa sa, CEDO a dezvoltat 4 motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventiva a unui inculpat suspectat de săvârşirea unei infracţiuni: pericolul de fuga al inculpatului, riscul ca inculpatul, odată repus în libertate, sa nu obstrucţioneze administrarea justiţiei, sa nu săvârşească alte infracţiuni sau sa nu tulbure ordinea publică.
Chiar dacă, în cazul de faţă infracţiunea are o gravitate deosebită şi poate suscita tulburări sociale de natura sa justifice o arestare preventiva, cel puţin pentru o perioadă, pericolul public descreşte odată cu trecerea timpului, iar în speţa de faţă motivatiile oferite de parchet nu sunt suficient de clare care sa justifice subzistenta motivelor arestării.
În prezenta cauză, în opinia instanţei, gravitatea în concret a faptei presupus a fi fost comisă de inculpat nu este suficientă prin ea însăşi pentru a justifica prelungirea măsurii arestării preventive a acestuia.
Astfel, tribunalul are în vedere circumstanţele personale ale inculpatului, atitudinea acestuia faţă de fapta comisă şi de urmările ei, din conduita acestuia rezultând că ar manifesta, în acest moment procesual, o atitudine de acceptare a faptului că a încălcat prevederile legale.
Modalitatea de săvârşire a faptei şi natura ei sunt criterii ce vor fi avute în vedere la individualizarea pedepsei în cazul stabilirii cu certitudine a vinovăţiei inculpatului; mai mult, probele cu privire la existenţa unui pericol social pentru ordinea publică nu trebuie să aibă greutatea celor care ar justifica trimiterea în judecată şi cu atât mai puţin a celor care ar motiva condamnarea.
Pentru considerentele expuse anterior, Tribunalul apreciază că în cauza arestarea preventiva a inculpatului, care constituie o excepţie în raport de starea de libertate, nu se impune pentru mai buna desfăşurare a procesului penal, lăsarea în libertate a acestuia nefiind de natură sa creeze un pericol concret pentru ordinea publică însă pentru a putea fi totuşi controlat inculpatul şi mai ales activitatea viitoare a acestuia şi implicit pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal se impune luarea faţă de acesta a unei măsuri preventive restrictive de libertate, respectiv a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea Bucureşti.
Se va avea în vedere că măsurile preventive reprezintă acea categorie a măsurilor procesuale prevăzute de lege, cu caracter de constrângere, prin luarea cărora organele judiciare urmăresc privarea de libertate sau restrângerea libertăţii de mişcare a învinuitului sau inculpatului, în scopul de a asigura buna desfăşurare a procesului penal, şi pentru a împiedica sustragere învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Pentru atingerea obiectivelor majore ale procesului penal, persoanele care participă la activitatea procesual-penală sunt chemate să dea dovadă de loialitate, pe tot parcursul procesului, şi în special cu ocazia administrării probelor în vederea aflării adevărului şi a justei aplicări a legii penale sau civile.
Necesitatea obiectivă a măsurilor de prevenţie în procesul penal îşi găseşte temeiul în interferenţa manifestată între limitele fixate de lege, posibilităţilor de executare a drepturilor subiective în cadrul ordinii juridice, determinate atât de cerinţele generale ale dezvoltării societăţii cât şi de trăsăturile specifice ale domeniului de relaţii la care se referă.
La alegerea măsurii de prevenţie ce urmează a fi luată, trebuie să se ţină seama de unele criterii complementare, şi anume: de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi alte situaţii privind persoana faţă de care se iau aceste măsuri (articolul 136 alineatul final din Codul de procedură penală).
În cadrul criteriilor complementare, scopul măsurii de prevenţie nu se confundă cu scopul general fixat în articolul 136 alineatul 1 din Codul de procedură penală.
Scopul special al măsurii de prevenţie este fixat în raport cu o anumită persoană şi cu împrejurările concrete ale unei cauze penale.
Bunăoară, în speţa de faţă, scopul special al unei măsuri de prevenţie constă în primul rând în necesitatea asigurării unei bune desfăşurări a administrării probatoriului în prezenta cauză.
Desigur că acest scop special se subsumează scopului general al măsurilor de prevenţie.
Gradul de pericol social al infracţiunii, ca un criteriu complementar, este diferit de cel stabilit în legea penală (articolul 17 din Codul penal). Pericolul social rezultă din circumstanţele cauzei penale şi poate fi diferit în cazul săvârşirii în situaţii deosebite, ale aceleiaşi infracţiuni. În speţa de faţă, pericolul social este privit de judecător prin prisma circumstanţelor concrete ale cauzei.
În consecinţă, tribunalul în temeiul disp. art. 155 şi următoarele C.p.p. va respinge propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive a inculpatului GRA formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti ca neîntemeiată.
În baza art. 139 alin 1 C.p.p cu ref. la art. 145 C.p.p. va înlocui măsura arestării preventive a inculpatului GRA cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea Bucureşti, fără încuviinţarea organului care a dispus aceasta măsura, pe o durata de 30 de zile, începand cu data de 11.01.2012 (data expirării ultimei prelungirii) până la data de 09.02.2012, inclusiv.
În baza art 145 alin 1 ind. 1 si alin 2 ind. 2 pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea inculpatul va fi obligat să respecte următoarele obligaţii:
a)sa se prezinte la organul de urmărire penala sau, dupa caz, la instanţa de judecata ori de cate ori este chemat;
a)sa se prezinte la organul de urmărire penala sau, dupa caz, la instanţa de judecata ori de cate ori este chemat;
b)sa se prezinte la organele de politie în a cărei raza teritoriala domiciliază, desemnat cu supravegherea sa, conform programului de supraveghere întocmit de organul de politie sau ori de cate ori este chemat;
b)sa se prezinte la organele de politie în a cărei raza teritoriala domiciliază, desemnat cu supravegherea sa, conform programului de supraveghere întocmit de organul de politie sau ori de cate ori este chemat;
c)sa nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura;
c)sa nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura;
d)sa nu deţină, sa nu folosească si sa nu poarte nicio categorie de arme;
d)sa nu deţină, sa nu folosească si sa nu poarte nicio categorie de arme;
e)sa nu comunice cu partea vătămată si nici cu martorii din aceasta cauza.
e)sa nu comunice cu partea vătămată si nici cu martorii din aceasta cauza.
Va face aplicaţiile art. 145 alin 2 ind. 1 C.p.p.
Va atrage atenţia inculpatului asupra disp. art. 145 alin. 3 Cpp privind încălcarea cu rea credinţă a măsurii dispuse şi a obligaţiilor stabilite.
Va dispune punerea in libertate a inculpatului GRA, dacă nu este arestat în alta cauza.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DISPUNE
În temeiul disp. art. 155 si următoarele C.p.p. respinge propunerea de prelungire a duratei măsurii arestării preventive a inculpatului GRA formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti ca neîntemeiată.
În baza art. 139 alin 1 C.p.p cu ref. la art. 145 C.p.p. înlocuieste măsura arestării preventive a inculpatului GRA cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea Bucureşti, fără încuviinţarea organului care a dispus aceasta măsura, pe o durata de 30 de zile, începand cu data de 11.01.2012 (data expirării ultimei prelungirii) până la data de 09.02.2012, inclusiv.
În baza art 145 alin 1 ind. 1 si alin 2 ind. 2 pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea inculpatul este obligat să respecte următoarele obligaţii:
Face aplicaţiile art. 145 alin 2 ind. 1 C.p.p.
Atrage atenţia inculpatului asupra disp. art. 145 alin. 3 Cpp privind încălcarea cu rea credinţă a măsurii dispuse şi a obligaţiilor stabilite.
Dispune punerea in libertate a inculpatului dacă nu este arestat în alta cauza.
Cu recurs.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 05.01.2012.
PREŞEDINTE, GREFIER,
ANTONELA COSTACHE IORDACHE VASILICA
