În cazul bunurilor introduse în ţară ca urmare a încheierii unui contract de leasing, sunt incidente, sub acest aspect, prevederile art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 51/1997, care prevăd că, în cazul achiziţionării bunului introdus în ţară ca urmare a unui contract de leasing, utilizatorul este obligat să achite taxa vamală calculată prin raportare la valoarea reziduală a bunului din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, act normativ în vigoare la data înregistrării declaraţiilor vamale. Astfel, la art. 29 pct. D lit. d) din această lege se stipula că, dacă la expirarea contractului de leasing bunurile care au făcut obiectul acestuia trec în proprietatea beneficiarului, datorată pentru valoarea la care se face transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor respective se achită la organele vamale.
Or, valoarea la care se face transferul dreptului de proprietate este, aşa cum prevede art. 2 lit. c) din O.G. nr. 51/1997, valoarea reziduală, iar nu valoarea de intrare a bunurilor.
Din aceste dispoziţii legale rezultă că sunt întemeiate susţinerile recurentei cu privire la faptul că determinarea taxelor se face prin raportare la valoarea reziduală a bunurilor, iar nu la valoarea de intrare, cum s-a reţinut în actele administrativ fiscale contestate şi în sentinţa instanţei de fond.
Aşadar, atât organele fiscale, cât şi instanţa de fond au stabilit în mod eronat că taxele se calculează la valoarea de intrare a bunurilor, în condiţiile în care nicio dispoziţie legală nu prevede calcularea în acest mod a taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de import.
(Opinie majoritară)
Art. 27 din O.G. nr. 51/1997 nu poate fi apreciat ca reglementând o situaţie de exceptare a titularilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile prevăzute în contractul de leasing, în partea referitoare la finalizarea operaţiunii în momentul expirării termenului, conţinutul acestuia prevăzând clar că în ipoteza în care din vina proprietarului bunurilor nu se poate respecta contractul de leasing, utilizatorul va fi obligat la plata bunurilor la valoarea reziduală din contract care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunurilor. Deci, şi acest text prevede obligaţia de plată din partea utilizatorului care nu respectă dispoziţia sus-arătată, dar nu la valoarea bunurilor importate (din factură), ci, aşa cum s-a arătat, la valoarea reziduală din contractul de leasing, ceea ce nu este cazul în speţă.
(Opinie separată)
Secţia a II-a civilă, de administrativ şi fiscal, Decizia nr. 3577 din 14 noiembrie 2013
Prin cererea înregistrată la 19.07.2012, reclamanta SC HL Romania SRL a chemat în judecată pe pârâta – Agenţia Naţionala de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş, solicitând anularea deciziei nr. […]/30/43506/04.05.2012, a deciziei de regularizare nr. […]/29.02.2012 şi a procesului-verbal de control nr. […]/28.02.2012, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, în urma încheierii contractului de leasing financiar extern nr. MT/13567 00455-459/1665/30.07.2003, în luna septembrie 2003 a derulat patru operaţiuni în regim vamal de admitere temporară cu exonerare totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanţiilor vamale, conform art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997. Termenul iniţial al contractului a fost de 48 de luni, ulterior fiind prelungit prin act adiţional, astfel încât termenul de închidere a operaţiunilor a devenit 15.03.2008. La data de 9.01.2008 contractul de leasing financiar a încetat prin exercitarea dreptului de opţiune al utilizatorului în sensul transferării dreptului de proprietate asupra bunurilor. Valoarea reziduală totală în cuantum de 61.273,60 euro (15.318,40 euro pentru fiecare autovehicul) a fost achitată în rate conform graficului de eşalonare a plăţilor din actul adiţional, ultima rată fiind achitată la 9.01.2008. În consecinţă, la această dată a operat transferul dreptului de proprietate de la finanţator la utilizator. Organele fiscale au reţinut în mod eronat faptul că la sfârşitul perioadei de leasing reclamanta, ca utilizator al bunurilor ce făceau obiectul contractului, nu şi-a exercitat în niciun fel dreptul de opţiune, respectiv nu a prelungit termenul contractului de leasing, nu a achiziţionat bunurile şi nici nu le-a restituit partenerului extern. Reclamanta nu a comunicat D.J.A.O.V. Argeş faptul că a devenit proprietar al celor patru autovehicule, faptă ce poate atrage o sancţiune contravenţională, însă nicidecum ignorarea sau reconsiderarea calităţii de proprietar, ori calcularea TVA în funcţie de la întreaga valoare de intrare, cum au procedat organele de control în speţă. În mod corect, potrivit art. 155 alin. (2) din H.G. nr. 1114/2001,art. 148 din Legea nr. 141/1997,art. 122 alin. (1) C.vamal, art. 29 pct. D lit. d) din Legea nr. 345/2002, TVA trebuie calculate la valoarea reziduală a contractului. S-a criticat şi modul de stabilire a accesoriilor, susţinându-se că nu conţin temeiul legal al modalităţii de calcul.
Prin sentinţa nr. 3038/07.11.2012, Tribunalul Argeş, Secţia civilă, complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC HL România SRL.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin actele administrativ fiscale contestate au fost stabilite în sarcina reclamantei obligaţii fiscale în sumă de 492.432 lei, reprezentând TVA şi accesorii aferente. Din înscrisurile depuse la dosar de părţi a rezultat că, în luna septembrie 2003, reclamanta a derulat prin D.J.A.O.V. Argeş un număr de patru operaţiuni de admitere temporară cu exonerare totală de la plata drepturilor de import aferente unui contract de leasing extern, conform dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing. Obiectul operaţiunii în cauză l-a constituit importul a patru autospeciale marca Mercedes Benz, a căror valoare în vamă a fost de 1.157.563 lei.
Bunurile au fost expediate în condiţia de migrare EXW şi au fost însoţite de certificatele de circulaţie a mărfurilor EUR 1, drept pentru care au beneficiat de preferinţe tarifare. Termenul iniţial de încheiere a acestor operaţiuni a fost 15.09.2007, conform autorizaţiei de admitere temporară nr. 14.579/08.09.2003 şi apoi nr. 1503/2008, ca urmare a solicitării reclamantei din data de 19.07.2007 de prelungire cu 6 luni, conform actului adiţional încheiat la contractul de leasing. La expirarea termenului acordat pentru încheierea operaţiunilor de admitere temporară, reclamanta, în calitate de utilizator al bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing, nu şi-a exercitat în niciun fel dreptul de opţiune, respectiv nu a prelungit termenul contractului de leasing, nu a achiziţionat bunurile şi nici nu le-a restituit partenerului extern. Având în vedere că reclamanta în calitate de titulară a acestei operaţiuni vamale avea obligaţia ca în termenul acordat de autoritatea vamală să plaseze mărfurile sub regim vamal de import şi să achite drepturile de import la valorile reziduale prevăzute în contractele de leasing, iar operaţiunea de admitere temporară nu s-a încheiat în termenul acordat, organele vamale au aplicat în mod corect dispoziţiile art. 155 alin. (2) din H.G. nr. 1114/2001 privind Regulamentul de aplicare a Codului vamal şi au stabilit că aceasta datorează TVA în sumă de 219.954 lei calculată la valoarea de intrare a bunurilor de 1.157,653 lei. Cu privire la majorările de întârziere în sumă totală de 272.479 lei, acestea au fost în mod corect calculate cu respectarea dispoziţiilor art. 119-120 C.proc.fisc.
Faţă de aceste considerente şi în temeiul dispoziţiilor legale sus-menţionate acţiunea reclamantei a fost respinsă.
Împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, a formulat recurs reclamanta SC HL Romania SRL. Recurenta-reclamantă îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 7 şi 9 C.proc.civ., solicitând admiterea acestuia, cu modificarea în tot a sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, să fie admisă acţiunea în anulare aşa cum a fost formulată, cu anularea ca neîntemeiată a deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 2983/29.02.2012 şi comunicată în data de 2.03.2012, precum şi procesul-verbal de control nr. 2959/28.02.2012, comunicat la data de 2.03.2012. Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, susţine următoarele:
Hotărârea pronunţată nu cuprinde motivele pe care se sprijină [art. 304 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ.], întrucât judecătorul fondului reia susţinerile D.G.F.P. Argeş în parte fără a argumenta în niciun fel înlăturarea susţinerilor reclamantei. Hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii [art. 304 alin. (1) pct. 9 C.proc.civ.]. Legea aplicabilă la data de 8.09.2003, data înregistrării cererii de admitere temporară nr. 4921 şi a emiterii autorizaţiei nr. 14571. Era Legea nr. 345/2002, şi anume art. 29 pct. D lit. d), întrucât Codul fiscal nu era în vigoare. Organul fiscal a aplicat o sancţiune neprevăzută de lege. Au fost ignorate prevederile art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 51/1997, care prevăd calculul TVA raportat la valoarea reziduală a bunului. S-a criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul modului de soluţionare a cererii în ceea ce priveşte modul de calcul şi temeiul de drept al accesoriilor.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a prevederilor art. 3041C.proc.civ., Curtea a constatat, cu majoritate, că acesta este fondat, din următoarele considerente:
Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., hotărârea trebuie să cuprindă atât motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. În cauză, sentinţa pronunţată cuprinde prima categorie de motive, întrucât judecătorul fondului a argumentat de ce şi-a însuşit punctul de vedere al pârâtului, însă nu a precizat motivele pentru care neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de finalizare a regimului vamal suspensiv determină calcularea taxei pe valoare adăugată la valoarea de intrare a bunurilor, şi nu la valoarea reziduală, aşa cum susţine reclamanta prin contestaţia administrativă şi prin cererea de chemare în judecată. Trecând la cel de-al doilea motiv de recurs, care critică pe fond soluţia pronunţată, Curtea constată că situaţia de fapt ce a determinat emiterea deciziei de regularizare a situaţiei nr. 2983/29.02.2012 este necontestată, fiind vorba, în esenţă, de neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de a-şi încheia operaţiunile vamale de admitere temporară în modurile prevăzute de lege. Urmare a acestei omisiuni, organele fiscale au determinat taxele vamale datorate, îndreptăţire ce le este conferită de art. 155 alin. (2) din H.G. nr. 1114/2001, în baza cărora s-a emis decizia contestată. Aceste prevederi legale nu determină însă şi modul de calcul al taxelor vamale şi al celorlalte drepturi de import, ci trimit, în acest scop, la elementele de taxare în vigoare la data înregistrării declaraţiei vamale pentru acordarea regimului vamal suspensiv. În speţă, declaraţiile vamale în baza cărora s-a acordat regimul vamal suspensiv datează din septembrie 2003, aceasta fiind data la care se raportează modul de calcul al taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de import. Prevederile legale citate, alături de cele ale art. 95 C.vamal, aprobat prin Legea nr. 141/1997, ulterior preluate de art. 111 din Legea nr. 85/2006, conferă autorităţii vamale dreptul de a dispune, din oficiu, încheierea regimului vamal suspensiv, în cazul în care titularul nu finalizează operaţiunile acestui regim în termenul aprobat, precum şi de a calcula taxele datorate, însă nu stabilesc moduri diferite de calcul a acestor drepturi, în funcţie de modul cum se încheie regimul vamal suspensiv, la cerere sau din oficiu. Nicio altă dispoziţie legală nu instituie o astfel de diferenţiere a modului de calcul al obligaţiilor, aşa încât, indiferent dacă regimul vamal suspensiv s-a încheiat la solicitarea titularului ori din oficiu, de către organele fiscale, modul de calcul a taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de import este acelaşi. Astfel, în cazul bunurilor introduse în ţară ca urmare a încheierii unui contract de leasing, sunt incidente, sub acest aspect, prevederile art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 51/1997, care prevăd că, în cazul achiziţionării bunului introdus în ţară ca urmare a unui contract de leasing, utilizatorul este obligat să achite taxa vamală calculată prin raportare la valoarea reziduală a bunului din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunului. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 345/2002 privind taxa pe valoarea adăugată, act normativ în vigoare la data înregistrării declaraţiilor vamale. Astfel, la art. 29 pct. D lit. d) din această lege se stipula că, dacă la expirarea contractului de leasing bunurile care au făcut obiectul acestuia trec în proprietatea beneficiarului, taxa pe valoarea adăugată datorată pentru valoarea la care se face transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor respective se achită la organele vamale. Or, valoarea la care se face transferul dreptului de proprietate este, aşa cum prevede art. 2 lit. c) din O.G. nr. 51/1997, valoarea reziduală, iar nu valoarea de intrare a bunurilor. Din aceste dispoziţii legale rezultă că sunt întemeiate susţinerile recurentei cu privire la faptul că determinarea taxelor se face prin raportare la valoarea reziduală a bunurilor, iar nu la valoarea de intrare, cum s-a reţinut în actele administrativ fiscale contestate şi în sentinţa instanţei de fond. Aşadar, atât organele fiscale, cât şi instanţa de fond au stabilit în mod eronat că taxele se calculează la valoarea de intrare a bunurilor, în condiţiile în care nicio dispoziţie legală nu prevede calcularea în acest mod a taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de import. Faptul că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de finalizare a regimului vamal suspensiv, la expirarea termenului contractual, cu toate că şi-a exercitat dreptul de opţiune în sensul achiziţionării bunului, este real, însă este irelevant sub aspectul cuantumului drepturilor datorate, deoarece nu determină un alt mod de calcul decât cel stabilit de prevederile menţionate ale O.G. nr. 51/1997 şi de cele ale art. 29 pct. D lit. d) din Legea nr. 345/2002, acestea din urmă coroborate cu art. 2 lit. c) din O.G. nr. 51/1997. Din înşiruirea de prevederi legale menţionate în procesul verbal de control şi decizia de regularizare a situaţiei, singurele care se referă la o anumită modalitate de calcul a taxelor vamale şi a celorlalte drepturi de import sunt cele ale art. 139 al. 1 din Legea 571/2003 privind Codul Fiscal, însă în luna septembrie 2003 acest act normativ nu era în vigoare, astfel că nu poate primi aplicare. Dincolo de acest aspect, prevederile citate ale Codului Fiscal nu instituie, nici după 01.01.2004, când a intrat în vigoare acest act normativ, un alt mod de calcul al taxelor vamale şi al celorlalte drepturi de import, deoarece, şi acestea trimit, pentru stabilirea bazei de impozitare, la „valoarea în vamă a bunurilor, stabilită conform legislaţiei vamale în vigoare”. Or, legislaţia vamală incidentă, în privinţa bunurilor introduse în ţară prin contract de leasing este cea cu caracter special cuprinsă în OG 51/1997, şi anume art. 27 al. 4 din OG 51/1997.
Curtea constată aşadar că prevederile legale invocate de pârât ori de către instanţa de fond nu se referă la modul de calcul al taxelor vamale ori al altor drepturi de import. Totodată, se reţine că organele fiscale şi instanţa de fond nu au indicat vreun temei de drept care să justifice calcularea taxelor vamale în funcţie de valoarea de intrare a bunului, iar actele administrativ-fiscale contestate încalcă prevederile art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 51/1997 şi pe cele ale art. 29 pct. D lit. d) din Legea nr. 345/2002, în vigoare la data înregistrării declaraţiilor vamale, acestea din urmă coroborate cu art. 2 lit. c) din O.G. nr. 51/1997.
În consecinţă, pentru aceste considerente, în baza art. 312 C.proc.civ., va admite recursul, va modifica sentinţa în sensul că va admite cererea de chemare în judecată, va anula în parte decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 85/04.05.2012, emisă de Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generala a Finanţelor Publice Argeş şi decizia de regularizare a situaţiei […]/29.02.2012, în sensul că le va menţine pentru TVA calculată la valoarea reziduală a bunurilor şi accesorii aferente. Dat fiind modul de rezolvare a capătului de cerere referitor la obligaţiile principale, odată cu determinarea cuantumului drepturilor de import se vor recalcula în mod corespunzător şi accesoriile aferente, astfel încât critica referitoare la modul de stabilire a acestora devine lipsită de interes. Văzând modul de soluţionare a cererii, Curtea constată că pârâta, care a căzut în pretenţii, este obligată să restituie reclamantei, la cererea acesteia, în baza art. 274 alin. (1) C.proc.civ., cheltuielile de judecată efectuate de aceasta. Sub acest aspect, s-a făcut dovada de către reclamantă a plăţii taxelor judiciare de timbru (39 lei pentru fond, 20 lei pentru recurs), a timbrelor judiciare şi a onorariului avocaţial în cuantum de 49.944,22 lei.
Curtea observă că, raportat la soluţia de admitere în parte a cererii, cheltuielile de judecată se acordă parţial, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 276 C.proc.civ. De asemenea, dând efect prevederilor art. 274 alin. (3) C.proc.civ., partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţial se impune a fi diminuată prin aplicarea principiului proporţionalităţii, ţinând seama de valoarea obiectului pricinii şi de durata de soluţionare a acesteia (3 termene în fond, 1 în recurs).
În consecinţă, pentru aceste motive şi în baza dispoziţiilor legale menţionate, intimata va fi obligată la plata către recurentă, a sumei de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru aceste motive, a fost admis recursul declarat de reclamanta SC HL România SRL împotriva sentinţei nr. 3038/07.11.2013 pronunţată de Tribunalul Argeş, Secţia civilă, complet specializat de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. 15297/109/2012, în contradictoriu cu intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş [în prezent Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş potrivit art. 11 alin. (3) din O.U.G. nr. 74/2013 şi art. 13 din H.G. nr. 520/2013] şi a fost modificată sentinţa în sensul că a fost admisă cererea, a fost anulată în parte decizia nr. […]/04.05.2012, emisă de Ministerul Finanţelor Publice – Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Argeş şi decizia de regularizare a situaţiei […]/29.02.2012, în sensul că le menţine pentru TVA calculată la valoarea reziduală a bunurilor şi accesorii aferente.
OPINIE SEPARATĂ
Opinia separată s-a pronunţat pentru respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.
În esenţă, obiectul operaţiunilor efectuate în cauză de către reclamantă l-a constituit importul a patru autospeciale marca […] în valoare totală, în vamă, de 1.157.563 lei, la datele menţionate în declaraţiile vamale, respectiv 2003.
Termenul de încheiere a operaţiunilor a fost 15.09.2007, prevăzut în autorizaţia de admitere temporară nr. […]/08.09.2003 şi respectiv nr. […]/15.03.2008 de prelungire a acestuia cu 6 luni, conform actului adiţional încheiat la contractul de leasing.
Pornind de la temeiul legal în baza căruia s-a încheiat contractul de leasing, Curtea reţine că bunurile mobile care sunt introduse în ţară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing, „(…) se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toată durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligaţia de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanţiilor vamale”, iar la expirarea termenului acordat, în calitatea sa de titular al operaţiunii vamale, reclamanta are obligaţia, potrivit textului analizat anterior, să plaseze mărfurile sub regim vamal de import şi să achite drepturile de import la valorile reziduale prevăzute în contractele de leasing.
Or, potrivit art. 95 alin. (1) şi (2) C.vamal, regimul vamal suspensiv aprobat se încheie atunci când mărfurile primesc un alt regim vamal, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, autoritatea vamală poate dispune, din oficiu, încheierea regimului vamal suspensiv, când titularul nu finalizează operaţiunile acestui regim în termenul aprobat, făcând aplicaţia art. 136, respectiv art. 139 C.fisc., care reglementează faptul generator şi exigibilitatea importului de bunuri, precum şi baza de impozitare pentru import.
Aşadar, în cauză, la data de 15.09.2007, aşa cum rezultă din contractul de leasing financiar nr. […]/1665 încheiat între MH LTD-Cipru şi SC HL România SRL reclamanta era obligată să încheie acest regim, în caz contrar, devenind incidente dispoziţiile art. 155 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 1114/2001, precum şi art. 67, 122 şi art. 148 alin. (1) C.vamal. De subliniat că, la data iniţierii operaţiunii în litigiu, erau în vigoare dispoziţiile H.G. nr. 1114/2001 privind aprobarea Regulamentului vamal al României, ale Legii nr. 141/1997 privind Codul vamal al României şi ale O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, dispoziţii ce se coroborează cu art. 111 alin. (1) şi (2) Legea nr. 86/2006 – noul Cod vamal, în vigoare începând cu data de 1.01.2006, precum şi ale art. 89 C.vamal comunitar – Regulamentul nr. 2193/1992 al Consiliului. Din aceste texte rezultă cu claritate că operaţiunile vamale începute în regim de admitere temporară, anterior datei de 1.01.2007, când România a aderat la CE, se „finalizează în condiţiile legislaţiei în vigoare înainte de data aderării, făcându-se aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile”. Contractul de leasing financiar intervenit între părţile din prezenta cauză a fost încheiat sub incidenţa O.G. nr. 51/1997, potrivit cu care „o parte denumită locator transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun către altă parte denumită utilizator, la solicitarea acesteia din urmă, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatarul se obligă să respecte dreptul de opţiune a utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing, ori de a înceta raporturile contractuale”. În urma controlului efectuat de autoritatea vamală, definitivat la data de 28.02.2012, s-a constatat că SC HL România SRL nu a încheiat operaţiunea vamală suspensivă prin efectuarea vreuneia din modalităţile prevăzute de lege, respectiv prin efectuarea formalităţilor de vămuire în regim de punere în liberă circulaţie, prin solicitarea prelungirii termenului acordat iniţial pentru încheierea regimului suspensiv sau prin exercitarea dreptului de opţiune prin una din modalităţile prevăzute în contractul de leasing. Ulterior, reclamanta, la data de 19.07.2007, s-a adresat cu cerere către D.J.A.O.V. Argeş, având nr. […], prin care a solicitat prelungirea termenului de încheiere a operaţiunilor cu încă 6 luni, respectiv până la data de 15.03.2008, dar nici la această dată, aşa cum s-a menţionat anterior, reclamanta nu a încheiat operaţiunile de admitere temporară în niciunul din modurile legale prevăzute de legislaţia în vigoare la acel moment.
Revenind, se va sublinia că obligaţiile impuse de text se referă strict la titularul operaţiunii vamale suspensive, mai concret, la utilizatorul bunurilor, şi nu la proprietarul bunurilor, după cum obligaţia de a proceda la încheierea regimului vamal suspensiv subzistă, indiferent de regimul pe care utilizatorul bunurilor alege să îl atribuie acestora, aşa cum stipulează art. 40 din Regulamentul vamal – H.G. nr. 1114/2001 – în vigoare la acea dată, şi art. 199 din Regulamentul vamal comunitar nr. 2454/93 al Consiliului de stabilire a unor dispoziţii de aplicare a Regulamentului nr. 2913/92 al Consiliului de instituire a Codului vamal comunitar. Potrivit acestora, depunerea la biroul vamal a unei declaraţii semnate de declarant sau de reprezentant îl obligă pe acesta să răspundă de „corectitudinea informaţiilor, autenticitatea documentelor anexate”, dar mai ales de „respectarea tuturor obligaţiilor ce decurg din plasarea respectivelor mărfuri sub regimul avut în vedere”. Pe de altă parte, art. 4 pct. 22 C.vamal – Legea nr. 86/2006 – corespunzător art. 4 pct. 21 din Regulamentul nr. 2913/92 prevede că prin declarant se înţelege „persoana care întocmeşte declaraţia vamală în nume propriu”, iar titularul regimului vamal este persoana în numele căreia s-a făcut declaraţia sau căreia i-au fost transferate drepturile şi obligaţiile. Reclamanta din prezenta cauză, însă, precizează că la data de 9.01.2008 contractul de leasing financiar a încetat conform art. 13 alin. (2) şi (3) prin exercitarea dreptului de opţiune al utilizatorului, în sensul transferării dreptului de proprietate asupra bunurilor, obiect al contractului, de la finanţator.
Ca atare, se susţine că reclamanta a achitat valoarea reziduală pentru cele 4 vehicule conform prevederilor contractului de leasing şi a devenit proprietar al acestor autovehicule, motiv pentru care facturile emise în data de 15.01.2008 prevăd că „valoarea reziduală a fost achitată odată cu facturile pentru ratele de leasing”, documente ce atestă că finanţatorul a precizat că valoarea reziduală aferentă celor 4 autovehicule a fost achitată. S-a mai susţinut că reclamanta nu ar fi avut posibilitatea fizică să deţină bunurile respective timp de aproximativ 4 ani, fără niciun titlu, susţinere fără relevanţă atâta vreme cât, chiar şi faţă de acest aspect, îi incumba obligaţia de a înştiinţa organul vamal despre situaţia privind regimul juridic aferent autoturismelor la momentul achitării integrale a valorii lor. Aşadar, această susţinere, nu poate fi primită, deoarece, aşa cum s-a subliniat anterior, conţinutul art. 155 din H.G. nr. 1114/2001 (în vigoare la acea dată) nu lasă loc la interpretare, stipulând clar că „(1) Regimul vamal suspensiv încetează dacă mărfurile plasate sub acest regim sau, după caz, produsele compensatoare ori transformate obţinute primesc, în mod legal, o altă destinaţie vamală sau un alt regim vamal. (2) Dacă regimul vamal suspensiv nu încetează în condiţiile alin. (1), taxele vamale şi alte drepturi de import datorate se încasează din oficiu de birourile vamale în baza unui act constatator, iar operaţiunea se scoate din evidenţa biroului vamal. Taxele vamale şi alte drepturi de import datorate se determină pe baza elementelor de taxare în vigoare la data înregistrării declaraţiei vamale pentru acordarea regimului vamal suspensiv. Actul constatator constituie titlu executoriu pentru încasarea taxelor vamale şi a altor drepturi de import, la care se adaugă comisionul vamal, dacă acestea se datorează”. Intimata-reclamantă recunoaşte că nu a respectat termenul prevăzut în declaraţiile vamale de import nr. […], nr. […]/09.09.2003, nr. […]/19.09.2003 şi nr. […]/23.09.2003, opinând, însă, că pentru fapta de a nu informa organul vamal că a devenit proprietar al celor 4 autovehicule, era atrasă răspunderea contravenţională, conform H.G. nr. 707/2006, susţinere ce nu poate fi primită faţă de caracterul imperativ al normelor prevăzute în Legea nr. 141/1997, respectiv art. 155 alin. (2) din Regulamentul vamal aprobat prin H.G. nr. 1114/2001. Conform prevederilor legale citate, se reţine că la încheierea unui regim vamal început înainte de aderare, în condiţiile legislaţiei comunitare şi care dă naştere unei datorii vamale, suma drepturilor de import care trebuie plătite este cea în vigoare la data la care a luat naştere datoria vamală în conformitate cu Tariful Vamal Comun [art. 660 din H.G. nr. 707/2006 privind Regulamentul de aplicare a Codului vamal român, precum şi art. 144 alin. (10) din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92].
Aşadar, cum intimata-reclamantă nu a respectat termenele şi condiţiile aferente plasării mărfurilor în regimul vamal arătat, nu are relevanţă susţinerea că prin achitarea valorii reziduale, odată cu ratele de leasing, deoarece textele legale prevăd că persoana semnatară a declaraţiei vamale prin care s-a solicitat regimul respectiv este răspunzătoare de nerespectarea acestor dispoziţii, iar la data de 1.03.2007, aceasta avea cunoştinţă de modificarea apărută cu privire la operaţiunea încheiată. Ca atare, în ipoteza în care intimata-reclamantă ar fi fost în imposibilitate să procedeze la încheierea regimului vamal suspensiv, ca urmare a unor incidente legate de modul de derulare a contractului, până la data limită acordată, aceasta trebuia să se prezinte la biroul vamal şi să informeze asupra împiedicării, solicitând în acelaşi timp prelungirea termenului de încheiere a operaţiunii iniţiate, obligaţie pe care aceasta nu şi-a respectat-o, aşa cum rezultă din chiar recunoaşterea acesteia. În fine, se va sublinia că art. 27 din O.G. nr. 51/1997 nu poate fi apreciat ca reglementând o situaţie de exceptare a titularilor care nu-şi îndeplinesc obligaţiile prevăzute în contractul de leasing, în partea referitoare la finalizarea operaţiunii în momentul expirării termenului, conţinutul acestuia prevăzând clar că, în ipoteza în care, din vina proprietarului bunurilor, nu se poate respecta contractul de leasing, utilizatorul va fi obligat la plata bunurilor la valoarea reziduală din contract, care nu poate fi mai mică de 20% din valoarea de intrare a bunurilor. Deci, şi acest text, prevede obligaţia de plată din partea utilizatorului care nu respectă dispoziţia sus-arătată, dar nu la valoarea bunurilor importate (din factură), ci, aşa cum s-a arătat, la valoarea reziduală din contractul de leasing, ceea ce nu este cazul în speţă. De subliniat că recurenta nu a contestat nici modul de calcul, în ceea ce priveşte cota şi perioada aplicată, în determinarea accesoriilor aferente. Ca ultim aspect, se reţine că cele două instituţii au aplicat corect, în cauză, dispoziţiile Legii nr. 141/1997, coroborate cu H.G. nr. 1114/2001, Legea nr. 86/2006, precum şi pe cele cuprinse în regulamentele comunitare.
Faţă de considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C.proc.civ., în opinia separată s-a considerat că se impunea respingerea recursului ca nefondat.
(Judecător Gabriela Chiorniţă)
