Recunoaşterea hotărârilor penale străine în baza legii nr.302/2004.Instanţa competentă material să judece cererea de recunoaştere a unei hotărâri penale străine.Respectarea disp.art.6 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil.
Prin sentinţa penală nr. 342/18.09.2007 pronunţată de Judecătoria Caracal în dosarul nr. 2718/207/2007, în baza art. 116 şi urm. din legea 302/2004 modif. prin Legea 224/2006 s-a dispus recunoaşterea sentinţei din 30.11.2004 în dosarul nr. 04/00570 al Curţii de Apel din Pau Franţa, privind pe condamnatul P.A.I., ce urmează să execute pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de droguri.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că prin sentinţa penală nr. 562/23.04.2007 Tribunalul Bucureşti şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea sa, învestind-o astfel cu cererea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect recunoaşterea sentinţei penale nr. 30.11.2004 pronunţată de Curtea de Apel Pau, din Franţa, întemeiat în drept pe dispoz. art. 118 din Legea 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Conform art. 118 alin. 1 din Legea 302/2004 s-a dispus citarea condamnatului care , la data de 10.07.2007 , în temeiul art. 24 pct. 1 din OG 90/1999 aprobată prin Legea 35/2000, a formulat „opoziţie” împotriva sentinţei penală pronunţată de instanţa franceză motivat de faptul că aceasta este lovită de nulitate absolută conform art. 5 alin.2 şi art. 7 din CEDO atâta vreme cât pe de o parte declaraţia luată de organele vamale franceze, a fost dată în limba franceză, pe care nu o cunoştea, iar pe de altă parte întrucât, prelungirea arestării preventive este lovită de aceeaşi sancţiune ce produce acelaşi efect cu privire la toate actele procesuale subsecvente acesteia.
Prin încheierea de şedinţă din data de 10.07.2007 instanţa de fond a respins cererea de opoziţie apreciind că din actele existente la dosar rezultă că nu se poate considera că hotărârea ar fi fost pronunţată în lipsa numitului P.A.I., fiindu-i respectate toate garanţiile procesuale oferite de art. 5 , 6 şi 7 din CEDO.
S-a procedat la verificarea condiţiei „ reciprocităţii” ca şi modalitate de recunoaştere a hotărârii penale străine, sens în care Ministerul Justiţiei, la cererea instanţei a comunicat că România este parte la Convenţia Europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, adoptată la Haga la 28.05.1970 ratificată prin OG 90/1999, aprobată prin Legea 35/2000 şi la Protocolul Adiţional la Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 8.12.1997 ratificat prin OG nr. 92/1999 aprobată prin Legea nr. 511/2001.
In raport cu aceste aspecte, prima instanţă a considerat îndeplinită condiţia reciprocităţii cerută de art. 116 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 şi a procedat la analizarea celorlalte condiţii cerute de acelaşi text legal, respectiv dacă a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 din CEDO, dacă condamnarea a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau pentru o infracţiune militară, ce nu este o infracţiune de drept comun, dacă respectă ordinea publică a statului român, dacă hotărârea de condamnare poate produce efecte juridice în România potrivit legii penale române, dacă nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi persoane în România ori dacă o astfel de condamnare a fost pronunţată într-un alt stat şi recunoscută în România.
Cu ocazia verificării acestor condiţii, prima instanţă a reţinut că numitul P.A.I. a fost informat în timp scurt asupra acuzaţiilor ce i-au fost aduse, în limba română, fiind asistat de un traducător autorizat în limba română, atât cu prilejul audierii sale de către organele de poliţie cât şi ulterior în instanţă, a beneficiat de asistenţa juridică fiind asistat de un avocat numit din oficiu, fiind avertizat că nu va putea fi judecat în ziua respectivă decât cu acordul său, acord pe care inculpatul în prezenţa avocatului său a înţeles să-l dea, că învinuirea adusă i-a fost comunicată în limba engleză pe care a declarat că o cunoaşte, acceptând să fie interogat în această limbă.
S-a reţinut totodată că numitul P.A.I. a fost condamnat pentru o infracţiune de drept comun, respectiv trafic de droguri, infracţiune prevăzută şi pedepsită de legea română precum şi faptul că acesta nu a mai fost condamnat pentru aceste fapte, în România ori în alt stat.
Prima instanţă a constatat îndeplinite toate condiţiile cerute de lege, prevăzute de art. 116 din Legea 302/204 privind recunoaşterea pe cale principală a unei hotărâri judecătoreşti şi având în vedere că, pe de o parte, prin sentinţa din 30.11.2004 pronunţată în dosarul nr. 04/00570 a Curţii de Apel din Pau, a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 20.000 euro amendă vamală, pedeapsă neexecutată, iar pe de altă parte, că potrivit legii române, respectiv art. 2 alin. 1 şi 2 din Legea 143/2000 pedeapsa prevăzută pentru această infracţiune este de la 3 la 15 ani pentru fapta prev. de art. 2 alin. 1 şi de la 10 la 20 ani pentru fapta prev. de art. 2 alin. 2, a substituit pedepsei aplicate, o pedeapsă de 3 ani închisoare, cu executare în regim de detenţie, reţinând şi împrejurarea că amenda vamală nu este prevăzută de legea română, ca şi pedeapsă penală.
In baza art. 192 alin. 3 c.p.p. s-a dispus ca cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal au declarat recurs Parchetul de pe lângă Judecătoria Caracal şi condamnatul P.A.I..
1. Parchetul de pe lângă Judecătoria Caracal a criticat sentinţa primei instanţe pentru motive de nelegalitate, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor relative la competenţa după materie, ce atrage nulitatea absolută a acesteia, conform art. 192 alin. 2 c.p.p.
S-a susţinut că inculpatul P.A.I. a fost condamnat de instanţa franceză la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 20.000 euro amendă vamală pentru delicte de import transport şi deţinere de stupefiante ( ecstasy) şi de import fără declaraţia unor mărfuri interzise iar în conformitate cu prevederile art. 2 alin. 1 din Legea 143/26.07.2007 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi „cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept”.
Potrivit art. 27 pct. 1lit. d c.p.p. tribunalul judecă în primă instanţă infracţiunile privind traficul şi consumul ilicit de droguri iar potrivit art. 118 alin. 2 din Legea 302/2004 modif. prin Legea 224/2006 relative la competenţa teritorială în ceea ce priveşte procedura specială de recunoaştere pe cale principală a unei hotărâri penale străine, trebuie să fie interpretate în mod corect ca făcând referire la instanţa care din punct de vedere teritorial este competentă să soluţioneze astfel de cereri, fără însă a putea fi încălcate dispoziţiile legale relative la competenţa după materie, care atrag nulitatea absolută.
S-a concluzionat că aplicarea dispoz. art. 118 alin. 2 din Legea 302/2004 modificată prin Legea 224/2006 trebuie să se facă distinct în fiecare caz în parte , în raport de natura infracţiunilor săvârşite de persoana condamnată prin hotărârea penală străină, aşa încât instanţa competentă a recunoaşte hotărârea instanţei franceze, este Tribunalul Olt, câtă vreme conform art. 27 pct. 1 lit. b c.p.p., aceasta este competentă material să judece în primă instanţă infracţiunea de trafic şi consum ilicit de droguri.
Un alt argument în sprijinul acestui aspect este împrejurarea că potrivit dispoziţiilor art. 26 pct. 1 din Legea 35/2000 privind aprobarea OG 90/1999, opoziţia formulată de condamnat conform art. 24 şi urm. din Legea nr. 35/2000 se judecă în statul solicitat cu citarea condamnatului,în faţa judecătorului competent al statului solicitat şi potrivit procedurii acelui stat.
Pe cale de consecinţă, noua examinare a cauzei, ca urmare a formulării opoziţiei de către condamnat, nu poate avea loc în faţa oricărei instanţe ci numai în faţa instanţei competente a statului solicitat , potrivit procedurii acelui stat, în cauză fiind Tribunalul Olt.
S-a susţinut că Judecătoria Caracal şi-a depăşit competenţa prevăzută de lege pronunţându-se cu privire la opoziţia formulată de condamnat iar pe de altă parte substituind pedepsei iniţiale aplicate de instanţa străină, o altă pedeapsă pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate absolută.
2. În ceea ce priveşte recursul condamnatului P.A.I., prin motivele scrise depuse la dosar ( fila 11-12) acesta a criticat sentinţa primei instanţa, pentru motive de nelegalitate fiind dată cu încălcarea normelor de competenţă materială întrucât conform art. 27 pct. 1 lit.d c,.p.p. tribunalul judecă în primă instanţă traficul şi consumul ilicit de droguri, astfel că hotărârea de recunoaştere pentru o astfel de infracţiune trebuia făcută de Tribunalul Olt şi nu de Judecătoria Caracal.
S-a susţinut că deşi la data de 10.07.2007 în temeiul art. 24 pct. 1 din Legea 35/2006 a formulat opoziţie, prin care a arătat că hotărârea dată de Curtea de Apel Pau din 30.11.2004 e lovită de nulitate conform art. 5 şi 7 din CEDO, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra perioadei de detenţie preventivă deşi biletul de eliberare exista la fila 27 dosar fond.
Mai mult decât atât, instanţa franceză a încălcat procedura vamală citind actul de sesizare într-o limbă pe care nu o cunoştea, respectiv în limba franceză, fiind audiat ulterior în limba engleză, aspect ce contravine dispoz. art. 5-2 şi 7 ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.
S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei Judecătoriei Caracal şi rejudecarea cauzei în sensul nerecunoaşterii hotărârii străine care este nelegală şi lovită de nulitate absolută.
Tribunalul Olt, prin dec.pen. nr.48/01.02.2008,examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate cât şi din oficiu conform art. 385/9 alin. 3 c.p.p. şi 385/6 alin. 3 c.p.p. a reţinut următoarele :
Aşa cum a reţinut prima instanţă, la data de 9.03.2007 Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a înaintat Tribunalului Bucureşti referatul cu propunere de recunoaştere a hotărârii judecătoreşti pronunţată de autorităţile judiciare competente franceze, privind pe numitul P.A.I. conform art. 118 alin.1 din Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, modificată prin OUG 103/13.12.2006 potrivit căreia „ recunoaşterea hotărârii penale pronunţată de instanţa judecătorească din străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face şi pe cale principală, de către instanţa de judecată sesizată în acest scop, de către condamnat sau procuror”.
In referatul de sesizare s-a reţinut că la data de 28.04.2004 autorităţile competente franceze l-au depistat şi reţinut pe numitul P.A.I. la graniţa franco spaniolă în punctul de trecere a frontierei Biriato, în timp ce transporta 3912 comprimate ecstasy iar prin sentinţa din 30.11.2004 pronunţată în dosarul nr. 04/00570 Curtea de Apel din Pau l-a declarat pe acesta vinovat de delicte de import, transport şi deţinere de stupefiante şi l-a condamnat la 3 ani închisoare.
În temeiul art. 465 din c.p.p. Curtea a emis mandat de arestare împotriva acestuia.
Prin sentinţa penală nr. 562/23.04.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I-a penală în dosarul 8616/3/2007 în temeiul art. 42 c.p.p. s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei Judecătoriei Caracal, având în vedere dispoziţiile art. 118 alin. 2 din Legea 302/2004 potrivit cărora: „ competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se află condamnatul”.
Considerându-se legal investită Judecătoria Caracal a constatat îndeplinite condiţiile prev. de art. 116 din aceeaşi lege şi pe cale de consecinţă a dispus ca susnumitul să execute pedeapsa neexecutată, de 3 ani închisoare, soluţie apreciată de tribunal ca fiind legală şi temeinică în concordanţă cu dispoziţiile speciale privitoare la cooperarea internaţională în materie penală.
Şi aceasta întrucât legea specială nr. 302/2004 modificată prin Legea 24/2006 instituie o competenţă materială şi teritorială specială, prin dispoziţiile art. 118 alin. 2, dispoziţii ce fundamentează pe deplin soluţia primei instanţe şi care sunt prioritare în raport cu dispoziţiile ce reglementează competenţa generală prevăzută de codul de procedură penală potrivit principiului general de drept conform căruia „ norma specială derogă de la norma generală”.
Prin urmare, critica formulată atât de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caracal cât şi de condamnat, potrivit căreia dispoz. art. 118 alin. 2 din Legea 302/2004 modificată şi completată prin Legea 224/2006, relative la competenţa teritorială, trebuie interpretate în mod corect, ca făcând referire la instanţa care din punct de vedere teritorial este competentă să soluţioneze astfel de cereri, aplicarea acesteia impunându-se a se face distinct, în fiecare cauză în parte, în raport de natura infracţiunii săvârşite de persoana condamnată prin hotărârea penală străină, este neîntemeiată şi nu poate fi primită câtă vreme, dispoziţia legală citată este una imperativă, instanţa neavând latitudinea aprecierii competenţei teritoriale şi materiale pentru considerentul că : „ acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă”.
Aşadar legea specială reglementează procedura specială de recunoaştere pe cale principală a unei hotărâri penale pronunţată de o instanţă judecătorească in străinătate sau a oricăror alte acte juridice străine, în dispoziţiile art. 118, stabilind o competenţă materială şi teritorială absolută, ce nu suportă nici un fel de interpretare câtă vreme aceasta este prevăzută în mod expres şi imperativ de o normă de competenţă cu caracter derogator de la norma de competenţă generală.
Nici critica referitoare la împrejurarea că prima instanţă a soluţionat în mod nelegal opoziţia formulată de condamnat nu are corespondent în dispoziţiile legii speciale tocmai pentru motivul că dispoziţiile art. 26 pct. 1 din Legea 35/2000 privind aprobarea OG 90/1999 nu suportă interpretări cu privire la organul judiciar competent întrucât, şi sub acest aspect norma legală are acelaşi caracter imperativ.
Astfel, potrivit art. 26 din OG 90/1999 : „ noua examinare a cauzei are loc în faţa judecătorului competent al statului solicitat şi potrivit procedurii acelui stat”.
Ori, este evident că această dispoziţie legală are în vedere procedura prin intermediul căreia poate fi formulată o astfel de opoziţie de către condamnat şi care este procedura de recunoaştere a hotărârii străine, astfel cum este reglementată de dispoz. art. 118 din Legea 302/2004, instanţa competentă fiind judecătoria de la domiciliul condamnatului.
În ceea ce priveşte respingerea opoziţiei făcută de condamnat s-a reţinut că instanţa competentă material şi teritorial, respectiv Judecătoria Caracal, a respins-o în mod legal şi temeinic câtă vreme potrivit art. 21 alin. 2 din OG 90/1999 calea „opoziţiei” este recunoscută unui condamnat împotriva hotărârilor şi a ordonanţelor penale date în lipsa acestuia , ori în cauza de faţă condamnatul P.A.I. a fost prezent în faţa instanţei franceze, toate procedurile de judecată desfăşurându-se în prezenţa acestuia asistat de avocat din oficiu.
Cât priveşte critica recurentului condamnat privind deducerea perioadei în care a fost privat de libertate, tribunalul a reţinut că potrivit art. 117 alin. 4 din Legea 302/2004 – ce se aplică corespunzător şi în cadrul procedurii prev. de art. 118, instanţa „ dacă constată întrunite condiţiile legale recunoaşte hotărârea penală iar în cazul în care pedeapsa pronunţată prin acea hotărâre nu a fost executată sau a fost executată, în parte substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă neexecutat, o pedeapsă corespunzătoare legii penale române”.
Aşadar, recunoscând hotărârea penală străină, instanţa statului solicitat substituie pedepsei neexecutate sau restului de pedeapsă, o pedeapsă corespunzătoare potrivit legii române.
De altfel, din considerentele sentinţei recurate rezultă că pedeapsa de 3 ani stabilită a fi executată de condamnat a substituit restul de pedeapsă rămas neexecutat din pedeapsa de 3 ani închisoare şi 20.000 euro amendă vamală aplicată prin hotărârea penală străină recunoscută în condiţiile în care amenda vamală nu are corespondent în regimul sancţionator prevăzut de Legea 143/2000.
Pe cale de consecinţă, întrucât nu au fost identificate alte motive de nelegalitate a hotărârii recurate în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b c.p.p. tribunalul a respins recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Caracal şi inculpatul P.A.I., ca nefondate.
Fiind în culpă procesuală recurentul a fost obligat la cheltuieli judiciare statului.
