Garanţii împotriva arbitrariului – obligaţia de a fi prezentate instanţei motivele care au stat la baza emiterii avizului negativ
Prin sentinţa civilă nr. 2471 din 11 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VII I-a administrativ şi fiscal, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de nelegalitatc a dispoziţiilor H.G. nr. 1010/2004 invocată de reclamanţii SC V. SRL şi T.M., în contradictoriu cu pârâţii: Inspectoratul General al Poliţiei Române (IGPR)
Direcţia Poliţiei de Ordine Publică. Serviciul Român de Informaţii (SRI) şi Guvernul României.
A fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea aceloraşi reclamanţi având ca obiect: anularea actului administrativ nr. 21747 din 24 mai 2006: constatarea nelcgalităţii refuzului de emitere a avizului de funcţionare a reclamantei de către SRI şi obligarea pârâtelor la emiterea licenţei de funcţionare a reclamantei.
A fost admisă cererea de intervenţie în interesul Guvernului României, formulată de Ministerul Internelor şi Reformei Administrative (MIRA). în sensul respingerii excepţiei de nelegalitate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut. în privinţa excepţiei de nelegalitate. că dispoziţiile art. 3 din Anexa nr. I la Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor, aprobate prin H.G. nr. 1010/2004, sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 333/2003, întrucât legea prevede avizul prealabil obligatoriu al SRI pentru emiterea licenţei de funcţionare a unei societăţi de pază. iar hotărârea guvernului prevede un aviz al SRI asupra conducerii sau reprezentanţilor societăţii.
A mai reţinut instanţa că. nemotivarea de către SRI a respingerii cererii de acordare a avizului, în ipoteza în care se bazează pe informaţii care privesc siguranţa naţională, reprezintă o restrângere legală a dreptului la informaţie prevăzut de art. 31 alin. (3) din Constituţie şi este în concordanţă cu art. 10 paragraf 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. A reţinut instanţa că motivarea refuzului de către SRI nu se sustrage controlului de legalitate, deoarece, conform art. 20 din Legea nr. 182/2002, informaţiile clasificate pot li contestate la instanţa de contencios administrativ sub toate aspectele clasificării lor (conţinut, durată, nivel de secretizare).
In ceea ce priveşte fondul acţiunii, instanţa a reţinut că adresa atacată de reclamanţi a fost emisă de Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, şi prin ca li se comunică refuzul SRI dea aviza funcţionarea societăţii reclamante în domeniul pazei, dată fiind structura actuală a societăţii, iar, ca urmare, ICîPR nu a putut elibera licenţa de funcţionare.
A constatat instanţa că acest refuz al autorităţii nu este unul nejustificat, ci unul legal, întemeiat pe dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 333/2003 care condiţionează emiterea licenţei de avizul favorabil al SRI.
A considerat instanţa că. întrucât nemotivarea refuzului de a aviza al SRI e permisă de art. 3 din H.G. nr. 1010/2004. instanţa nu poate examina legalitatea acestui refuz.
împotriva acestei sentinţe, a declarat în termen recursul de faţă reclamanta. în cerere fiind reiterate toate susţinerile din acţiune şi din excepţia de nelegalitate.
Recursul se fondează, sentinţa urmând a fi casată cu trimitere spre rejudecarc sub toate aspectele, pentru următoarele motive:
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Kaya contra României, prin Hotărârea din 12 octombrie 2006, că orice persoană împotriva căreia se ia o măsură care are la bază motive de securitate naţională trebuie să beneficieze de garanţii împotriva arbitrariului şi că atingerea adusă vieţii private cu încălcarea art. 8 din Convenţie este cauzată de faptul că persoana nu beneficiază nici în faţa autorităţilor administrative şi nici în faţa instanţei de judecată de un grad minim de protecţie împotriva arbitrariului autorităţilor.
Aceste concluzii sunt valabile şi în cauza de faţă în care instanţa a refuzat practic judecarea cauzei, considerând că refuzul SRI se sustrage absolut şi indiscutabil controlului de legalitate în contenciosul administrativ.
Soluţia instanţei de fond este nelegală, cel puţin prin prisma dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 554/2004 care prevăd în mod expres şi limitativ, în alin. (I). care sunt actele ce
nu pot fi atacate în contencios administrativ, iar în alin. (3) precizează că actele administrative care privesc apărarea şi securitatea naţională pot fi atacate numai pentru exces de putere.
Aşadar, natura de „act administrativ clasificat” a refuzului SRI din cauza de faţă nu reprezenta un argument legal ca SRI să-i refuze instanţei prezentarea motivelor care au justificat refuzul de avizare. Numai prezentarea acestor motive putea să dea posibilitatea instanţei de a verifica dacă refuzul s-a făcut cu exces de putere sau nu.
Este vădit neconstituţional şi nelegal ca autorităţile pârâte chemate în cauza de faţă, independent de natura activităţii şi de atribuţiile lor. să se sustragă controlului de legalitate al instanţei, iar atitudinea lor încalcă dispoziţiile CEDO în condiţiile în care România este semnatară a Convenţiei.
Ca urmare, în rejudecare, instanţa va solicita pârâtei SRI să prezinte motivele refuzului său. după declasificarea documentelor care conţin aceste informaţii.
în rejudecare. instanţa va cita ca pârât şi Inspectoratul General de Poliţie al municipiului Bucureşti, acesta fiind emitentul adresei atacate de reclamanţi prin acţiune, în primul capăt de cerere.
I.C.CJ., s. cont. adm. şi fisc., decizia nr. 4126 din 18 noiembrie 2008, nepublicată
Notă: O altă situaţie extremă în care instanţa de contencios administrativ ar putea refuza controlul exerciţiului puterii discreţionare a administraţiei este acela al documentelor considerate clasificate. Este o ipoteză interesantă, căci o asemenea speţă nu reprezintă altceva decât câmpul de luptă a două mari interese publice: pe de o parte, acela că informaţiile referitoare la siguranţa naţională sunt secrete şi trebuie să rămână clasificate, neputând fi dezvăluite publicului larg (căci însăşi securitatea statului ar putea fi periclitată); pe de alta, ideea că, în spatele secretului (sau aşa-zisului) secret de stat s-ar putea ascunde cu uşurinţă abuzul, căci, dacă orice fel de control jurisdicţional este ab initio exclus, oare cum am putea fi siguri că, în spatele uşilor închise nu avem un exces de putere grosolan? Cu alte cuvinte, instanţa de judecată s-ar putea afla într-o dilemă aparent insolubilă: dezvăluind secretul prin declasificarea informaţiilor, ar putea compromite interesul public (în ipoteza în care acesta există); refuzând să îl dezvăluie, ar putea acoperi un abuz (în ipoteza în care interes public nu există). însă până la momentul în care instanţa nu dispune declasificarea documentelor în cauză, nu poate aprecia dacă există interes public ori, dimpotrivă, suntem în prezenţa unui exces de putere.
Instanţa noastră supremă a riscat (credem noi, destul de hazardat) şi a dispus declasificarea informaţiilor în cauză. în opinia noastră, o soluţie mai temperată, de compromis, s-ar fi impus. Astfel, în dreptul belgian1 s-a impus soluţia potrivit căreia documentele considerate secret de stat trelxiie dezvăluite dar numai judecătorului, nu şi celeilalte părţi. Astfel, |)e de o parte controlul jurisdicţional al excesului de putere este posibil; pe de alta, şi secretul de stat rămân nedivulgat. Desigur, particularul ar putea obiecta că dreptul său la apărare a suferit o limitare semnificativă, pentru că el nu-şi poate afirma poziţia cu privire la actul dedus judecăţii, de vreme ce nu îl cunoaşte. Este adevărat, însă, în ce ne priveşte, într-un stat de drept în care cetăţeanul are încredere în probitatea şi prestigiul justiţiei, această garanţie, cunoaşterii conţinutului actului de către judecător, ar trebui să fie suficientă. Pentru că limitarea dreptului particularului la apărare este făcută tocmai pentru a respecta …dreptul aceluiaşi particular la siguranţă. Căci protecţia securităţii naţionale trebuie înţeleasă ca înglobând securitatea indivizilor care compun naţiunea.
în consecinţă, înalta Curte ar ti trebuit doar să impună autorităţilor publice pârâte să dezvăluie actul instanţei de fond, în camera de consiliu, pentru ca aceasta să poată aprecia dacă în speţă există exces de putere sau nu.
