Procedura de cercetare disciplinară. Consecinţa neindicării în convocarea adresată salariatului pentru cercetarea disciplinară prealabilă a obiectului cercetării. Sancţiunea nearătării faptei ce constituie abatere disciplinară în decizia de sancţionare disciplinară
Codul muncii – art. 60 alin. (1) lit. a)
Menţiunile prevăzute de art. 267 alin. (2) din Codul muncii sunt necesare pentru a se asigura exercitarea dreptului salariatului la apărare, respectiv posibilitatea acestuia de a invoca şi de a administra în faţa comisiei de cercetare disciplinară toate apărările şi probele pe care le consideră relevante. Convocarea la cercetarea disciplinară a salariatului trebuie să indice în mod concret obiectul cercetării disciplinare prealabile. Trimiterea la sesizarea prin care angajatorul a fost înştiinţat despre eventuala săvârşire a unei abateri disciplinare de către angajat, fără comunicarea acesteia, nu răspunde cerinţei legale de indicare a obiectului cercetării disciplinare în convocarea adresată salariatului cercetat şi atrage nulitatea absolută a deciziei de sancţionare disciplinară.
Prezentarea faptei care constituie abatere disciplinară, în cuprinsul deciziei de sancţionare disciplinară, nu trebuie făcută în mod generic, fără elemente concrete care să permită instanţei de judecată să aprecieze în concret, circumstanţiat şi riguros asupra legalităţii măsurii de sancţionare. Descrierea concretă a acesteia trebuie să se regăsească în chiar textul deciziei de sancţionare disciplinară, iar nu în alte înscrisuri. Referirea la sesizarea prin care angajatorul a fost înştiinţat despre eventuala săvârşire a unei abateri disciplinare de către angajat, precum şi la raportul comisiei disciplinare, întocmit ca urmare a cercetării disciplinare prealabile, nu reprezintă o descriere a faptei ce constituie abatere disciplinară, în condiţiile în care aceste înscrisuri nu au fost comunicate salariatului sancţionat, o dată cu decizia de sancţionare disciplinară, astfel încât este incidentă sancţiunea nulităţii absolute a deciziei de sancţionare disciplinară.
Curtea de Apel Timişoara,
Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale,
Decizia civilă nr. 2617 din 7 decembrie 2011, dr. C.P.
Prin sentinţa civilă nr. 3673/23.06.2011, pronunţată în dosarul nr. 648/30/2011, Tribunalul Timiş a respins acţiunea formulată de reclamanta P. M. A. în contradictoriu cu pârâtul Spitalului Orăşenesc Sânnicolau-Mare, fără a acorda cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamanta este încadrată la Spitalul Orăşenesc Sânnicolau-Mare, în funcţia de medic primar medicină internă, iar prin Dispoziţia nr. 1/03.01.2011, emisă de către pârâtul angajator, reclamanta a fost sancţionată cu reducerea salariului de bază pe o durată de 3 luni, cu 10 %, începând cu luna ianuarie 2011, în baza art. 264 alin. 1 lit. d din Codul muncii.
În această dispoziţie de sancţionare s-a consemnat că, în data de 06.12.2010, fiind de gardă la secţia interne, reclamanta a văzut-o pe pacienta B.M. după orele 17, deşi pacienta a fost adusă de urgenţă în jurul orelor 15, iar reclamanta a fost anunţată imediat de asistenta de serviciu B.M.. În perioada celor două ore, pacienta a suferit dureri abdominale, această stare de fapt fiind consemnată în raportul nr. 3109/30.12.2010, întocmit de către comisia de disciplină.
Tribunalul a constatat că dispoziţia contestată a fost emisă cu respectarea obligaţiilor impuse de art. 263 şi urm. din Codul muncii, respectiv a criteriilor de stabilire a sancţiunii disciplinare, a cercetării disciplinare prealabile, prevăzute de art. 266 şi art. 267 din Codul muncii, aşa cum rezultă din: raportul comisiei de disciplină nr. 3109/30.12.2010, convocator, decizia nr. 6/15.12.2010 de convocare a comisiei de disciplină, procesul-verbal constatator nr. 3097/2010, declaraţia reclamantei, procesul-verbal din data de 30.12.2010, cuprinzând toate menţiunile stabilite, sub sancţiunea nulităţii, prin art. 268 din Codul muncii.
Susţinerile reclamantei privitoare la motivele de nelegalitate ale deciziei nu au fi reţinute de către prima instanţă, deoarece din cuprinsul citaţiei din data de 23.12.2010, comunicată reclamantei la aceeaşi dată, rezultă că salariata este convocată în data de 30.12.2010, ora 11,00, la sediul spitalului, în vederea soluţionării plângerii prealabile din dosarul cu nr. 1/14.12.2010 al Comisiei de disciplină, constituita la nivelul spitalului, fiind respectate de către pârât obligaţiile prevăzute de art. 267 alin. (2) din Codul muncii.
De asemenea, angajatorul a respectat şi dispoziţiile art. 75 alin. 2 şi 3 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, în sensul că reclamanta a fost convocată de către comisia de cercetare disciplinară cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte, având în vedere data de 23.12.2010, când reclamanta a primit convocarea, iar reprezentantul sindicatului, în persoana doamnei G.M., a făcut parte din comisia de cercetare disciplinară, calitatea acesteia rezultând din Dispoziţia nr. 87/22.11.2010, emisă de pârât.
În concluzie, tribunalul a constatat că dispoziţia contestată este legală şi a analizat temeinicia acesteia, sens în care, pe baza actelor şi lucrărilor dosarului, a reţinut că, în data de 06.12.2010, reclamanta a fost de gardă la secţia interne şi a văzut-o pe pacienta B.M. după orele 17, deşi aceasta a fost adusă, de urgenţă, în jurul orelor 15, iar reclamanta a fost anunţată imediat după sosirea pacientei de către asistenta de serviciu B.M..
Raportat la aceste constatări, s-a apreciat că decizia atacată este temeinică, pârâtul stabilind corect fapta care constituie abatere disciplinară şi că angajata se face vinovată de săvârşirea acestei fapte, reclamanta necontestând faptul că a văzut pacienta după două ore de când aceasta a sosit în spital, astfel încât sunt întrunite condiţiile impuse de art. 263 şi următoarele din Codul muncii pentru sancţionarea disciplinară, deoarece reclamanta a încălcat normele prevăzute la art. 54 pct. 1 din Regulamentul Intern, neîndeplinind sarcinile de serviciu stabilite conform fişei postului.
Reclamanta susţine că nu a avut loc vreo abatere disciplinară, în condiţiile în care pacienta a fost consultată şi de către medicul specialist G.G., iar acesta a programat-o pentru operaţie în cursul zilei următoare, iar dacă ar fi existat o urgenţă reală sau o situaţie care ar fi pus în pericol viaţa pacientei, cu siguranţă aceasta ar fi fost operată la momentul internării.
Instanţa de fond, la cererea părţilor, a administrat proba testimonială, fiind audiaţi martorii G.G., propus de către reclamantă, şi B.M., propusă de către pârât.
Martorul G.G. a declarat că nu cunoaşte amănunte legat de venirea pacientei B.M. la spital, însă a consultat-o pe aceasta în data de 06.12.2010 şi a constatat că există un risc dacă pacienta era operată în data de 06.12.2010, văzând-o pe pacientă că se poate deplasa pe propriile picioare. Martora B.M. a declarat că a fost asistenta de serviciu şi a anunţat-o de sosirea pacientei pe reclamantă, aceasta spunându-i să o ducă în salon, urmând să o consulte după ce se va termina perfuzia, iar reclamanta a consultat pacienta după orele 17, urmare a unei discuţii telefonice cu managerul spitalului.
Din probele administrate în cauză, tribunalul a considerat că nu poate retine susţinerile reclamantei, având în vedere declaraţia contradictorie a martorului G.G., care în faza cercetării disciplinare a reclamantei a declarat că, preoperator, starea pacientei B.M. este gravă, stare confirmată şi prin sesizarea făcută de către pacientă, iar din sarcinile prevăzute în fişa postului medicului de gardă, rezultă că acesta are obligaţia să supravegheze tratamentele medicale executate de cadrele medii şi auxiliare, să supravegheze cazurile grave existente în secţie, internate în timpul gărzii şi să răspundă la chemările care necesită prezenţa sa în cadrul spitalului, astfel încât, prin natura activităţii desfăşurate, medicul de gardă, în condiţiile în care pacienţii sunt aduşi în regim de urgenţă la spital, trebuie să acorde imediat asistenţă de specialitate şi să supravegheze în mod direct tratamentele medicale care se impun.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, în termenul legal, reclamanta P.M.A., prin care a solicitat admiterea recursului şi modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul admiterii acţiunii.
În motivarea recursului se arată, în esenţă, că, în speţă, nu există o culpă medicală şi nu a fost sesizată comisia medicală, întrucât nu s-a săvârşit vreun act medical greşit, nici măcar o neglijenţă în ceea ce priveşte activitatea medicală prestată de reclamantă pacientei în discuţie.
Pârâta intimată îi reproşează reclamantei, ca aşa zisa abatere disciplinară, faptul că nu ar fi vizualizat-o imediat pe pacientă, deşi nu avea o asemenea obligaţie menţionată în fişa postului medicului de gardă, în condiţiile în care nici una dintre cele 17 atribuţii nu face o asemenea menţiune. Sancţionarea reclamantei s-a făcut prin raportare la o altă fişă de atribuţii, respectiv cea a medicului de specialitate, diferită de cea a medicului de gradă. Existenţa celei de-a doua fişe diferite arată faptul că atribuţiile trebuie analizate distinct pentru fiecare situaţie în parte, şi astfel că nu putea fi sancţionat un medic de gardă pentru atribuţii pe care le are medicul de secţie şi invers.
În Dispoziţia nr. 1/03.01.2011 nu este indicată fişa postului care a stat la baza stabilirii aşa zisei abateri, ceea ce conduce chiar la nemotivarea în concret, în drept a dispoziţiei, întrucât menţionarea generică „fişa postului” nu poate suplini obligativitatea indicării concrete a atribuţiei încălcate, iar lipsa normei legale concrete încălcate duce la nulitatea dispoziţiei, potrivit art. 268 alin. (2) lit. b) din Codul muncii.
Recurenta susţine că, în speţă, nu a fost respectată procedura cercetării disciplinare prealabile, prevăzută de art. 267 din Codul muncii şi art. 75 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional pe anii 2007-2010, deoarece reclamanta nu a fost informată cu privire la faptul că s-ar fi început o cercetare disciplinară împotriva sa, nu s-a constituit o comisie de disciplină, din componenţa căreia să facă parte şi un reprezentant al sindicatului din unitate şi care să fi convocat salariata şi care să cuprindă „obiectul, data, ora şi locul întrevederii”, nefiind respectat nici termenul de 5 zile lucrătoare prevăzut de art. 75 din contractul colectiv de muncă la nivel naţional 2007-2010.
Din considerentele sentinţei recurate reiese, fără echivoc, că Tribunalul Timiş a constatat legalitatea cercetării disciplinare, care face obiectul cercetării judecătoreşti, prin raportare la plângerea sau plângerile înregistrate în data de 14.12.2010.
Deşi apărările pârâtei, reţinute şi de către prima instanţă, se raportează la procedura desfăşurată după data de 14.12.2010, reclamanta a fost supusă unei simulări de cercetare disciplinară şi înainte de această dată, începând cu 08.12.2010. Astfel, adresa nr. 2873/08.12.2010 nu poate fi interpretată ca fiind o simplă notă de relaţii, ci reprezintă o veritabilă convocare pentru cercetare disciplinară. Prin acelaşi înscris, s-a stabilit persoana împuternicită pentru efectuarea cercetării disciplinare, în persoana doamnei T.L., pentru ca ulterior, prin decizia nr. 4/15.12.2010, să fie desemnat dl. dr. N.E. ca fiind persoana împuternicită pentru efectuarea aceleiaşi cercetări disciplinare. Prin urmare, toate aceste acte săvârşite de către pârâtă sunt vădit abuzive şi nelegale, întruchipând forma a două cercetări disciplinare paralele, pentru aceeaşi faptă.
Instanţa de fond nu a motivat de ce nu a considerat adresa nr. 2873/08.12.2010 ca fiind convocarea pentru cercetarea disciplinară, neţinând cont de conţinutul intrinsec al actului indicat, astfel fiind înlăturate efectele juridice ale unui act emis de către pârâtă. Reclamanta a dat curs solicitării şi a răspuns întrebărilor adresate, răspunsul fiind înregistrat sub nr. 2885/09.12.2010.
Recurenta susţine că nu se poate reţine ca legală o a doua cercetare disciplinară, începută ulterior celei indicate de către reclamantă, întrucât ar echivala cu încălcarea dreptului la apărare şi mai mult, al dreptului la un proces echitabil al acesteia. De asemenea, propria culpa a intimatei, respectiv de a relua actele de cercetare, în momentul când a observat că cele deja efectuate sunt nelegale, nu poate fi fundament pentru apărările invocate.
Având în vedere situaţia de fapt şi de drept expusă mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 75 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional 2007 – 2010 şi ale art. 267 din Codul muncii, se solicită a se constata nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 1/03.01.2011.
În subsidiar, în măsura în care s-ar reţine că aşa zisa cercetare ar fi legală, se solicită a se constata că nu există vreo abatere disciplinară şi implicit sancţiunea aplicată este netemeinică, şi, pe cale de consecinţă, se impune anularea dispoziţiei nr. 1/03,01.2011, emisă de către pârâtă.
În speţă, nu există aşa-zisa abatere disciplinară care i se impută reclamantei, nefiind încălcată nici o atribuţie din fişa postului medicului de gardă, astfel că şi sancţiunea aplicată este vădit nelegală. Prima instanţă nu a indicat care din dispoziţiile cuprinse în regulamentul intern sau în fişa postului ar fi fost încălcate, întrucât în realitate nu există vreun temei care să constituie fundamentul deciziei de sancţionare.
Sarcinile prevăzute în fişa postului medicului de gardă au fost întrutotul respectate. Astfel, în conformitate cu pct. 3 din fişa postului medicului de gardă, au fost supravegheate tratamentele executate de cadrele medii şi auxiliare, tratamentul administrat de către asistenta de serviciu i-a fost comunicat şi l-a confirmat ca fiind corespunzător, nici o altă intervenţie a reclamantei nefiind justificată şi nici necesară până la stabilizarea pacientei.
Neexistând norme concrete care să indice expres procedura de urmat în timpul executării gărzii, rămâne la aprecierea medicului specialist în funcţie să aprecieze ce este mai bine pentru pacienţii săi, iar orice cercetare ulterioară faţă de executarea sarcinilor nu poate fi una obiectivă. Pacienta a fost văzută de către 4 medici şi o asistentă, astfel că nu se poate susţine pertinent că nu i-a fost asigurată asistenta medicală de specialitate.
Recursul nu a fost motivat în drept.
Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.
În motivarea întâmpinării se susţine, în esenţă, că intimatul a respectat procedura cercetării disciplinare prealabile, dat fiind că, prin adresa nr. 2273/08.12.2010, i s-a solicitat reclamantei să precizeze în scris motivele pentru care în data de 06.12.2010, ora 15,00, nu s-a prezentat la compartimentul interne să consulte pacienta B.M., adusă cu ambulanţa la spital, iar prin decizia nr. 3/15.12.2010, decizia nr. 4/15.12.2010 şi decizia nr. 6/15.12.2010 s-a stabilit data de 30.12.2010 pentru şedinţa comisiei de disciplină, a fost împuternicit dl. dr. N. E. să efectueze cercetarea disciplinară prealabilă şi s-a convocat comisia de disciplină pentru data de 20.12.2010, ora 11,00, la sediul pârâtului. Prin adresa din data de 23.12.2010, reclamanta a fost convocată în data de 30.12.2010, ora 11,00, la sediul pârâtului în vederea soluţionării plângerii prealabile din dosarul nr. 1/14.12.2010 al comisiei de disciplină, cu 6 zile lucrătoare înainte de şedinţă, fiind comunicate obiectul, data, ora şi locul întrevederii.
Totodată, se arată că s-au întocmit: procesul-verbal constatator înregistrat sub nr. 3097/29.12.2010, procesul-verbal din data de 30.12.2010 privind desfăşurarea şedinţei comisiei de disciplină şi raportul comisiei de disciplină din data de 30.12.2010, iar aplicarea sancţiunii disciplinare s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 268 alin. 1 din Codul muncii, fiind emisă dispoziţia managerului nr. 1/03.01.2011 şi comunicată reclamantei la data de 03.01.2011.
La nivelul pârâtului funcţionează o comisie de disciplină înfiinţată prin dispoziţia managerului nr. 87/22.11.2010, din care face parte şi un reprezentant sindical: d-na G.M.
Cu privire la temeinicia dispoziţiei nr. 1/03.01.2011, se învederează instanţei că reclamanta a încălcat prevederile art. 36 alin. 15 şi art. 54 alin. 1 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Spitalului Oraşului Oraviţa şi ale pct. 1 din Capitolul „atribuţii şi sarcini” al fişei postului reclamantei, ca medic de specialitate, astfel cum rezultă din probele administrate în cauză şi recunoaşterea acesteia, menţionată la pag. 3 din procesul-verbal al şedinţei comisiei de disciplină.
La termenul din 7.12.2011, Curtea a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii deciziei de sancţionare disciplinară prin raportare la dispoziţiile art. 268 alin. (2) lit. a) din Codul muncii.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, a probelor administrate în cauză şi a dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, precum şi a excepţiei nulităţii deciziei de sancţionare disciplinară prin raportare la dispoziţiile art. 268 alin. (2) lit. a) din Codul muncii, Curtea constată că este întemeiat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin acţiunea pendinte, reclamanta a contestat dispoziţia nr. 1/03.01.2011, emisă de pârât, prin care i s-a aplicat sancţiunea disciplinară a reducerii salariului de bază pe o durată de 3 luni, cu 10%, cu începere din luna ianuarie 2011, în temeiul prevederilor art. 263 şi art. 264 lit. d) din Codul muncii raportate la dispoziţiile Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a spitalului, ale fişei postului şi ale art. 36 alin. (15) şi ale art. 54 alin. (1) din Regulamentul de Ordine Interioară, reţinându-se că: „urmare a sesizărilor scrise nr. 1 şi nr. 2 din 14.12.2010, făcute de către B. M. şi D.C.M., a fost sesizată comisia de disciplină a Spitalului Orăşenesc Sânnicolau-Mare, care în urma cercetării disciplinare a întocmit raportul înregistrat cu nr. 3109/30.12.2010, în urma căruia s-a constatat că fapta săvârşită de către dr. P. M. la data de 6.12.2010, constituie abatere disciplinară gravă, faptă ce a fost săvârşită cu vinovăţie şi prin care a fost pusă în pericol viaţa şi integritatea pacientei”, iar „în apărarea sa, dr. P. M. nu a putut aduce argumente prin care să justifice de ce nu a examinat pacienta imediat la internare”.
Din cele expuse anterior rezultă că, în cuprinsul dispoziţiei contestate, nu este descrisă fapta săvârşită de către reclamantă şi care constituie abatere disciplinară, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 268 alin. 2 din Codul muncii, conform cărora „sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind în mod obligatoriu: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară …”.
Prezentarea faptei care constituie abatere disciplinară, în cuprinsul deciziei de sancţionare disciplinară, nu trebuie făcută în mod generic, fără elemente concrete care să permită instanţei de judecată să aprecieze în concret, circumstanţiat şi riguros asupra legalităţii măsurii de sancţionare. Descrierea concretă a acesteia trebuie să se regăsească în chiar textul deciziei de sancţionare disciplinară, iar nu în alte înscrisuri.
Trimiterea la sesizările scrise nr. 1 şi nr. 2 din 14.12.2010, făcute de către B.M. şi D.C.M., precum şi la raportul comisiei disciplinare înregistrat sub nr. 3109/30.12.2010, nu reprezintă o descriere a faptei ce constituie abatere disciplinară, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada comunicării acestor înscrisuri reclamantei, o dată cu decizia de sancţionare disciplinară.
În speţă, nu au fost respectate nici dispoziţiile art. 267 alin. (2) din Codul muncii, dat fiind că, prin convocarea la cercetarea disciplinară a reclamantei, intitulată „Citaţie emisă la data de 23.12.2010”, nu s-a indicat în mod concret obiectul cercetării disciplinare prealabile, arătându-se doar că angajata este chemată „în vederea soluţionării plângerii prealabile înregistrată cu nr. 1/14.12.2010”, fără a i se comunica plângerea menţionată.
Menţiunile prevăzute de art. 267 alin. 2 din Codul muncii sunt necesare pentru a se asigura exercitarea dreptului salariatului la apărare, respectiv posibilitatea acestuia de a invoca şi de a administra în faţa comisiei de cercetare disciplinară toate apărările şi probele pe care le consideră relevante.
Pe de altă parte, convocarea arătată anterior se referă doar la plângerea înregistrată sub nr. 1/14.12.2010, iar raportul comisiei de disciplină din 30.12.2010 şi dispoziţia nr. 1/03.01.2011 au avut în vedere sesizările nr. 1 şi nr. 2/14.12.2010, astfel încât reclamanta nu a fost convocată legal la cercetarea disciplinară prealabilă.
Având în vedere cele expuse anterior, Curtea constată că Dispoziţia nr. 1/03.01.2011 este nulă absolut pentru emiterea ei cu nerespectarea dispoziţiilor art. 267 alin. 2 şi art. 268 alin. (2) lit. a) din Codul muncii, astfel încât nu se mai impune analizarea celorlalte motive de nelegalitate sau netemeinicie a dispoziţiei contestate, invocate de către reclamanta-recurentă, precum şi a apărărilor formulate de către pârâtul-intimat cu referire la aceste motive, iar hotărârea recurată este greşită, în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei de nulitate absolută a dispoziţiei nr. 1/03.01.2011.
Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) – alin. (3) coroborate cu cele ale art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul ca fiind întemeiat şi a modificat în tot hotărârea recurată, în sensul că a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta P.M.A. împotriva pârâtului Spitalul Orăşenesc Sânnicolau-Mare şi a anulat dispoziţia nr. 1/03.01.2011, emisă de pârâtul Spitalul Orăşenesc Sânnicolau-Mare.
În baza art. 274 Cod procedură civilă, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, constând din onorariu de avocat.
