Titlu: despăgubiri pentru propretarii terenurilor al căror subsol a fost afectat prin orice lucrări de interes public; dovada unui prejudiciu
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la 02.11.2010, sub nr. 20854/281/2010, reclamanta N.M.în contradictoriu cu pârâta SC P. – E.P.PLOIEŞTI a solicitat instanţei de fond ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: in principal, obligarea paratei la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de inlocuire a terenului intravilan, in suprafaţa de 3.437 mp situat in oraşul Boldeşti -Scaeni, jud. Prahova, in Tarlaua 21, parcela A1090/6, aflat in proprietatea sa, care este afectat de o conducta de gaze cu presiunea 15 bar aparţinând paratei; în subsidiar, solicitând obligarea paratei la plata unei rente anuale necesara pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost creat prin imposibilitatea edificării unei construcţii pe terenul menţionat mai sus afectat de conducta de gaze şi la contravaloarea lipsei de folosinţa pentru acelaşi teren începând cu data de 17.08.2009, data la care a devenit proprietara imobilului, cu cheltuieli de judecată.
În urma probelor administrate în cauză, Judecătoria Ploieşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 10019/09.07.2014 prin care a admis în parte acţiunea precizată având ca obiect „pretenţii”, formulata de reclamanta N.M. în contradictoriu cu pârâta SC P. SA- E.P. PLOIEŞTI, a obligat pârâta la plata sumei de 105.930 lei către reclamantă reprezentând contravaloare prejudiciu cauzat ca urmare a imposibilităţii edificării unei construcţii pe terenul arabil intravilan în suprafaţă de 3.437 m.p. situat în Boldeşti-Scăieni, T 21, P A1090/6, jud. Prahova, proprietatea reclamantei, sumă calculată conform raportului de expertiză evaluare şi schiţei de plan anexă acestuia, întocmit de expert Niţă Dumitru (filele 330-334 dosar), a obligat pârâta la plata sumei de 469 euro/lună, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă (lunar) ca urmare a afectării terenului sus-menţionat de conducte subterane, sumă ce urmează a fi calculată de la data notificării, respectiv, iunie 2010 la zi şi pe viitor, sumă lunară calculată conform aceluiaşi raport de expertiză sus-menţionat, a obligat pârâta la plata sumei de 6956,86 lei către reclamantă, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată, respectiv: onorarii experţi şi taxă de timbru în limita pretenţiilor admise, respingând în rest acţiunea precizată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, în fapt, reclamanta a arătat faptul ca prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr 4053/17.08.2009 de Biroul Notarului Public Tudose Maria, a devenit proprietara terenului intravilan, in suprafaţa de 3.437 mp situat in oraşul Boldeşti-Scaeni, jud. Prahova, in Tarlaua 21, parcela A1090/6, intre vecinii: DN1A, moştenitori lonescu Sultana, Vasile Gheorghe si Dragoi Ion.
Dupa momentul achiziţionării terenului, reclamanta a început demersurile necesare pentru obţinerea autorizaţiei de construcţie in scopul edificării unei construcţii, sens in care a obţinut iniţial certificatul de urbanism, din care a rezultat faptul imobilul este intravilan, are destinaţia stabilita conform PUG-ului localităţii-curti construcţii si se afla intr-o zona predominant rezidenţiala.
Ulterior, insa la momentul eliberării avizului de amplasament pentru lucrarea „Construcţie casa in Boldeşti-Scaeni, str. Ploiesti-Valeni”, reclamanta a constatat ca acesta este nefavorabil deoarece „Petrom FC10 deţine o conducta de gaze cu presiunea 15 bar care traversează proprietatea”.
In conformitate cu dispoziţiile Legii 238/2004 a petrolului, societatea parata este obligata la despăgubiri pentru lipsa de folosinţa a acestui teren, sens in care reclamanta, in temeiul art 7 alin 2 din aceasta lege a trimis o notificare acesteia prin care a solicitat sa i se acorde despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţa începand cu 17.08.2009, sa se studieze posibilitatea relocării acelei conducte, sau sa incheie o convenţie pentru stabilirea unei rente lunare pentru imposibilitatea edificării unei construcţii pe terenul afectat de conducta de gaze.
A arătat reclamanta că societatea parata nu a acceptat solicitarea sa, comunicând un răspuns lipsit de orice argumentaţie juridica, prin adresa nr. 7641/21.09.2010.
Reclamanta a arătat că solicitarea sa principala este aceea de obligare a paratei la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de inlocuire a terenului, având in vedere faptul că aceasta in calitate de proprietară nu poate edifica o construcţie, astfel ca nu se poate bucura si dispune de lucrul său, in mod exclusiv si absolut, conform art 480 Cciv.
S-a menţionat totodată că unul din drepturile proprietarilor de teren este si acela de a-si construi o locuinţa pe acesta, în limitele determinate de lege, având in vedere ca, asa cum am arătat mai sus, pe respectivul teren ar fi existat posibilitatea legala de construire, acesta fiind intravilan, având destinaţia stabilita conform PUG-ului localitatii-curti construcţii si aflându-se intr-o zona predominant rezidenţiala.
S-a arătat de asemenea că potrivit art 44 alin 5 din Constituţie „pentru lucrări de interes general autoritatea publica, este obligata sa despăgubească proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor precum si pentru alte daune”
O astfel de „alta dauna” , in prezenta speţa, este si aceea că reclamanta nu poate să-şi construiască o locuinţa pe terenul proprietatea sa, despre care nu a cunoscut la momentul dobândirii ca este afectat de o astfel de servitute legala.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe disp. art.480 Cciv, art 44 alin 5,6 Constituţie, art 7 din Legea 238/2004.
În dovedirea acţiunii, reclamanta a arătat că înţelege să solicite următoarele probe, respectiv: proba cu interogatoriul pârâtei, proba cu acte şi proba cu expertiza de specialitate, anexând totodată o serie de înscrisuri.
La 01.04.2011, pârâta SC P. – E.P.PLOIEŞTI a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din 05.04.2011, reclamanta şi-a precizat acţiunea solicitând instanţei în principal, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de înlocuire a terenului intravilan în suprafaţă de 3.437 mp situat în Oraşul Boldeşti-Scăeni, jud. Prahova, în T21 P A1090/6, aflat în proprietatea sa şi care este afectat de o conductă de gaze cu presiunea 15 bar aparţinând pârâtei; obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru acelaşi teren începând cu data de 17.08.2009, dată la care aceasta a devenit proprietara imobilului, până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, solicitând totodată în subsidiar, obligarea pârâtei la plata unei rente anuale necesară pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost creat prin imposibilitatea edificării unei construcţii pe terenul sus-menţionat afectat de conducta de gaze şi obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru acelaşi teren începând cu data de 17.08.2009, dată la care aceasta a devenit proprietara imobilului până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii (fila 35 dosar).
La termenul de judecată din 05.04.2011, reclamanta şi-a precizat acţiunea solicitând instanţei în principal, obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de înlocuire a terenului intravilan în suprafaţă de 3.437 mp situat în Oraşul Boldeşti-Scăeni, jud. Prahova, în T21 P A1090/6, aflat în proprietatea sa şi care este afectat de o conductă de gaze cu presiunea 15 bar aparţinând pârâtei; obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru acelaşi teren începând cu data de 17.08.2009, dată la care aceasta a devenit proprietara imobilului, până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, solicitând totodată în subsidiar, obligarea pârâtei la plata unei rente anuale necesară pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost creat prin imposibilitatea edificării unei construcţii pe terenul sus-menţionat afectat de conducta de gaze şi obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru acelaşi teren începând cu data de 17.08.2009, dată la care aceasta a devenit proprietara imobilului până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii (fila 35 dosar).
La 12.04.2011, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. – E.P.PLOIEŞTI şi excepţia necompetentei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti, raportat la prevederile art. 7 alin. 1 Cod de proc. Civ, pe fondul cauzei solicitând instanţei respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
La 06.09.2011, instanţa de fond a rămas în pronunţare pe excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, iar la termenul de judecată din 20.09.2011, instanţa a respins ca neîntemeiate excepţiile, acordând termen în vederea continuării judecării cauzei.
În cauza dedusă judecăţii, s-au administrat următoarele probe, respectiv: proba cu înscrisuri, proba cu expertiza în specialitatea topo şi proba cu expertiza în specialitatea evaluare Anevar.
La termenul de judecată din 28.05.2014, reclamanta a depus la dosarul cauzei, cerere precizatoare prin care a arătat că înţelege să renunţe la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de înlocuire a terenului intravilan în suprafaţă de 3.437 mp situat în Oraşul Boldeşti-Scăeni, jud. Prahova, în T21 P A1090/6, între vecinii: DN1A, moştenitori: Ionescu Sultana, Vasile Gheorghe şi Drăgoi Ion, menţinându-şi celelalte două capete ale cererii de chemare în judecată.
Analizând actele şi lucrarile dosarului, instanta de fond a retinut urmatoarele:
Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta N.M. a chemat în judecată pe pârâta SC P. – E.P.PLOIEŞTI a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună: in principal, obligarea paratei la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de înlocuire a terenului intravilan, în suprafaţa de 3.437 mp situat in oraşul Boldeşti -Scaeni, jud. Prahova, in Tarlaua 21, parcela A1090/6, aflat in proprietatea sa, care este afectat de o conducta de gaze cu presiunea 15 bar aparţinând paratei; în subsidiar, solicitând obligarea paratei la plata unei rente anuale necesara pentru acoperirea prejudiciului care i-a fost creat prin imposibilitatea edificării unei construcţii pe terenul menţionat mai sus afectat de conducta de gaze şi la contravaloarea lipsei de folosinţa pentru acelaşi teren incepand cu data de 17.08.2009, data la care a devenit proprietara imobilului.
Ulterior, la data de 28.05.2014, reclamanta a depus la dosarul cauzei, note scrise prin care a arătat că înţelege să renunţe la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de înlocuire a terenului intravilan în suprafaţă de 3.437 mp situat în Oraşul Boldeşti-Scăeni, jud. Prahova, în T21 P A1090/6, între vecinii: DN1A, moştenitori: Ionescu Sultana, Vasile Gheorghe şi Drăgoi Ion, menţinându-şi celelalte două capete ale cererii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte primul capăt de cerere formulat de reclamantă referitor la obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru terenul in litigiu începând cu data de 17.08.2009, dată la care aceasta a devenit proprietara imobilului şi până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, prima instanţă a constatat că:
Terenul ce a făcut obiectul cauzei în suprafaţa de 3437 m.p. situat în Oraşul Boldeşti-Scăeni, jud. Prahova are regimul juridic intravilan şi se află într-o zonă construibilă, prin urmare atributul folosinţei bunului imobil potrivit destinaţiei sale a fost afectat, reclamanta N.M.fiind obligată să folosească terenul ca pe unul cu destinaţie agricolă, acesta neputând fi utilizat pentru construcţii datorită existenţei conductelor de gaze şi zonei de siguranţă a acestora, astfel cum reiese şi din conţinutul raportului de expertiză topo-refacere întocmit de expert topo Neagu Nicu (filele 393-398 dosar).
Din conţinutul raportului de expertiză evaluare întocmit de expert Niţă Dumitru a reieşit faptul că terenul proprietatea reclamantei N.M.este afectat de trei conducte de gaze, astfel: două conducte străbat longitudinal terenul iar o altă conductă străbate transversal imobilul.
Ca urmare, pentru motivul mai-sus-precizat, reclamanta ar putea pretinde plata unei despăgubiri. Cuantumul despăgubirilor trebuie determinat în raport de disp. art. 10 din Legea 238/2004, care au un caracter general. Cum atributul dreptului de proprietate afectat este cel al folosinţei terenului pentru construcţii, instanţa de fond a apreciat că trebuie să se determine despăgubirea potrivit valorii de circulaţie a terenului, această valoare fiind cea afectată.
Analizând materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a admis în parte acţiunea şi a obliga pârâta SC P. – E.P.PLOIEŞTIl a plata către reclamantă a sumei de 105.930 lei cu titlu de despăgubire pentru imposibilitatea edificării de către aceasta a unei construcţii pe terenul proprietatea sa, această sumă de bani reprezentând contravaloarea unui prejudiciu acordat o singură dată şi nu sub forma unei rente anuale, astfel cum a solicitat reclamanta prin acţiunea introductivă.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt al cererii privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru acelaşi teren începând cu data de 17.08.2009, dată la care aceasta a devenit proprietara imobilului până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii, prima instanţă a constatat următoarele:
Conform disp. art. 44 alin. 5 din Constituţia României, pentru lucrări de interes general, autoritatea publică va despăgubi proprietarii cu contravaloarea pagubelor aduse solului proporţional cu daunele aduse de eventualele plantaţii, construcţii.
În cauza dedusă judecăţii, având în vedere faptul că reclamanta N.M. a dobândit terenul intravilan în suprafaţă de 3.437 mp situat în Oraşul Boldeşti-Scăeni, jud. Prahova, în T21 P A1090/6 conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4053/17.08.2009 de BNP Tudose Maria, devenind astfel proprietar al bunului imobil grevat de existenţa a trei conducte subterane, proprietatea pârâtei, limitându-i-se astfel reclamantei exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instanţa de fond a reţinut că acesteia i se cuvin dezdăunări pentru lipsa de folosinţă a terenului şi scăderea valorii economice a acestuia.
Faţă de considerentele arătate şi în temeiul disp. art. 616 Vechiul Cod civ., instanţa de fond a obligat pârâta la plata sumei de 469 euro/lună în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului afectat de conducte subterane, sumă acordată de la data punerii în întârziere respectiv, de la data notificării (iunie 2010-la zi şi pe viitor) şi nu de la data la care reclamanta a devenit proprietar, respectiv 17.08.2009, astfel cum s-a solicitat prin cererea introductivă.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel, în termen legal, pârâta OMV PETROM SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că solicitând instanţei de control judiciar, admiterea apelului, desfiinţarea in tot a sentinţei apelate, in principal admiterea excepţiei necompetentei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti si trimiterea cauzei spre competenta soluţionare Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, in subsidiar admiterea excepţiei lipsei capacităţii civile si implicit a lipsei calităţii procesual pasive a OMV PETROM Exploatare şi Producţie Ploieşti -Zona de Producţie VII si respingerea acţiunii introductive fata de aceasta parata; pe fondul pricinii respingerea in întregime a cererii de chemare in judecata, formulata de reclamanta N.M., ca neîntemeiata si lipsita de temei.
Arată apelanta că aceasta a fost chemata in judecata intr-o acţiune in pretenţii, având capăt principal de cerere obligarea subscrisei parate la plata unei despăgubiri corespunzătoare valorii de înlocuire a terenului proprietatea reclamantei, afectat de o conducta de gaze; in subsidiar reclamanta a solicitat obligarea subscrisei parate la plata unei rente anuale pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin imposibilitatea edificării unei construcţii, precum si ia plata lipsei de folosinţa a aceluiaşi teren, începând cu data de 17.08.2009.
Învederează că reclamanta si-a precizat acţiunea la termenul de judecata din data de 28.05.2014, in sensul ca înţelege sa renunţe la primul capăt de cerere si sa menţine doar celelalte doua capete de cerere, astfel: obligarea paratei la plata unei rente anuale, necesara pentru acoperirea prejudiciului care mi-a fost creat prin imposibilitatea edificării unei construcţii pe terenul menţionat mai sus, afecatat de conducta de gaze şi obligarea paratei la contravaloarea lipsei de folosinţa pentru acelaşi teren începând cu data de 17,08.2009. data la care am devenit proprietara imobilului pana la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri judecătoreşti.
Apreciază apelanta că litigiul face parte din categoria proceselor in curs de judecata incepute sub legea veche, art. 282 c. proc. civ. 1865 este aplicabil in cauza, raportat la natura litigiului si la valoarea obiectului cererii de chemare in judecata; astfel incat hotărârea primei instanţe este supusa apelului la tribunal.
Având in vedere obiectul litigiului, consideră ca in mod greşit calea de atac menţionata in sentinţa civila pronunţata de Judecătoria Ploieşti a fost recursul. Astfel, in temeiul art. 2821 alin.l cod procedura civila, nu sunt supuse apelului hotărârile judecătoreşti date in prima instanţa… in litigiile al căror obiect are o valoare de pana la 200.000 lei inclusiv, atat in materie civila, cat si in materie comerciala. Per a contrarto, in litigiile al căror obiect depăşeşte 200.000 lei, calea de atac împotriva hotărârii pronunţata in fond este apelul, or, in speţa, cererea cu care a fost investita prima instanţa are caracter patrimonial, obiectul fiecărui capăt de cerere de asemenea este evaluabil si a fost evaluat in bani, respectiv: 496.830 RON pentru capătul de cerere având ca obiect despăgubiri reprezentând valoarea de înlocuire a terenului, 105.930 RON pentru capătul de cerere având ca obiect renta anuala si 116.523 RON tipsa de folosinţa) si astfel ca aceasta evaluare prezintă interes si din punctul de vedere al calificării caii de atac ce se poate exercita împotriva sentinţei prin care s-a soluţionat cererea, deoarece legea nu distinge dupa cum obiectul cererii H constituie un drept rea! sau un drept de creanţa.
Astfel consideră ca, obiectul pricinii având o valoare cu mult peste 200.000 lei, calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârii pronunţata in fond este apelul.
Subliniază totodataă si faptul ca deşi prima instanţa a admis acţiunea reclamantei in parte, a obligat parata la plata sumei de 105.930 RON cu titlu de despăgubire pentru imposibilitatea edificării unei construcţii la care se adaugă preţul lipsei de folositna al celuiasi teren in suma de 469 EURO/lunar incepand cu data iunie 2010 dar si pe viitor, ceea ce înseamnă 50 de luni x 469 euro/luna = 23.450 euro = 105.930 iei sau RON, deci subscrisa parata am fost obligata prin sentinţa apelata, in total la plata sumei de 211.860 RON, motiv pentru care am promovat apel, iar nu recurs împotriva acestei sentinţe.
În ceea ce priveşte starea de fapt dedusa judecaţii, arată că, in ceea ce priveşte pretinsa imposibilitate de a edifica construcţii, reclamanta nu face dovada că ar fi făcut demersurile necesare în vederea autorizării vreunei lucrări de construire: de asemenea reclamanta nu face dovada existentei documentelor legale prealabile obţinerii unei Autorizaţii de construire asa cum sunt prevăzute in art. 2 din legea nr. 50 /1991, actualizată.
Arată că, potrivit prevederilor art 2 din Legea nr. 50/ 1991, actualizata, autorizaţia de construire este actul final de autoritate al administraţiei publice locale pe baza căruia este permisa executarea lucrărilor de construcţii.
Autorizaţia de construire se emite in baza documentaţiei pentru autorizarea lucrărilor de construcţii, elaborata in condiţiile prezentei legi, in temeiul si cu respectarea prevederilor documentaţiilor de urbanism, avizate si aprobate potrivit legii.
Procedura de autorizare a executării construcţiilor incepe odată cu depunerea cererii pentru emiterea certificatului de urbanism, in scopul obţinerii ca act final, a autorizaţiei de construire.
Menţionează că reclamanta incearca sa inducă instanţa in eroare si depune în mod voit, eronat, in dosarul cauzei Certificatul de urbanism nr. 205 din 11.09.2009. emis de Primăria Oraşului Boldesti-Scaeni, prin care incearca sa faca dovada intenţiei de a efectua construcţii pe teren.
Totodată arată că, analizând Certificatul de urbanism nr. 205 din 11.09.2009, rezulta ca scopul solicitării acestuia nu a fost obţinerea unei Autorizaţii de construire ci obţinerea de date tehnice-economice si juridice asupra terenului, aşadar certificatul de urbanism a fost solicitat si emis pentru informare, fără a face dovada intenţiei si capacităţii de a construi o locuinţa pe teren, nedepunând nicio documentaţie de urbanism avizata sau aprobata potrivit legii, din analiza cuprinsului Certificatului de urbanism nr. 205 / 2009, rezultând ca acesta poate fi utilizat doar pentru obţinere de date tehnice, economice si juridice asupra terenului.
Apelanta arată, în continuare, că, in cuprinsul Certificatului de urbanism se menţionează in mod expres ca Certificatul de urbanism nu tine loc de Autorizaţie de construire si nu conferă dreptul de a executa lucrări de construcţii, în concluzie, reclamanta nefăcând dovada existentei vreunui prejudiciu cert pentru imposibilitatea executării vreunei construcţiei pe teren.
Pe de alta parte, pentru a face dovada existentei vreunui prejudiciu, reclamanta trebuia să facă dovada existenţei unei fapte ilicite săvârşita de parata OMV Petrom SA, ceea ce nu face.
Răspunderea civila reparatorie intervine numai in cazul in care exista un prejudiciu injust cauzat unei persoane, prejudiciu ce trebuie potrivit legii sa fie reparat.
Existenta unui prejudiciu este o condiţie necesara pentru angajarea răspunderii dar insuficienta pentru naşterea obligaţiei de reparare.
Pe aceea, prejudiciul trebuie sa intruneasca anumite condiţii: sa fie cert, personal, direct, sa rezulte din atingerea sau Încălcarea unui drept sau a unui interes legitim.
Învederează apelanta că. în cazul dedus judecaţii, intimata-reclamanta nu face dovada existentei vreunui prejudiciu, nu face dovada existentei vreunei fapte ilicite care sa fi fost săvârşita de parata cu vinovăţie, si nici nu exista raport de cauzalitate între primele doua, nu a dovedit decât împrejurarea ca este proprietara unui teren categoria de folosinţa arabil situat in intravilanul unei localităţi din anul 2009 şi nu a valorificat terenul in scop agricol deşi acesta are categoria de folosinţa arabil si nu a făcut dovada achiziţionării terenului in scopul executării pe acesta a vreunei construcţii.
Apreciază apelanta ca, in realitate, scopul vădit al achiziţionării terenului de către reclamanta a fost acela de a promova o acţiune împotriva OMV Petrom SA si de a obţine venituri necuvenite de la aceasta companie aflând de existenta unor conducte de eaze in subteranul terenului situate la o adâncime de peste 1.80 m. fiind amplasate in subteran inca din anul 1972. reprezentând investiţii ale statului, pe care le administrează OMV Petrom SA.
Menţionează că, în mod neîntemeiat reclamanta solicita paratei OMV Petrom SA plata unei rente anuale in temeiul Legii nr. 238 / 2004, a petrolului, in cauza nefiind vorba de conducte de transport titei sau alte produse petroliere, ci, conducte de gaze al căror regim juridic este reglementat prin Legea gazelor nr. 351/2004, respectiv in Legea nr. 123 / 2012.
Potrivit Legii nr. 351 / 2004 a gazelor, nu este reglementata plata vreunei rente anuale proprietarilor de teren iar potrivit Legii nr. 238 / 2004 a petrolului, potrivit art. 6 si art. 7, se stabileşte plata unei rente anuale pentru dobândirea folosinţei terenului sau accesul pe terenul proprietarului numai pentru amplasarea de obiective petroliere noi, amplasate după intrarea legii in vigoare iar nu si pentru obiective amplasate anterior, cu atat mai mult pentru obiective amplasate înainte de anii 1990.
Subliniază faptul ca în mod nelegal a fost emis Titlul de proprietate în temeiul Legii nr. 18 / 1991 asupra terenului către primul proprietar.deoarece terenul fiind afectat in subteran de conducte de gaze. Comisia de aplicare a legii fondului funciar a localităţii Boldesti-Scaeni avea obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 42 al.3 din Legea nr. 18 / 1991 si ale art. 4 din Legea nr. 1 / 2000. care exceptează de la reconstituire dreptul de proprietate asupra terenurilor ocupate cu investiţii ale statului sau pe care se desfăşoară activităţii petroliere, de gaze, hidrologice, miniere, etc, foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.
Apreciază că se impune a se observa ca reclamanta a cumpărat terenul In anul 2009 de la doua persoane fizice care, la rândul lor, au cumpărat terenul in anul 2004 de la SC „ GALERIA RO-TUR 96,. SRL, care la rândul sau, presupunem ca a cumpărat de la alta/alte persoane fizice, cărora le-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenului afectat de investiţii ale statului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 42 al.3 din Legea nr. 18 /1991 si art. 4 din Legea nr. 1 / 2000, în mod neintemeiat si neiegal fiind stabilit de către expert cuantumul pretinsei „ rente anuale ..care sa acopere intreg prejudiciul.
În continuare arată apelanta că, in cauza nu se face dovada existentei vreunui prejudiciu iar expertul calculează aleator si fara niciun fundament ştiinţific un prejudiciu Inexistent si stabileşte o valoare In suma de 105.930 lei, dupa un algoritm de calcul propriu fara niciun document sau alt suport real la baza, iar cuantumul „rentei anuale” in valoare de 105.930 lei, este urmare a unui calcul eronat stabilit unilateral de către expert prin inmultirea a : 50 de luni x 469 euro/luna = 23.450 euro = 105.930 lei sau RON.
Învederează faptul că expertul nu a indicat niciun document avut in vedere pentru stabilirea sumei de 469 euro / luna iar din acest punt de vedere calcului este eronat si lipsit de orice temei legal.
Referitor Ia al doilea capăt de cerere, obligarea paratei la plata lipsei de folosinţa, apelanta apreciază că cererea este neîntemeiata deoarece folosinţa o reprezintă posibilitatea pe care o are o persoana, in puterea unui drept, de a Întrebuinţa un bun sau da a-i culege fructele iar reclamanta nu a făcut dovada imposibilităţii întrebuinţării terenului in scopul valorificării acestuia dupa natura categoriei de folosinţa arabil, din culpa OMV Petrom ŞA.
Arată că intimata-reclamanta nu a lucrat in scop agricol terenul de la data achiziţionării si pana in prezent si nici nu a făcut dovada împiedicării efectuării acestor lucrări agricole de către OMV Petrom SA, pe de o parte, si nici nu a făcut dovada cu documente legale a efectuării demersurilor legale in scopul edificării vreunei construcţii pe acest teren, iar cuantumul lipsei de folosinţa in valoare de 116.523 RON, asa cum a fost calculat si stabilit de expert este nereal, stabilit unilateral sl cu rea credinţa de către expert, fara sa tina seama de posibilele utilizări ale terenului, raportat la starea lui actuala.
Apreciază că în mod eronat, expertul pretinde ca a stabilit calcului lipsei de folosinţa având in vedere chiriile din zona dar nu depune niciun document doveditor din care sa rezulte categoriile de imobile la care a raportat chiriile au fost avute in vedere.
Apreciază că sentinţa civila nr. 10019/09.07.2014 si încheierea de şedinţa din 20.09.2011 prin care au fost respinse excepţiile invocate, sunt hotărâri netemeinice si lipsite de orice temei legal, instanţa de fond pronunţând aceste hotărâri prin aplicarea greşita a dispoziţiilor legale incidente in speţa, motiv de admitere a apelului si desfiinţare in tot a sentinţei apelate.
Arată că in mod netemeinic si nelegal instanţa de fond a respins excepţia necompetentei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti, raportat la dispoziţiile art. 7 alin. 1 Cod proc. clv. 1865, astfel că, potrivit art. 7 alin. 1 cod proc. civ. 1865 „cererea împotriva unei persoane de drept privat se face la instanţa sediului ei principal”, iar in speţa, OMV PETROM S.A. este societate comerciala pe acţiuni cu capital majoritar privat cu sediul social in Bucureşti, str. Coralilor, nr. 22, „Petrom City”, sector 1 Bucureşti.
Având in vedere, pe de o parte obiectul cererii de chemare in judecata – pretenţii civile prin care se tinde la repararea unui pretins prejudiciu patrimonial, iar pe de alta parte împrejurarea ca sediul social al subscrisei este cel enunţat mai sus, precum si dispoziţiile art. 7 alin. 1 cod proc. civ. 1865, apreciază că instanţa competenta sa soluţioneze pricina in fond este Judecătoria Sector 1 Bucureşti.
In consecinţa, considerăă că încheierea de şedinţa din data de 20.09.2009 pronunţata de Judecătoria Ploieşti, prin care a fost respinsă excepţia necompetentei teritoriale a instanţei este nelegala, fiind pronunţata cu încălcarea dispoziţiilor procedurale citate mai sus.
Apreciază că în mod netemeinic si nelegal instanţa de fond a respins excepţia lipsei capacităţii civile si implicit a lipsei calităţii procesual paste a paratei SC P. S.A, E.P. PLOIEŞTI. invocata prin întâmpinare.
Pornind de la dispoziţiile art. 5 alin.2 din Decretul nr;31/1954 in prezent art. 28 si urm: NCC coroborate cu art. 43 Cod proc. civ. 1865 privitor la persoanele fizice si juridice conform cărora capacitatea de folosinţa este capacitatea de a avea drepturi si obligaţii, capacitatea procesuala de folosinţa apare ca fiind aptitudinea unei persoane de a avea drepturi si de a-si asuma obligaţii pe plan procesual. Persoana care are capacitate de folosinţa in sens material are si capacitate procesuala de folosinţa in legătura cu drepturile si obligaţiile sale.
Capacitatea de folosinţa a persoanei juridice este[.„] acea parte a capacităţii civile a subiectului colectiv de drept civil care consta in aptitudinea de a avea drepturi si obligaţii civile.
“Legalitatea capacităţii de folosinţa a persoanei juridice însemna însuşirea acesteia de a fi instituita numai de către lege, de ai se stabili începutul, conţinutul si încetarea doar prin norme legale. ”
ZONA DE PRODUCŢIE Vil din cadrul Diviziei Explorare&Productie (E&P) a fost înfiinţata prin actul de dispoziţie (decizia nr. 233/29.07.2010 emisa de subscrisa) al societăţii in cadrul modului intern de organizare (in divizii) a activităţii noastre, fara organe proprii de conducere.
Aceasta forma de creare nu se înscrie in cadrul dispoziţiilor art. 28 al Decretului nr.31/1954, in vigoare la data înfiinţării Zonei de Producţie Vil.
De altfel, potrivit art. 43 din Legea nr. 31/1990 sediile secundare nu pot sta in judecata in nume propriu. In acest sens sunt si dipozitiile art.41 C.pr.civ.
Prin urmare, consideră că parata chemata în judecata nu are capacitate de folosinţa, sens in care, in raport de dispoziţiile art.41 alin.l C.pr.civ nu poate sta in judecata.
Fata de aspectele învederate pârâta arată nu are capacitate de folosinţa si implicit nici calitate procesuala pasiva, sens in care, excepţia invocata se impunea a fi admisa cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind îndreptata împotriva unei persoane fara capacitate de folosinţa si lipsita de calitate procesual pasiva.
Cu privire la fondul cauzei, privind obligarea OMV Petrom SA la plata unei despăgubiri globale pentru acoperirea prejudiciului creat pentru imposibilitatea edificării unei construcţii pe teren, consideră că sentinţa apelata este lipsita de temei legal, menţionând că în mod greşit instanţa de fond a retinut ca temei de drept pentru admiterea a acestei cereri, prevederile art. 10 din Legea 238/2004 a petrolului. In realitate, dispoziţiile legii petrolului nr. 238/2004 nu sunt aplicabile in speţa, dimpotrivă raportat fa situaţia de fapt dedusa judecaţii – teren traversat de conducte transport gaz cu o presiune de 15 bari ~ in speţa sunt incidente dispoziţiile Legii 354/2004 a gazelor.
Astfel, Legea 351 din 2004 reglementează o serie de servituti şi îngrădiri ale folosinţei dreptului de proprietate, justificate de obiectivul dezvoltării durabile în domeniul exploatării gazelor naturale.
Art. 4 din legea 351 din 2004 dispune: „politica statului în domeniul gazelor naturale constă în stabilirea obiectivelor sectorului gazelor naturale şi a modalităţilor optime de realizare a acestora în condiţiile asigurării unei dezvoltări durabile”.
Arată că pentru realizarea politicilor menţionate de art. 4, sunt prevăzute o serie de mijloace juridice menite să asigure prevalenta interesului public al exploatării raţionale a resurselor de gaz natural. Astfel, asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, precum şi asupra activităţilor desfăşurate de persoane fizice sau juridice, în vecinătatea capacităţilor, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiază în condiţiile legii, pe durata lucrărilor de realizare, reabilitare, retehnotogizare, respectiv de exploatare şi de întreţinere a capacităţilor respective de următoarele drepturi:
>dreptul de uz pentru executarea lucrărilor necesare In vederea realizării, reabilitării sau retehnotogizarii capacităţii;
>dreptul de uz pentru asigurarea funcţionarii normale a capacităţii prin efectuarea reviziilor, reparaţiilor si a intervenţiilor necesare;
>dreptul de servitute legala de trecere subterana, de suprafaţa sau aeriana pentru instalarea de reţele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacităţii si pentru accesul la locul de amplasare a acestora;
>dreptul de a obţine restrângerea sau încetarea unor activităţi care ar putea pune in pericol persoane si bunuri;
>dreptul de acces la utilităţile publice.
în speţă, fiind vorba despre o limitare instituită pentru un interes public, sau altfel spus în profitul întregii colectivităţi, beneficiul servitutii este acordat în mod accesoriu fată de interesul generai urmărit, spre deosebire de servitutile stabilite prin codul civil în interes privat reglementate în scopul de a profita exclusiv unui fond dominant, şi din acest motiv se exercită cu titlu gratuit, pe toată durata existentei capacităţii din domeniul gazelor, si nu dau dreptul la despăgubiri.
Astfel, art. 90 alin. 1 din Legea 351 din 2004, dispune: „drepturile de uz si de servitute legala, prevăzute la art. 86, asupra terenurilor si altor bunuri proprietate publica sau proprietate privata a persoanelor fizice ori juridice au ca obiect utilitatea publica, au caracter legal si se exercita pe toata durata de viata a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizarii unei capacităţi in funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie in caz de avarie.”, iar la alin. 2 se prevede: „exercitarea drepturilor de uz si servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toata durata existentei acestora.”
Aceste dispoziţii au fost reluate de art. 113 alin. 1 şi 2 din Legea 123/2012, potrivit cărora:
Drepturile de uz si de servitute au ca obiect utilitatea publica, au caracter legal, iar conţinutul acestora este prevăzut la art. 108 si se exercita fara Înscriere în cartea funciara, pe toata durata existentei obiectivului/sistemului de gaze naturale sau, temporar, cu ocazia retehnologizarii unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie, în caz de avarie.
Exercitarea drepturilor de uz si de servitute asupra proprietăţilor private afectate de obiectivul/sistemul care se vor realiza dupa intrarea tn vigoare a prezentei legi (16 iulie 2012 – subl. ns.)se face în conformitate cu regulile procedurale privind condiţiile si termenii referitori la durata, conţinutul si limitele de exercitare a acestor drepturi, prevăzute într-o conventie-cadru, precum si pentru determinarea cuantumului indemnizaţiilor si a despăgubirilor si a modului de plata a acestora, care se aproba, împreuna cu conventia-cadru, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministerului de resort.
Toate aceste drepturi recunoscute în favoarea concesionarilor din domeniul gazelor naturale, reprezintă în acelaşi timp, sub aspectul laturii pasive limite legale de interes public, denumite şi limitări de ordine publică, servituti de utilitate publică, servituti administrative sau servituti legale speciale, constând în sarcini de drept public impuse unor imobile aflate în proprietate privată în scopul promovării unui interes general .
Aceste sarcini reale grevează utilizarea fondurilor private pentru a permite o bună utilizare a unui bun aparţinând domeniului public prevăzută de art. 480 cod civil 1864, în prezent art. 555 NCC; dar fără ca aceasta să echivaleze cu o scoatere a bunului din circuitul civil, după cum tendenţios susţine reclamanta.
Limitele dreptului de proprietate sunt materiale şi juridice. Iar titularul dreptului este obligat să exercite atributele pe care legea i le recunoaşte numai în interiorul acestor limite, dreptul de proprietate nu este nici nelimitat si nici discreţionar.
Astfel, potrivit art. 44 alin. 1 din Constituţia României, invocat de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, dreptul de proprietate privată este garantat cu menţiunea că legea reglementează conţinutul şi limitele acestui drept. Totodată alin. 7 al aceluiaşi articol stipulează: „dreptul de proprietate obliga ta respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi precum şi la respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului.”
Cu privire la deosebirile de regim juridic dintre limitele de proprietate, sarcini reale şi servituti, subliniază următoarele:
>în cazurile în care proprietarul sau titular altui drept real este ţinut să suporte exerciţiu! dreptului aparţinând altui titular, dar fără a avea datoria de a efectua o prestaţie pozitivă, ne aflăm în situaţia unei servituti,
>în cazul în care titularului dreptului real îi incumbă obligaţia de a efectua o prestaţie pozitivă în legătură stăpânirea bunului, avem de a face cu o obligaţie reală propter rem,
>în schimb în situaţia în care legiuitorul a stabilit anumite limitări temporare sau definitive pentru exerciţiul dreptului de proprietate sau pentru exerciţiul unuia /unora dintre prerogativele inerente acestui drept, pentru asigurarea prevalentei interesului public, ne aflăm în situaţia unei limitări stricto sensu aduse dreptului de proprietate, pentru care Statele se bucură de o marjă de apreciere.
Prin urmare dreptul legiuitorului de a aduce limitări utilizării, exploatării unor categorii de bunuri aflate în proprietate privată pentru a da prioritate şi eficienţă interesului public general, este în acord cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care recunoaşte statelor dreptul de a reglementa atributul folosinţei unor bunuri. în conformitate cu interesul general si acordă în acest sens statelor o marjă largă de apreciere.
Concluzionează apelanta că statele membre fixează conţinutul şi limitele dreptului de proprietate putând chiar impune proprietarilor anumite prestaţii pozitive sau negative, acestea constituind sarcini de drept public impuse unor imobile aflate în proprietate privată în scopul promovării unui interes generai3.
Aceste sarcini reale grevează utilizarea fondurilor private pentru a permite o bună utilizare a unui bun aparţinând domeniului public şi se încadrează în noţiunea de Jn limitele stabilite de lege” prevăzută de art. 555 NCC4.
Respectarea acestor sarcini constituie o obligaţie legala pentru deţinătorii unor categorii de imobile, făcând parte din noţiunea de sarcini reale in strânsa legătura cu stăpânirea lucrului, şi care se transmit ope legis la toţi dobânditorii succesivi ai bunului respectiv, inclusiv (a dobânditorii cu titlu particular.
De asemenea, potrivit art. 559 alin. 1 şi 2 teza I NCC (1) „proprietatea ternului se întinde şi asupra subsolului şi a spaţiului de deasupra ternului, cu respectarea limitelor legale. (2) proprietarul poate face deasupra şi în subsolul terenului toate construcţiile plantaţiile şi lucrările pe care le găseşte de cuviinţă, în afară de excepţiile prevăzute de lege şi poate trage din ele toate foloasele pe care acestea le-ar produce.
În acest mod, dreptul legiuitorului de a aduce limitări utilizării, exploatării unor categorii de bunuri aflate în proprietate privată pentru a da prioritate şi eficienţă interesului public general, este în acord şi cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care recunoaşte statelor dreptul de a reglementa atributul folosinţei unor bunuri. în conformitate cu interesul general şi acordă în acest sens statelor o marjă largă de apreciere, în speţă, fiind vorba despre o limitare instituită pentru un interes public, sau altfel spus în profitul întregii colectivităţi, beneficiul servituţii este acordat în mod accesoriu fată de interesul general urmărit, spre deosebire de servituţile stabilite prin codul civil în interes privat reglementate în scopul de a profita exclusiv unui fond dominant, şi din acest motiv se exercită cu titlu gratuit, pe toata durata existentei capacităţii din domeniul gazelor, si nu dau dreptul la despăgubiri. Or, având în vedere faptul că obiectivul de transport gaz natural – conductele subterane au fost realizat si date în exploatare în 1972, coroborat cu natura legală a dreptului de uz şi servitute instituite în favoarea subscrisei pârâte ex lege şi cu prevederile art. 113 alin. 2 din Legea 123/2012 care obligă la despăgubiri numai pentru obiectivele ce se vor realiza după intrarea în vigoare a acestei legi: rezultă că reclamanta nu este îndreptăţită să obţină nici un fel de despăgubiri: nici sub forma unei sume globale pentru imposibilitatea de construire nici periodic tunar pentru lipsa de folosinţa.
In acest context, arată apelanta că, instanţa de fond a retinut in mod greşit in considerentele sentinţei apelate ca temei de drept, prevederile art. 44 alin. 5 din Constituţie pentru motivarea admiterii cererii având ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosinţa, însă acest text de lege nici măcar nu este aplicabil în speţă, întrucât nu au fost efectuate nici un fel de lucrări pe terenul proprietatea reclamantei, nicio daună nu a fost adusă soiului, plantaţiilor sau construcţiilor, iar limitarea atributului folosinţei, prin instituirea unei servituti legale în interes public, nu face parte din categoria „alte daune”, in plus, textul constituţional invocat vizează ipoteza in care subiectul pasiv al obligaţiei de despăgubire este o autoritate publica, ceea ce nu este cazul in speţa.
Arată că, în speţa, sunt aplicabile normele juridice din domeniul gazelor naturale si anume prevederile art. 86 – 90 din Legea 351/2004, în prezent art. 109 – 113 din legea 123/2012.
Învederează totodată că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute în legea specială a gazelor naturale pentru acordarea de despăgubiri
Menţionează că, potrivit art. 90 alin. 2 teza a doua, din Legea 351/2004, operatorul poate fi obligat la plata de despăgubiri dacă, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităţilor din domeniul gazelor naturale, iar art. 91 stabileşte care sunt criteriile avute în vedere pentru stabilirea unor astfel de despăgubiri. Aceste dispoziţii legale au fost reluate de art. 113 alin. 5 şi 6 din Legea 123/2012.
Or, în speţă, aceste condiţii prevăzute în legea specială şi care ar îndreptăţi la plata unor eventuale despăgubiri, nu sunt îndeplinite: nu s-au efectuat lucrări de intervenţii, reparaţii, revizii, avarii, etc, şi nu s-au produs daune proprietarilor.
În egală măsură, trebuie avut în vedere că, edificarea construcţiilor şi efectuarea de lucrări se vor face numai în baza autorizaţiei de construire şi cu respectarea regulilor în materia urbanismului, care conţin şi prevederi referitoare la terenurile care nu pot servi unor asemenea scopuri, în această ordine de idei, nu orice teren intravilan este propice a fi destinat edificării de construcţii, sau construcţiile ar putea fi realizate numai cu respectarea unor condiţii speciale: terenurile aflate în vecinătatea cimitirelor, aeroporturilor, a şantierelor arheologice, etc.
Subliniază faptul că un teren situat administrativ in intravilan chiar daca se afla intr-o zona construibila, nu înseamnă in mod automat ca terenul este construibii. tntr-adevar pentru a verifica daca un teren este construibii sau nu trebuie verificat in primul rand regimul tehnic, economic si juridic al respectivului teren prin certificatul de urbanism care se emite in vederea obţinerii autorizaţiei de construire (iar nu un certificat de informare ca cel obţinut in anul 2009 de reclamanta) în acelaşi sens fiind si evaluările imobiliare stabilite pentru grilele notarilor publici, la care si expertul Nita Dumitru face trimitere, si care fac in mod clar diferenţa intre terenuri construibile libere si terenuri ocupate.
Apreciază că, pentru a verifica conţinutul dreptului de proprietate trebuie ca în primul rând să se verifice limitele acestui drept, în speţă, reclamanta fiind proprietara unei suprafeţe de 3347 mp, însă terenul fiind neconstruibil, legiuitorul a instituit o limitare în interes public a atributului folosinţei.
În acest context, consideră că expertizele judiciare specialitatea evaluare imobiliară nu sunt utile, pertinente şi concludente soluţionării cauzei, terenul nefiind construibii, subscrisa nu putem fi obligaţi la plata contravalorii lipsei de folosinţă cât timp: „legea interzice construirea, în zonele de protecţie şi siguranţa a conductelor, instituind o servitute care are caracter public, continuu şi gratuit fiind instituita pentru salvgardarea unul interes public-siguranţa Sn construcţii.”
Tocmai de aceea, edificarea construcţiilor si efectuarea de lucrări se poate face numai în baza autorizaţiei de construire cu respectarea regulilor în materia urbanismului, care implica respectarea actelor normative mai sus arătate. Aceste acte normative conţin si prevederi referitoare la terenurile care nu pot servi unor asemenea scopuri.
Dimpotrivă, terenul intravilan în litigiu are categoria de folosinţă arabil, după cum corect şi legal au reţinut si experţii judiciari, coroborate cu certificatul de urbanism care atestă această categorie de folosinţă pentru terenul intravilan.
Arată totodată că reclamanta nu a dovedit în speţă că subscrisa pârâtă am împiedica în vreun mod utilizarea terenului de către reclamantă, în scopuri agricole, conform destinaţiei acestuia.
Concluzionând, arată că instanţa nu poate obliga pârâta la plata lipsei de folosinţă prin raportare la valorile stabilite prin expertizele judiciare evaluatorii pentru terenuri construibile sau alte tipuri de Imobile, iar în privinţa folosirii terenului conform destinaţiei sale reale (arabili, exerciţiul folosinţei nu este îngrădit în nici un mod.
A subliniat şi faptul că reclamanta nu a dovedit în nici un mod că ar avea capacitatea de efectua investiţii, realizarea vreunei construcţii, dimpotrivă a renunţat la primul capăt de cerere privind obligarea subscrisei la plata valorii de înlocuire a terenului, pentru a evita in fapt plata taxelor de timbru, în acest condiţii apare evident faptul că imposibilitatea realizării unor investiţii se datorează si reclamantei a cărei situaţie financiara nu îi permite să realizeze investiţii.
Arată că acest aspect subliniază o data in plus lipsa raportului de cauzalitate intre existenta conductelor transport gaz si imposibilitatea reclamantei de a edifica construcţii.
Mai mult, arată că, după cum a precizat si demonstrat din probele administrate în cauză, la momentul când reclamanta a devenit proprietar (anul 2009} obiectivul conducte de transport gaze naturale preexistau din anul 2972, iar dacă reclamanta ar fi acţionat diligent şi prudent ar fi solicitat eliberarea unui certificat de urbanism anterior încheierii contractului de vânzare – cumpărare pentru a verifica dacă bunul poate fi utilizat conform destinaţiei avută în vedere de reclamanta cumpărătoare.
Învederează totodată că instanţa de fond in mod nelegat a admis simultan ambele cereri ale reclamantei si a obligat OMV PETROM atat la plata unei despăgubiri globale cat si la plata unei sume periodice lunare, ata cat timp ambele obligaţii de plata au un izvor unic: existenta pe terenul reclamantei a unor conducte care fac imposibila edificarea vreunei construcţii, prima instanţă reţinând in considerentele hotărârii apelate următoarele: „terenul ce face obiectul cauzei (..,.) are regimul juridic intravilan si se afla intr-o zona construibila, prin urmare atributul folosinţei bunului imobil potrivit destinaţiei sale a fost afectat (…). Ca urmare pentru motivul mai sus precizat, reclamanta poate pretinde plata unei despăgubiri. (…) Cum atributul dreptului de proprietate afectat este cel al folosinţei terenului pentru construcţii, instanţa apreciază ca trebuie sa determine despăgubirea potrivit valorii de circulaţie a terenului, aceasta valoare fiind cea o/ectota.ţsubl.ns)
Analizând materialul probator administrat in cauza, apreciază că instanţa urmează a admite in parte acţiunea si obliga parata (…) la plata sumei de 105.930 lei cu titlu de despăgubire pentru imposibilitatea edificării de către aceasta a unei construcţii pe terenul proprietatea sa, aceasta suma de bani reprezentând contravaloarea unui prejudiciu acordat o singura data, si nu sub forma unei rente anuale, asa cum a solicitat reclamanta prin acţiunea introductiva.
In ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, (…) având in vedere faptul ca reclamanta N.M. a dobândit terenul (…) devenind astfel proprietar al bunului grevat de existenta a trei conducte subterane, proprietatea paratei, limitandu-se astfel reclamantei exercitarea atributelor dreptului de proprietate, instanţa va retine ca acesteia i se cuvin dezdaunari pentru lipsa de fofosinta a terenului si scăderea valorii economice a acestuia, (subl.ns.) Fata de considerentele arătate, urmează a obliga parata ta plata sumei de 469 euro/funar” începând cu iunie 2010 si pe viitor.
Apreciază apelanta că, în ipoteza in care toate condiţiile legale pentru acordarea de despăgubiri ar fi îndeplinite ceea ce oricum nu este cazul in speţa, reclamanta nu ar putea fi îndreptăţită la repararea prejudiciului decât o singura data: fie prin acordarea unei sume globale, fie prin acordarea unor sume periodice, dar In nici un caz nu poate beneficia de doua despăgubiri cumulate.
Sintetizând cele de mai sus, apelanta concluzionează că: titlul de proprietate ai primului înstrăinător este lovit de nulitate absolută parţială, fiind emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 42 alin. 3 din Legea 18/1991, coroborat cu art. 4 alin. 1 din Legea nr. 1/2000; condiţiile răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite: lipsa prejudiciului cert, lipsa faptei ilicite a paratei, lipsa vinovăţiei parateim in fine nu exista raport de cauzalitate intre primele doua; reclamanta nu poate beneficia de o dubla despăgubire: prin acordarea unei indemnizaţii globale pentru imposibilitatea de a edifica o construcţie dat fiind faptul ca terenul este afectat de conducte subterane cumulat cu o indemnizaţie periodica pentru ingradirea atributului folosinţei imobilului grevat de existenta aceloraşi conducte; expertizele efectuate in fata isntantei de fond stabiies valori eronate si lipsite de temei lega! dat fiind faptul ca experţii s-au raportat Ea terenuri construibile libere, fara sa tina seama de situaţia de fapt reala a terenului in litigiu; in speţa nu sunt îndeplinite condiţiile legii speciale a gazelor privind plata de despăgubiri.
Pentru motivele precizate mai sus, solicită admiterea apelului, astfel cum a fost formulat si desfiinţarea Sentinţei civile nr. 10019/09.07.2014, precum si a încheierii de şedinţa din 20.09.2011, hotărâri netemeinice si lipsite de suport legal.
În drept, apelanta a invocat prevederile art. 555, 559 alin. 1 şi 2 din Codul Civil în vigoare de la 01.10.2011, art. 44 alin. 7 din Constituţie, art. 86 – 90 din Legea 351/2004, în prezent art. 109 -113 din Legea 123/2012, iar în temeiul art. 242 pct. 2 Cod proc. civ. 1865 a solicitat judecarea cauzei si in lipsa.
In raport de motivele de apel, intimata reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea de sedinţă din data de 16.12.2014, instanţa de judecată a recalificat calea de atac ca fiind apelul, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată.
Examinând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a dispoziţiilor legale care au incidenţă în soluţionarea prezentei cauze, tribunalul constată că apelul este nefondat pentru considerentele ce se vor expune în continuare:
În ceea ce priveşte critica apelantei în privinţa respingerii în mod greşit a excepţiei necompetenţei teritoriale de către instanţa de fond, tribunalul reţine că este nefondată, soluţia instanţei de fond fiind corectă însă pentru alte considerente:
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 159 indice 1 Cod proc.civ., dispoziţii introduce prin legea nr. 202/2010, care au intrat în vigoare anterior introducerii cererii de chemare în judecată, necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sau dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la prima zi de înfăţişare.
Având în vedere faptul că potrivit art. 118 Cod proc.civ., întâmpinarea este obligatorie, dar şi faptul că necompetenţa invocată este prevăzută de norme de ordine privată, tribunalul apreciază că pârâta era decăzută din dreptul de a mai invoca excepţia necompetenţei teritoriale.
Chiar şi în cazul în care Tribunalul reţine că în mod greşit instanţa a respins excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti, acest aspect nu poate face obiectul casării sentinţei recurate, având în vedere dispoziţiile art. 304 alin.1 pct.3, interpretate per a contrario.
Astfel, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţile legii, or în cauza pendente competenţa teritorială este prevăzută de norme de ordine privată, astfel că aceste dispoziţii nu sunt aplicabile.
În ceea ce priveşte critica apelantei privind greşita respingere de către instanţa de fond a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, Tribunaul reţine de asemenea că este nefondată.
Asftel, intimata-reclamantă a chemat în judecată SC OMV Petrom S.A şi nu un anumit punct de lucru, fără personalitate juridică, aspect ce rezultă din cererea de chemare în judecată, astfel că Tribunalul reţine că în mod corect instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Este adevărat că instanţa de fond s-a pronunţat doar pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive însă aceasta a analizat ambele excepţii, fiind o legătură indisolubilă între acestea două.
În ceea ce priveşte critica apelantei referitoare la modul de soluţionare pe fondul cauzei, tribunalul reţine următoarele:
În ceea ce priveşte susţinerea apelantei privitor la faptul că titlul de proprietate ai primului înstrăinător este lovit de nulitate absolută parţială, fiind emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 42 alin. 3 din Legea 18/1991, coroborat cu art. 4 alin. 1 din Legea nr. 1/2000, Tribunalul reţine că legalitatea acestui titlu nu face obiectul analizei acestui Tribunal acesta nefiind învestit cu o cerere care să aibă ca obiect analiza legalităţii acestui titlu de proprietate.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat de BNP Tudose Maria prin încheierea nr. 4053/17.08.2009-fila 7 dosar fond, intimata reclamantă a devenit proprietara ternului arabil intravilan, în suprafaţă de 3437 m, situat în Oraşul Boldeşti Scăieni, Jud. Prahova, în T 21, P A 1090/6 .
Aşa cum rezultă din conţinutul contractului de vânzare cumpărare mai sus menţionat, vânzătorii au declarat pe proprie răspundere că terenul nu este grevat de sarcini sau servituţi, iar intimata reclamantă a înţeles să dobândească dreptul asupra terenului în aceste condiţii şi pe riscul său.
La rândul lor, vânzătorii au cumpărat terenul în anul 2004 de la SC Galeria RO tur SRL, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8949/08.11.2004 (aspect ce rezultă din menţiunile efectuate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 17.08.2009)
În fişa corpului de proprietate a imobilului întocmită la data de 22.04.2002, deci anterior transmiterii dreptului de proprietate către vânzătorii Ştefan Gheorghe şi Ştefan Corina – Cleopatra se face menţiune despre faptul că terenul în suprafaţă de 3427 mp este străbătut longitudinal de o conductă de înaltă presiune 0=4” şi presiune de 8-15 bari, o altă conductă de gaze joasa presiune de 0=10” în aproprierea aliniamentului 1-4, iar altă conductă de presiune de 0=10” şi presiune de 1,5 bari străbate transversal terenul.
Tribunalul reţine că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 238/2004, întrucât acest act normativ reglementează situaţia juridică a terenurilor afectate de operaţiuni petroliere, astfel cum sunt definite la art. 2 pct. 24 din legea mai sus amintită, iar terenul intimatei reclamante nu se încadrează în această categorie, subsolul acesteia fiind traversat de conducte de gaze şi nu de petrol.
De asemenea, Tribunalul reţine că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 616 Codul civil de la 1864, întrucât aceste dispoziţii legale reglementează dreptul de servitute de trecere al proprietarului locului înfundat, ceea ce nu este cazul în speţă pendente.
Tribunaul reţine că, la data cumpărării imobilului de către intimata-reclamantă, erau în vigoare dispoziţiile Legii nr. 351 din 14 iulie 2004 Legea gazelor, lege care în prezent este abrogată de art.200 din LEGE 123/2012 la data de 19 iulie 2012 şi de LEGE 160/2012 la data de 6 octombrie 2012.
Din punctul de vedere al aplicării legii în timp, trebuie să se facă distincţie între situaţii juridice de natură legală şi crearea anumitor drepturi şi obligaţii prin intermediul legii, cărora li se aplică legea nouă şi situaţiile juridice voluntare care sunt supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data intocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
În speţa, este evident ca lucrarea realizata pe terenul proprietatea intimatei apelante este una de interes public – alimentarea cu gaze – dispoziţiile legale aplicabile fiind cele prevăzute de art. 44 alin. 5 din Constituţie, art. 480 Cod civil, art. 86, art. 90, 96 din Legea 351/2004.
Legea gazelor nr.351/2004 a reglementat, pe perioada cât a fost în vigoare, un domeniu de interes public, respectiv acela al politicii energetice a statului român în scopul satisfacerii cererii de gaze naturale pentru toate categoriile de consumatori.
Potrivit art.21 din Legea gazelor nr.351/2004, activitatea de transport al gazelor naturale constituie „serviciu public de interes naţional”, iar lucrările de realizare, exploatare şi întreţinere a obiectivelor sau sistemelor de transport de gaze naturale sunt „lucrări de utilitate publică”.
Potrivit art. 86 din Legea nr. 351/2004, asupra terenurilor si altor bunuri proprietate publică sau proprietate privata a persoanelor fizice sau juridice, precum şi asupra activitatilor desfasurate de persoane fizice sau juridice in vecinatatea capacitatilor, concesionarii din sectorul gazelor naturale beneficiaza, în condiţiile legii, pe durata lucrarilor de realizare, reabilitare, retehnologizare, respectiv de exploatare si de intretinere a capacitatilor respective, de urmatoarele drepturi:
a) dreptul de uz pentru executarea lucrarilor necesare in vederea realizarii, reabilitarii sau retehnologizarii capacitatii;
b) dreptul de uz pentru asigurarea functionarii normale a capacitatii prin efectuarea reviziilor, reparatiilor si a interventiilor necesare;
c) dreptul de servitute legala de trecere subterana, de suprafata sau aeriana pentru instalarea de retele, conducte, linii sau de alte echipamente aferente capacitatii si pentru accesul la locul de amplasare a acestora;
d) dreptul de a obtine restrangerea sau incetarea unor activitati care ar putea pune in pericol persoane si bunuri;
e) dreptul de acces la utilitatile publice.
De asemenea, potrivit art. 90 din acelaşi act normativ prevede:
(1) Drepturile de uz si de servitute legală, prevazute la art. 86, asupra terenurilor şi altor bunuri proprietate publică sau proprietate privată a persoanelor fizice ori juridice au ca obiect utilitatea publică, au caracter legal şi se exercită pe toata durata de viaţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizarii unei capacitati in functiune, reparatiei, reviziei, lucrarilor de interventie in caz de avarie.
(2) Exercitarea drepturilor de uz si servitute asupra proprietatilor afectate de capacitatile din domeniul gazelor naturale se realizeaza cu titlu gratuit pe toata durata existentei acestora. Daca, cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizari, reparatii, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinatatea capacitatilor din domeniul gazelor naturale, concesionarii au obligatia sa plateasca despagubiri in conditiile legii”, iar potrivit art. 91”(1) Despagubirile se vor stabili avându-se în vedere următoarele criterii: a) suprafata de teren afectata cu ocazia lucrarilor; b) valorile pentru producţiile estimate ale culturilor si plantatiilor afectate, comunicate de organismele abilitate, precum si amenajarile afectate de lucrari; c) valoarea de circulatie a bunurilor imobile afectate. (2) Cuantumul despagubirii se stabileste prin acordul partilor sau, în cazul in care parţile nu se înţeleg, prin hotărare judecatorească”.
De asemenea, potrivit art. 96 din acelaşi act normativ
“Pentru protectia obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale se interzice terţilor:
a) sa realizeze constructii de orice fel in zona de siguranta a conductelor de gaze naturale; în cazul în care, în mod excepţional, este necesar ca pe terenul pe care este amplasată reţeaua de alimentare cu gaze naturale să se execute o construcţie, beneficiarul acesteia şi/sau proprietarul va/vor suporta toate cheltuielile de modificare a traseului retelei, in urmatoarele conditii:
1. obţinerea acordurilor proprietarilor sau ale deţinătorilor legali ai terenului de pe traseul unde urmează să fie plasata noua conductă, precum şi a avizelor autoritaţilor competente şi a autorizaţiei de construire;
2. includerea în patrimoniul operatorului licenţiat a obiectivelor rezultate in urma modificării.
b) sa efectueze săpături sau lucrări de orice fel sub ori peste conductele de gaze naturale ori în zona de protectie a acestora, fără avizul prealabil al operatorului de sistem;
c) să depoziteze materiale pe căile de acces la conducte şi în zona de protecţie a acestora;
d) să intervină în orice mod asupra conductelor, echipamentelor şi instalaţiilor de gaze naturale”.
Potrivit art. 3 Pct.55 şi pct.56 din actul normativ mai sus menţionat: “zona de protectie – zona adiacentă obiectivelor din sectorul gazelor naturale, extinsă în spaţiu, în care se instituie interdicţii privind accesul persoanelor, regimul activităţilor şi al construcţiilor, stabilite prin norme tehnice” şi “zona de siguranta – zona adiacenta obiectivelor din sectorul gazelor naturale, extinsa in spatiu, in care se instituie restrictii si interdictii, in scopul asigurarii functionarii normale si pentru evitarea punerii in pericol a persoanelor, bunurilor si mediului, stabilite prin norme tehnice; zona de siguranta cuprinde si zona de protectie”.
În speţă, tribunalul reţine că îngrădirea dreptului de proprietate privata în scopul satisfacerii unui interes public este permisa de Constituţie. Suntem astfel în faţa unei limitări legale a dreptului de proprietate al reclamantului, terenul străbătut de conducta de alimentare cu gaze fiind afectat de o servitute legala, potrivit art. 86 din Legea 351/2004.
În ceea ce priveşte caracterul gratuit al servituţii, Tribunalul reţine următoarele:
Prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, în prezent abrogate, însă aplicabile în speţa pendente, instituie o sarcină gratuită care grevează proprietăţile afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale pe toată durata existenţei acestora, Dreptul de uz şi dreptul de servitute asupra acestor terenuri, stabilite potrivit alin. (1) al acestui articol, privesc utilitatea publică, au caracter legal şi se exercită pe toată durata de existenţă a capacităţii respective sau temporar, cu ocazia retehnologizării unei capacităţi în funcţiune, reparaţiei, reviziei, lucrărilor de intervenţie în caz de avarie. Rezultă deci că exercitarea acestor drepturi asupra terenurilor afectate de capacităţi din domeniul gazelor naturale este determinată de un interes general şi, ca atare, legiuitorul este pe deplin competent să stabilească limitele dreptului de proprietate în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale.
Cu privire la exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra unor terenuri afectate de capacităţi care au ca obiect utilităţi publice, Curtea Constituţională s-a pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 72 din 26 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 22 martie 2004, şi Decizia nr. 167 din 1 aprilie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 17 mai 2004, prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate a prevederilor art. 16 alin. (4), art. 18 şi art. 37 alin. (4) şi (7) din Legea energiei electrice nr. 318/2003. În aceste decizii Curtea a reţinut că, exerciţiul prerogativelor dreptului său de proprietate nu poate fi absolutizat, făcându-se abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, potrivit căruia “conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”, precum şi de cele ale art. 136 alin. (5), care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private, “în condiţiile legii organice”. Potrivit acestor dispoziţii, legiuitorul este, aşadar, competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Prin reglementarea dedusă controlului, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, legiuitorul poate aprecia în funcţie de nevoia reală a comunităţii măsurile de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate. În cauza “James şi alţii împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei”, 1986, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu poate fi vorba despre o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale dacă privarea de proprietate a fost făcută într-un anumit context politic, economic sau social, dacă răspunde unei “utilităţi publice”, aşa cum prevede art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, aparţinând chiar şi unei categorii mai restrânse de persoane, deci şi în situaţia în care colectivitatea în ansamblul ei nu utilizează sau nu profită ea însăşi de bun. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului. Or, în această materie, legea română respectă exigenţele impuse de prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Art. 44 alin. (5) din Constituţie prevede expres dreptul autorităţilor de a folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare pentru lucrări de interes general, în condiţiile acordării de despăgubiri proprietarului pentru “daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”. Pe de altă parte, potrivit alin. (7) al aceluiaşi articol, “dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”.
În fine, Curtea a reţinut că nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu în urma operaţiunilor de realizare şi retehnologizare a capacităţilor din domeniul gazelor naturale care se execută pe terenurile proprietate privată să solicite statului sau societăţilor comerciale specializate repararea pagubelor produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun. Acest lucru rezultă, de altfel, chiar din cuprinsul prevederilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004.
Revenind la speţa pendente, Tribunalul reţine în primul rând că, numai în cazul producerii unui prejudiciu în urma operaţiunilor de realizare şi retehnologizare a capacităţilor din domeniul gazelor naturale care se execută pe terenurile proprietate privată, proprietarii acelor terenuri pot solicita în temeiul dreptului comun repararea acelui prejudiciu.
Chiar şi în cazul în care s-ar admite că sunt îndreptăţiţi să primească despăgubiri propretarii terenurilor al căror subsol a fost afectat prin orice lucrări de interes public, trebuie să se facă dovada exitenţei unui prejudiciu, potrivit dispoziţiilor dreptului comun.
În continuare, analizând dispoziţiile dreptului comun, Tribunalul reţine că intimata-reclamanta nu a dovedit săvârşirea unui prejudiciu în patrimoniul său, prejudiciu care să fi fost produs de către apelanta-pârâtă.
Astfel, intimata-reclamantă a cumpărat un teren arabil, deci cu destinaţie agricolă şi nicidecum un teren cu destinaţia de folosinţă curţi construcţii, şi nu a dovedit că acesta nu ar putea fi folosit potrivit destinaţiei agricole.
Astfel, în mod greşit instanţa de fond, omologând raportul de expertiză efectuat în cauză, a obligat apelanta pârâtă la plata lipsei de folosinţă prin raportare la valorile stabilite prin expertizele judiciare evaluatorii pentru terenuri construibile sau alte tipuri de imobile.
Dacă terenul ar fi avut categoria de folosinţa curţi construcţii la momentul achiziţionării acestuia, s-ar fi putut pune problema producerii unui prejudiciu în cazul în care intimata-apelantă ar fi dorit să folosească terenul potrivit destinaţiei sale (adică să construiască un imobil) ceea ce nu este cazul în speţă.
Mai mult decât atât, la momentul achiziţionării imobilului, pe de o parte cumpărătoarea a dobândit dreptul de proprietate asupra unui teren afectat de o servitute legală, pe care trebuie să o respecte, iar pe de altă parte cumpărătoarea şi-a asumat riscul contractului, aşa cum rezultă chiar din clauzele contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP Tudose Maria prin încheierea nr. 4053/17.08.2009.
Chiar şi în cazul în care nu ar fi aplicabile dispoziţiile art. 1340 din Codul Civil de la 1864, iar intimata-reclamantă a fost de bună credinţă la încheierea contractului (nu a ştiut de existenţa conductelor de gaze) răspunderea pentru un eventual prejudiciu ar aparţine vânzătorului în temeiul art. 1337 Cod civil şi nicidecum apelantei-pârâte.
Pentru toate considerentele de fapt şi de drept, expuse mai sus, Tribunalul, în temeiul art. 295 şi art. 296 Cod proc.civ.urmează să admită apelul în sensul schimbării în tot a sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.
