Urmărire penală incompletă.
Este de observat că urmărirea penală nu a epuizat mijloacele procedurale pentru stabilirea unei corecte stări de fapt şi a înlăturării dubiilor, procurorul rezumându-se a constata că, în părţile esenţiale declaraţiile martorilor acuzării şi cele ale martorilor apărării sunt total contradictorii.
Trib. Bistriţa-Năsăud, s. pen., sent. nr. 1/F/03 ianuarie 2011
Prin plângerea înregistrată petentul NA a solicitat infirmarea Ordonanţei nr.155/II/2/2010 prin care s-a menţinut soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de numiţii IDD şi CE, cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunii de tortură, prev.de art. 267/1 Cod penal şi respectiv instigare la această infracţiune, cu consecinţa trimiterii cauzei la procuror în vederea începerii urmăririi penale împotriva celor în cauză.
Analizând plângerea petentului prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului nr.633/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bistriţa-Năsăud, instanţa reţine următoarele:
Prin plângerile penale înregistrate sub nr.633/P/2009 şi respectiv 671/P/2009, petentul a solicitat cercetarea agentului de poliţie IDD şi a numitului CE, pentru săvârşirea infracţiunilor de purtare abuzivă, prev.de art. 250 Cod penal şi tortură, prev.de art. 267/1 Cod penal (primul dintre aceştia) şi vătămare corporală, prev.de art. 181 Cod penal (cel de-al doilea), susţinând că, în noaptea de 10/11.10.2009 a fost bătut de cei doi, ocazie cu care a suferit o dublă fractură de mandibulă care a necesitat internarea sa şi un număr de 44-45 zile de îngrijiri medicale.
În urma cercetărilor efectuate în cauză, prin Rezoluţia din data de 15.04.2010 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de cele două persoane cercetate.
În motivarea rezoluţiei s-a reţinut că, în noaptea de 10/11 octombrie 2010, petentul a participat la discoteca organizată în localitatea Lechinţa, discotecă administrată de soţii MS şi C şi respectiv CC şi ES; că în jurul orelor 3, programul s-a încheiat astfel încât tinerii au părăsit localul; că petentul s-a întâlnit cu un prieten care susţinea că fusese lovit de numitul JS, motiv pentru care s-a întors din drum cu intenţia de a cere socoteală celui în cauză; că în aceste condiţii sesizând că tinerii „sunt puşi pe scandal”, a intervenit lucrătorul de poliţie IDD care era de serviciu şi care s-a deplasat cu autoturismul înspre grupul de tineri, oprind chiar lângă petent; că acesta din urmă a început să vocifereze când a coborât poliţistul din maşină, după care l-a prins pe poliţist de piept, iar apoi, îmbrâncindu-se reciproc, au căzut amândoi; că la acest moment, la faţa locului au ajuns familiile M şi C, care sesizând că poliţistul era singur au intervenit în favoarea sa, încercând să disperseze grupul de tineri; că în aceste condiţii petentul s-a ridicat şi încercat să fugă şi că lucrătorul de poliţie a fugit în urmărirea petentului.
S-a reţinut, de asemenea, faptul că, de la acest moment probele administrate sunt contradictorii, în sensul că martorii petentului au relevat că poliţistul a lovit-o pe partea vătămată pe la spate, cu piciorul, în zona feţei; că din această cauză petentul a căzut după care a fost încătuşat; că poliţistul a continuat să îl lovească cu pumnii şi picioarele şi după încătuşare şi că, în final, l-a urcat în maşină şi l-a dus la sediul postului de poliţie, în timp ce martorii audiaţi în apărare au declarat că poliţistul a pornit în urmărirea petentului, l-a prins cu mâinile pe la spate, l-a doborât la sol, care era betonat, cel în cauză lovindu-se cu faţa de beton, după care l-a încătuşat şi l-a dus la post, loc în care a fost chemat şi şeful de post CN şi unde a venit apoi şi martorul PA, cei doi precizând în anchetă că petentul nu prezenta leziuni vizibile la nivelul feţei, nu prezenta urme de sânge, vorbea coerent şi că, mai bine de 30 de minute, acesta a vorbit la telefon.
În fine, s-a constatat că nici probaţiunea testimonială dar nici actele medico-legale efectuate în cauză nu conduc la concluzia indubitabilă că poliţistul l-ar fi lovit pe petent, existând posibilitatea ca leziunile prezentate de acesta să se fi produs şi ulterior datei de 11 octombrie 2009 (petentul fiind internat în perioada 13-15.11.2009), fără a se exclude însă posibilitatea producerii leziunilor în urma acţiunii de încătuşare a celui în cauză (prindere, împingere, trântire pe sol betonat), ceea ce ar presupune că agentul de poliţie a acţionat fără a-şi depăşi atribuţiile privind modalitatea de încătuşare.
Pe de altă parte, s-a stabilit că numitul CES nu a aplicat lovituri petentului.
Această soluţie a fost menţinută prin Ordonanţa din data de 26.05.2010 emisă de primul procuror în dosarul nr.155/II/2/2010, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petent împotriva rezoluţiei procurorului de caz, preluându-se motivarea acestei soluţii potrivit căreia dubiul creat în cauză trebuie să îi profite lucrătorului de poliţie.
Plângerea formulată în cauză este întemeiată, soluţia procurorului bazându-se pe un material probatoriu incomplet.
Este de principiu că, la baza unei soluţii legale stă o corectă stabilire a stării de fapt, ceea ce presupune însă administrarea unui probatoriu complet.
În speţă, este de relevat că acest lucru este nu doar necesar dar şi posibil, suplimentarea probaţiunii fiind de natură a înlătura dubiile existente la acest moment.
În concret, în cauză, este esenţial a se stabili momentul la care au fost produse leziunile pe care le-a prezentat petentul dar şi modalitatea în care au fost acestea cauzate, respectiv mecanismul producerii lor.
Astfel, este de observat că, din depoziţia petentului rezultă că în noaptea de 10/11 octombrie 2009, respectiv sâmbătă spre duminică, a fost agresat de lucrătorul de poliţie, că în cursul zilei de duminică maxilarul i s-a umflat şi ca urmare, în ziua următoare, luni, s-a deplasat, pentru consult, la medicul de familie de unde a fost îndrumat la Serviciul de Urgenţă din cadrul Spitalului Judeţean Bistriţa-Năsăud şi de unde a fost trimis la Clinica Maxilo-Facială Cluj, unde a fost internat până în data de 15 octombrie 2009.
Aceste susţineri se coroborează cu menţiunile existente în cuprinsul biletului de ieşire din spital, existent la dosar – act ce atestă internarea părţii vătămate în perioada 13-15 octombrie 2009, unde la rubrica „Epicriză” se precizează: „ pacient în vârstă de 22 ani se internează în serviciul nostru la data de 12.10.2009 cu diagnosticul de traumatism maxilo-facial prin agresiune vechi din 11.10.2009”.
În aceste condiţii, în vederea eliminării oricărui dubiu cu privire la momentul producerii fracturii de mandibulă se impune a se face verificări la medicul de familie al petentului – inclusiv prin audierea medicului cu privire la diagnosticul stabilit de acesta dar şi la cauzele declarate de petent – şi la Spitalul Judeţean Bistriţa-Năsăud.
În aceeaşi idee se impune suplimentarea probaţiunii prin audierea, în calitate de martori, a membrilor de familie ai părţii vătămate, cu atât mai mult cu cât din relatările martorului PA rezultă că timp de aprox.30 de minute cât s-a aflat în sediul postului de poliţie, petentul a discutat la telefon cu mama sa.
Ca urmare, prin audierea mamei petentului se va stabili dacă aceasta a fost contactată telefonic de către fiul său, iar în caz afirmativ se vor solicita relaţii cu privire la cele relatate de petent (la condiţiile producerii incidentului în care a fost implicată partea vătămată şi la leziunile suferite de către aceasta).
Acest lucru se impune cu atât mai mult cu cât, deşi prin rezoluţia emisă în cauză de procuror s-a reţinut că petentul nu prezenta urme de leziuni la nivelul feţei, în perioada în care s-a aflat la postul de poliţie, din declaraţia martorului PA rezultă că partea vătămată „avea în zona feţei, la maxilar, o vânătaie”.
În funcţie de rezultatele audierii mamei părţii vătămate se va analiza şi oportunitatea verificării existenţei convorbirii telefonice avute anterior prin solicitarea unor relaţii de la compania de telefonice mobilă cu privire la existenţa convorbirii şi la durata acesteia.
În fine, este de observat că urmărirea penală nu a epuizat mijloacele procedurale pentru stabilirea unei corecte stări de fapt şi a înlăturării dubiilor, procurorul rezumându-se a constata că, în părţile esenţiale declaraţiile martorilor acuzării şi cele ale martorilor apărării sunt total contradictorii.
În consecinţă, în vederea elucidării tuturor aspectelor cauzei, se impune a se proceda la confruntarea făptuitorilor cu partea vătămată, la confruntarea acestora cu martorii acuzării care susţin învinuirea, ca şi la confruntarea părţii vătămate cu martorii apărării.
În fine, în aceeaşi modalitate se impune a se înlătura contradicţiile existente între declaraţiile martorilor acuzării şi cele ale martorilor audiaţi în apărare.
În context, este de relevat că dispoziţiile art. 87 şi urm. Cod procedură penală referitoare la confruntare sunt imperative, fiind evident că utilizarea acestui mijloc de probă apare ca necesară pentru lămurirea cauzei.
Pe de altă parte, în cauză va fi administrată orice altă probă a cărei necesitate va fi evidenţiată de probele suplimentare mai sus menţionate.
În final, se va stabili, cu caracter de certitudine, dacă leziunile cauzate petentului au fost produse prin acţiunile celor doi făptuitori, în împrejurările reclamate, sau în alte condiţii, iar în caz afirmativ se va examina dacă conduita adoptată de lucrătorul de poliţie în vederea imobilizării şi conducerii petentului la postul de poliţie se circumscriu procedurii privind imobilizarea persoanelor emise de IGPR, intrate în vigoare la data de 27.10.2008.
Totodată, se va examina contribuţia făptuitorului CE la producerea rezultatului vătămător.
Aşa fiind, pentru motivele invocate, în baza dispoziţiilor art. 278/1 alin.8 lit.”b” Cod procedură penală, plângerea formulată în cauză va fi admisă, rezoluţia atacată va fi desfiinţată şi se va dispune trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale pentru faptele reclamate, ocazie cu care se vor administra probele relevate în prezenta hotărâre.
