Prin acţiunea introdusă pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 1456/110/2013, reclamantul D.L. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin M.F.P. solicitând instanţei să se constate că sentinţa civilă nr.480/D/2010 din 24 martie 2010 pronunţată în dosarul nr.1062/110/2009 al Tribunalului Bacău prin care s-a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului pentru infracţiunea prevăzută de art.166, alin.3 Cod penal, irevocabilă prin decizia civilă nr.3797/04.10.2012 a I.C.C.J., secţia civilă, este echivalentă cu conceptul de achitare prevăzut de art.10 lit.d) comb. Cu art.11 pct.2, lit.a) şi de la art.504 şi urm. Cod procedură penală; să se dispună obligarea M.F.P. la plata către reclamant a sumei de 144.000 de euro, cu titlu de daune materiale şi morale pentru suferinţele psihice şi fizice la care a fost supus, suferinţe determinate prin nedreapta represiune timp de aproape 6 ani de zile în Penitenciarul Aiud, precum şi pentru suferinţele fizice şi psihice atrase de consecinţele condamnării şi privării de libertate, prin supravegherea permanentă de către poliţia politică (securitate) până la .22.12.1989 şi obligarea pârâtei la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată.
În motivare reclamantul arată că prin Sentinţa penală nr. 49 din 05.03.1971 pronunţată în dosarul penal nr. 171/1971 Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, Secţia fond reclamantul a fost condamnat o pedeapsă de 15 ani închisoare şi confiscarea parţială a averii pentru că ar fi exprimat şi răspândit critici la adresa regimului totalitar comunist împreună cu alte persoane .
Din pedeapsa aplicată de instanţă reclamantul a executat efectiv, aproape 6 ani, mai precis 5 ani, 9 luni si 3 zile, între data de 3 octombrie 1970 de când a fost arestat până la data de 06.07.1976, când a fost pus în libertate.
Prin Decizia penală nr. 121 din 18 februarie 1990 pronunţată în dos. nr. 35/1990 a Curţii Supreme de Justiţie reclamantul a fost achitat.
Astfel că pentru suferinţele îndurate pe nedrept în anchetă şi în timpul privării de libertate, reclamantul nu a primit decât satisfacţia minimală conferită de D. L. nr.118/1990, care de altfel se suprapune pe art. 504 alin. 3 Cod procedură penală prin luare în considerare ca vechime în muncă a perioadei privării de libertate.
Reclamantul s-a adresat în baza Legii nr. 221/2009 Tribunalului Bacău în dosarul civil nr. 1062/110/2009 în care, prin Sentinţa civilă nr. 480/D/2010 din 24 martie 2010, s-a constatat caracterul politic al condamnării reclamantului pentru infracţiunea prevăzută de art. 166, alin. 3 Cod penal, sentinţa rămânând irevocabilă prin decizia civilă nr. 3797 din 04.10.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, cu respingerea cererii de acordare a daunelor morale pentru nedreapta privare de libertate, cererea fiind analizată exclusiv pe baza Legii nr. 221/2009 astfel cum art.5 alin.l lit. a).
În esenţă, reclamantul solicită să se constate că este achitat, că prin lipsirea de temei juridic a daunelor morale de la Legea nr. 221/2009, prin achitarea sa în 1990 de către suprema instanţă precum şi prin constatarea caracterului politic al condamnării sale la 04.10.2012 nu au avut loc cu vreo rezervă politică ( deşi în 1994 a existat o rezervă înlăturată abia prin Legea nr. 221/2009, iar achitarea trebuie să producă toate efectele pe care legea le leagă de aceasta, inclusiv indemnizarea morală, nefiind de conceput în statul de drept ca achitaţii actuali pentru infracţiuni de drept comun să fie indemnizaţi iar achitaţii actuali pentru infracţiuni politice să li se refuze indemnizarea.
Procesul de absolvire de orice răspundere juridică a reclamantului s-a încheiat abia la 04.10.2012, dată de la care este în drept să solicite repararea prejudiciului cauzat prin eroarea judiciară căreia i-a fost victimă.
Reclamantul mai precizează că la calcularea daunelor morale solicitate a pornit de la daunele morale stabilite de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în materia aplicării de către instanţe a dispoziţiilor art. 504 şi urm. Cod proc. pen. în cazul erorilor judiciare pentru infracţiuni de drept comun, după aplicarea din data de 20.04.1994 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pe teritoriul României.
Pârâtul Statul român prin M.F.P. a formulat întâmpinare invocând excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei.
În susţinerea apărării, pârâtul a arătat că solicită respingerea primului capăt de cerere ca inadmisibil, având în vedere că nu exista niciun temei de drept în baza căruia instanţa să poată echivala o sentinţă prin care s-a constatat caracterul politic al unei condamnări, cu o achitare in sensul dispoziţiilor art.504 C.p.p.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile morale şi materiale, invocă excepţia prescrierii dreptului material la acţiune , faţă de dispoziţiile art. 506 alin.2 C.p.p., având în vedere că reclamantul a fost achitat prin decizia penala nr. 121/1990, pronunţata de înalta Curte de Casaţie si Justiţie , termenul de 18 luni prevăzut de textul invocat, a început să curgă de la data rămânerii definitive a acestei hotărâri.
Pârâtul mai arată că, susţinerile reclamantului cu privire la termenul de la care începe să curgă termenul de prescripţie , nu au nicio justificare legală.
Din actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarea situaţie de fapt:
Prin Decizia nr.121/18.12.1990, pronunţată în Dosarul nr.135/1990, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul extraordinar declarat de procurorul general împotriva sentinţei penale nr.49/5.03.1971 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 lit.b din Codul de procedură penală l-a achitat pe inculpatul D.L. pentru infracţiunea de complot şi propagandă împotriva orânduirii socialiste.
Prin sentinţa civilă nr.480/D/2010 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr.1062/110/2009, astfel cum a fost schimbată în căile de atac, a fost constatat caracterul politic al condamnării pentru infracţiunea de complot reţinută în sarcina reclamantului prin sentinţa penală nr.49/5.03.1971 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi lipsită de interes cererea similară pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste din aceeaşi hotărâre.
Pe calea acţiunii pendente, primul capăt de cerere, reclamantul a solicitat instanţei să se constate că sentinţa civilă nr.480/D/2010 a Tribunalului Bacău este echivalentă cu conceptul de achitare prevăzut de art.10,lit.d comb. cu art.11 pct.2, lit.a şi art.504 Cod procedură civilă, capăt de cerere inadmisibil, unei hotărâri judecătoreşti neputându-i a-i fi atribuite alte consecinţe şi efecte în afară celor care rezultă ca urmare a admiterii/respingerii acţiunii pe care o soluţionează, astfel încât sub această motivare excepţia inadmisibilităţii primului capăt de cerere urmează să fie admis.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa o va analiza în temeiul de drept invocat în cuprinsul acţiunii şi reiterat în faţa instanţei, respectiv art.504 Cod procedură penală.
Reclamantul a solicitat instanţei prin cel de-al doilea capăt de cerere obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi materiale pentru suferinţele la care a fost supus timp de 6 ani în Penitenciarul Aiud în urma condamnării sale prin sentinţa penală nr.49/5.03.1971 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, achitat ulterior Prin Decizia nr.121/18.12.1990, pronunţată în Dosarul nr.135/1990, Curtea Supremă de Justiţie.
Prin Decizia nr.1813/27.06.1994 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în dosarul nr.923/1994, a fost respinsă irevocabil acţiunea prin care reclamantul în temeiul art.504 Cod procedură civilă a solicitat obligarea Statului român la plata de despăgubiri ca urmare a aceleiaşi condamnări pe nedrept, în baza achitării pronunţate prin Decizia nr.121/18.12.1990 a Curţii Supreme de Justiţie, reţinându-se că dispoziţiile art.504 Cod procedură civilă se referă exclusiv la cazurile de achitare prevăzute de art.10 lit.a şi c pe când reclamantul a fost achitat în baza art.10 lit.b.
Conform art. 506 Cod procedură penală : ” (1) Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
(2) Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504.”
Deşi, în speţă achitarea reclamantului a fost pronunţată prin Decizia nr.121/18.12.1990, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în Dosarul nr.135/1990, dată de la care se poate susţine că începe să curgă termenul prevăzut de art.506 Cod procedură penală, instanţa apreciază că, dat fiind faptul că la acea dată se puteau obţine despăgubiri având în vedere numai achitările pronunţate în baza art.10 lit.a şi c, termenul de prescripţie al acţiunii poate avea ca punct de plecare data intrării în vigoare a Legii nr.281/2003, act normativ care a deschis calea în justiţie pentru repararea prejudiciilor ca urmare a achitării, indiferent de temei, deci inclusiv în temeiul lit.b de care a beneficiat reclamantul.
Chiar şi raportat la această dată, 1 iulie 2003, dreptul la acţiune al reclamantului, introdusă la 26.02.2013 este prescris.
Instanţa nu poate reţine artificiul juridic sugerat de către reclamant cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în acest caz, şi anume data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr.480/D/2010 pronunţată de Tribunalul Bacău având în vedere că nu prin această hotărâre s-a pronunţat achitarea persoanei interesate, ci s-a constatat caracterul politic al condamnării sale.
Pentru considerentele expuse şi în temeiul de drept analizat, instanţa va respinge şi cel de-al doilea capăt de cerere în temeiul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.
