Prin cererea înregistrată la data de 24.01.2011, creditorul CL a formulat contestaţie la tabelul preliminar al creanţelor debitoarei S.C. F S.R.L..
Susţine creditorul că lichidatorul judiciar a înscris creanţa sa împotriva averii debitoarei, însă nu a înscris şi dreptul de retenţie în ceea ce priveşte imobilul din Iaşi, ………. Pentru a dispune astfel, lichidatorul judiciar a constatat că a renunţat la invocarea acestui drept prin declaraţia cuprinsă în contractul de ipotecă autentificat sub nr. ../10.09.2008. Din documentele depuse, rezultă că a creditat societatea cu suma de 144.373,38 lei, sumă cu care debitoarea a achitat avansul către vânzătorul imobilului. Apreciază că suma împrumutată către societate în vederea achiziţionării imobilului este în conexiune obiectivă cu bunul asupra căruia pretinde recunoaşterea dreptului de retenţie. Pe de altă parte, în calitatea sa de administrator al debitoarei, deţine imobilul chiar dacă între el şi debitoare nu există un raport de locaţiune, el având calitatea de detentor precar. Or, inclusiv practica judiciară recunoaşte dreptul de detenţie al posesorului de rea credinţă până la restituirea cheltuielilor pe care le-a făcut cu bunul imobil. Solicită înscrierea la masa credală a debitoarei cu creanţă garantată cu drept de retenţie asupra imobilului.
Nu a indicat temeiul în drept al cererii.
Lichidatorul judiciar a depus „note de concluzii”, solicitând respingerea contestaţiei. Arată că datoria invocată de contestator nu constituie un debitum cum re iunctum, neavând legătură cu imobilul proprietatea debitoarei. Mai mult, avansul a fost achitat anterior ipotecării bunului, moment la care a declarat contestatorul că bunul nu este grevat sau afectat de creanţe. Prin urmare, contestatorul a renunţat la invocarea dreptului de retenţie asupra imobilului. Contestatorul nu este detentor precar, ci exercită posesia bunului în numele persoanei juridice pe care a administrat-o.
Analizând contestaţia creditorului, instanţa reţine:
Prin încheierea nr. …/CC/22.11.2010, Tribunalul Iaşi a admis cererea debitoarei şi a deschis procedura simplificată de împotriva acesteia.
La 6.01.2011, creditorul contestator înregistrează cerere de creanţă, solicitând înscrierea la masa credală a debitoarei cu suma de 144.373,38 lei. În declaraţie, opinează că ar avea un drept de retenţie asupra clădirii deoarece suma a fost folosită pentru plata avansului în numerar la cumpărarea clădirii. A depus contract de creditare, dispoziţie de plată, chitanţe.
În tabelul preliminar al creanţelor debitoarei, creditorul contestator a fost înscris de către lichidatorul judiciar cu suma solicitată, creanţă chirografară.
În drept, potrivit art. 65 şi următoarele din Legea insolvenţei, lichidatorul judiciar procedează la verificarea creanţelor şi a garanţiilor acestora.
Creditorul susţine că are un drept de retenţie motivat de două împrejurări: pe de o parte, creanţa pe care o are împotriva debitoarei este o creditare a societăţii folosită pentru achiziţionarea bunului, pe de altă parte este detentor precar al bunului şi orice detentor are drept de retenţie până la restituirea cheltuielilor făcute cu bunul, chiar şi cel de rea credinţă.
Dreptul de retenţie nu este reglementat distinct în legislaţie, el fiind o creaţie a doctrinei şi se prezintă ca un adevărat drept real de garanţie imperfect in virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie sa-l restituie,are dreptul sa tina lucrul respectiv,sa refuze deci restituirea lui, până ce creditorul titular al bunului ii va plăti sumele de bani pe care le-a cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.
Contestatorul susţine că folosirea sumei cu care a creditat societatea la cumpărarea imobilului a determinat o legătură de genul debitum cum re iunctum.
Creditorul nu a probat că suma a fost utilizată în acest mod, dar chiar dacă ar fi probat acest lucru, folosirea sumei de către societate în acest scop nu creează o conexitate obiectivă între lucru şi datorie.
Este adevărat că în timp s-a cristalizat o interpretare extensivă a noţiunii de conexitate cerute de această instituţie, dar chiar şi în cea mai largă interpretare nu se poate considera că folosirea sumei pentru achiziţionarea unui bun ar conferi împrumutătorului un drept de retenţie. Astfel,se consideră ca exista conexiune când creanţa s-a născut în legătură cu lucrul, când deţinerea lucrului si creanţa corelativa sunt prilejuite de acelaşi raport juridic. Or, în cauză, creanţa este anterioară lucrului, creditorul împrumutând societatea înainte de a cumpăra imobilul, deci nu este născută în legătură cu imobilul şi nu este prilejuită de acelaşi raport juridic. Mai mult, creditorul are posesia bunului într-o calitate, cea de administrator, dar solicită să reţină bunul în altă calitate, aceea de detentor precar, ceea ce nu e admisibil.
A admite un astfel de drept, care conferă creditorului împrumutător un drept de a fi despăgubit cu preferinţă din valoarea bunului, pentru suma împrumutată, ar însemna să i se acorde creanţei aceeaşi valoare ca a aceleia născută din împrumutul garantat cu ipotecă, fără a se respecta formalităţile autentice impuse de lege, în condiţiile în care nimic nu îl împiedica pe împrumutător la momentul efectuării împrumutului să solicite garanţii debitorului.
Pentru aceste motive, instanţa va respinge contestaţia la tabelul preliminar, care se va definitiva în forma întocmită de lichidatorul judiciar.
