Drept penal. Pedeapsă accesorie. Pedepse complementare. Armonizarea normelor penale interne cu dispoziţiile Convenţiei europene privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) în materia sancţiunilor penale ce constituie ingerinţe în domeniul vieţii private şi de familie.
Convenţia europenă privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului – art. 8
C. pen. – art. 52, art. 71 alin. (1) – 3, art. 64 lit. a) – c), art. 64 lit. e),
art. 65, art. 197 alin. (2) lit. a)
În afara oricărei conexiuni cu fapta imputată inculpaţilor, şi fără a justifica o măsură de îndreptare, pe viitor, a comportamentului condamnaţilor, pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a desfăşura orice activitate apare ca fiind o măsură penală incident, prin automatismul legii, în domeniul vieţii private a persoanei condamnate. O atare ingerinţă, deşi prevăzută de art. 71 alin. 2 C. pen., cu tot caracterul său automat, trebuie să îşi găsească justificarea în necesitatea intervenţiei, precum şi în scopurile prevăzute de lege. Curtea relevă că, cel puţin prin acceptarea jurisprudenţei C.E.D.O., pronunţată în materie, instanţele naţionale sunt invitate să observe caracterul potrivnic al normei naţionale în raport de dispoziţiile art. 8 din Convenţie.
De asemenea, pedeapsa complementară de interzicere a dreptului de a fi tutore sau curator, aplicată ambilor inculpaţi, are caracter nelegal raportat la dispoziţiile art. 65 alin. 1 C. pen. şi art. 8 din Convenţie. Curtea constată că instanţele precedente nu au evidenţiat care ar fi interesul superior al apărării acelor valori sociale pe care le prezumă raporturile de tutelă sau, după caz, de curatelă, interes faţă de care este necesară pedeapsa complementară, ca ingerinţă asupra dreptului la respectarea vieţii private şi de familie.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,
decizia penală nr. 377 din 12 aprilie 2007
Prin sentinţa penală nr. 2645 din 29 septembrie 2006, Judecătoria Timişoara a condamnat pe inculpaţii Ţ.N.T. şi G.F.L. pentru săvârşirea infracţiunii de viol prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a C. pen. la câte o pedeapsă de 6 ani închisoare, cu executare, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei.
Prin decizia penală nr. 455/A din 29 noiembrie 2006, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosarul nr. 4341/30/2006, în baza art. 379 pct. 1 lit. b C. pr. pen., s-au respins ca nefondate apelurilor declarat de inculpaţii, împotriva sentinţei penale nr. 2645 din 29 septembrie 2006, pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 7377/Rj/2006.
Împotriva acestei decizii penale au declarat recurs inculpaţii, criticând-o pentru nelegalitate, întrucât pedeapsa accesorie şi completară (art. 64 lit. c, respectiv art. 64 lit. e C. pen.) nu au legătură cu infracţiunea săvârşită, dar şi pentru netemeinicie.
Examinând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate, şi din oficiu, conform prevederilor art. 3159 alin. 3 C. pr. pen., Curtea de Apel Timişoara a constatat că acestea sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
Astfel, Judecătoria a aplicat, iar Tribunalul a menţinut, pentru ambii inculpaţi, pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen. (interdicţia dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii), şi pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. e C. pen. (interdicţia dreptului de a fi tutore sau curator).
Curtea a reţinut că inculpaţii au săvârşit infracţiunea de viol, prevăzută de art. 197 alin. 2 lit. a C. pen., fără vreo legătură cu exercitarea unei funcţii sau profesii ori în cadrul desfăşurării unei activităţi, şi tot astfel, fără ca inculpaţii să se afle cu victimele în vreun raport de îngrijire, ocrotire, educare, pază sau tratament, ori de reprezentare legală sau convenţională.
Pedeapsa accesorie, constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a – e C. pen. se aplică în conformitate cu dispoziţiile art. 71 alin. 1 – 3 C. pen. raportat la art. 52 C. pen., dar ţinând seama, totodată, de jurisprudenţa C.E.D.O. în materie.
Astfel, potrivit art. 52 alin. 1 C. pen., pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. Prin aplicarea şi executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte, faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială (alin.2).
Raportându-se la aceste reguli generale, art. 71 alin. 1 C. pen. statuează că pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 C. pen. Norma penală enunţată a fost modificată prin art. I pct. 22 din Legea nr. 278/2006, în sensul că nu se mai impune interzicerea tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. Modificarea legislativă este binevenită în condiţiile în care sub vechea redactare norma citată a adus grave atingeri şi, totodată, nejustificate ingerinţe referitoare la drepturi recunoscute de Convenţia Europeană asupra Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Totuşi, art. 71 alin. 2 C. pen., dispune în continuare că, în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, intervine de drept interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a – c C. pen. şi anume: a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective, publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii.
Aşadar, această măsură penală impune instanţei să aplice automat pedeapsa accesorie constând în interzicerea celor trei categorii de drepturi cetăţeneşti. Acestea au constituit temeiurile de drept intern pe care Judecătoria şi Tribunalul le-au avut în vedere atunci când au reţinut ca legală aplicarea pedepsei accesorii sub aspectul interzicerii dreptului inculpaţilor de a ocupa o funcţie, de a exercita o profesie sau de a desfăşura o activitate nenumită de natura acelei de care s-au folosit la săvârşirea infracţiunii de viol. O atare interdicţie fiind impusă de iure, instanţele nu au mai cercetat celelalte condiţii care să o justifice ratio legis.
Aceste din urmă condiţii se desprind, pe de o parte, din dispoziţiile cu valoare de principiu ale art. 52 C. pen. relative la scopurile (sancţionator şi preventiv) oricărei pedepse penale, precum şi la necesitatea formării unei atitudini corecte a inculpaţilor faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială, iar pe de altă parte, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în temeiul art. 8 din Convenţie.
Raportat la circumstanţele specifice proprii cauzei penale aflată pe rolul Curţii, s-a constatat că aplicarea pedepsei accesorii sub aspectul interdicţiei prevăzute de art. 64 lit. c C. pen. nu atinge nici unul din dezideratele enunţate de art. 52 C. pen.. Astfel, în afara oricărei conexiuni cu fapta imputată inculpaţilor şi fără a justifica o măsură de corectare pe viitor a comportamentului condamnaţilor, pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului de a desfăşura orice activitate apare ca fiind o măsură penală incidentă, prin automatismul legii, în domeniul vieţii private a persoanei condamnate. O atare ingerinţă, deşi prevăzută de art. 71 alin. 2 C. pen., cu tot caracterul său automat, trebuie să îşi găsească justificarea în necesitatea intervenţiei, precum şi în scopurile reclamate, de o asemenea măsură, într-o societate democratică.
Pentru a evita automatismul impus de art. 71 alin. 2 C. pen., Curtea relevă că în prezent, cel puţin prin acceptarea jurisprudenţei C.E.D.O. pronunţată în materie, instanţele naţionale sun invitate să observe caracterul potrivnic al normei naţionale în raport de dispoziţiile art. 8 din Convenţie, conform cărora „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private ….” (pct. 1). „Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora” (pct. 2). Astfel, în Hotărârea Sabou şi Pârcălab împotriva României (publicată în Monitorul Oficial nr. 484 din 8 iunie 2005), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că în dreptul român interzicerea drepturilor (…) se aplică în mod automat şi absolut, cu titlu de pedeapsă accesorie, oricărei persoane care execută o pedeapsă cu închisoarea, în absenţa oricărui control exercitat de către instanţele judecătoreşti şi fără a lua în considerare tipul infracţiunii…”. Prin urmare, având de soluţionat conflictul dintre norma naţională română, reprezentată de art. 71 alin. 1 C. pen. (în vechea redactare), cu interferenţa art. 64 lit. d) C. pen., şi norma europeană desemnată de art. 8 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că aplicarea pedepsei accesorii, potrivit dreptului penal român, în condiţiile mai sus expuse, deci în mod automat şi absolut, în absenţa oricărui control exercitat de către instanţele judecătoreşti şi fără a lua în considerare tipul infracţiunii, nu îndeplineşte cerinţele enunţate de art. 8 pct. 2 din Convenţie, în sensul că o atare ingerinţă să fie o măsură legală necesară în raport de obiectivele enunţate de pct. 2 art. 8, context în care există o încălcare a dreptului la respectarea vieţii private.
De asemenea, pedeapsa complementară aplicată ambilor inculpaţi, şi anume de interzicere a dreptului de a fi tutore sau curator (art. 64 lit. e C. pen.), cu începere, de această dată, după executarea pedepsei închisorii, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripţia executării pedepsei (art. 66 C. pen.), are caracter nelegal raportat la dispoziţiile art. 65 alin. 1 C. pen. şi art. 8 din Convenţie.
Potrivit normei penale naţionale, pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi poate fi aplicată, sub aspectul condiţiilor de fond, dacă instanţa constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară.
Conform normei europene, o asemenea sancţiune a drepturilor civile enunţate constituie o ingerinţă în sfera dreptului la viaţa privată, iar dreptul naţional poate recurge la o atare ingerinţă, numai dacă este prevăzută de lege şi constituie o măsură necesară pentru apărarea valorilor enumerate de art. 8 pct. 2 din Convenţie. Jurisprudenţa C.E.D.O. s-a pronunţat în mod constant că statele părţi ale Convenţiei au libertatea suverană de a fixa cadrul şi scopurile acestor ingerinţe asupra dreptului la respectarea vieţii private, însă, trinitatea cerinţelor impuse de norma europeană, şi anume caracterul legal al ingerinţei, caracterul necesar al măsurii care transpune ingerinţa şi importanţa vădit superioară a valorilor apărate prin accesarea ingerinţei, trebuie întrunită cumulativ în mod imperios.
S-a constatat, aşadar, că atât dreptul naţional, cât şi dreptul comunitar evocă legitimitatea oricărei intervenţii de natură a leza dreptul la respectarea vieţii private, legitimitate care nu poate fi conferită decât de un cadru legal adecvat, sub aspect normativ, şi, cumulativ, de un cadru judiciar, sub aspectul controlului judecătoresc al ingerinţei.
În cauză, instanţele s-au raportat la măsura penală (art. 64 lit. e C. pen.), care conţine măsura de ordin penal reprezentată de pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi tutore sau curator, însă, ce de-a doua normă penală (art. 65 alin. 1 C. pen.), care instituie controlul judecătoresc asupra criteriilor ce trebuie avute în vedere la activarea ingerinţei nu a fost interpretată şi raportată prin armonie cu cerinţele art. 8 din Convenţie.
Astfel, Curtea a constatat că instanţele precedente nu au evidenţiat care ar fi interesul superior al apărării acelor valori sociale pe care le prezumă raporturile de tutelă sau, după caz, de curatelă, interes faţă de care este necesară pedeapsa complementară a interzicerii acestora raporturi, ca ingerinţă asupra dreptului la respectarea vieţii private.
Tot astfel, criteriile de orientare ale instanţelor în aplicarea pedepselor complementare, aşa cum sunt fixate de art. 65 alin. 1 C. pen., şi anume natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei, persoana infractorului şi, raportat la aceste criterii, necesitatea imperioasă a aplicării unei atari pedepse, nu au un caracter formal, abstract. Dimpotrivă, aceste criterii trebuie să se afle într-o dublă conexitate: pe de o parte, cu circumstanţele specifice proprii fiecărei infracţiuni, pe de altă parte, cu elementele ingerioase ale fiecărei pedepse complementare.
Prin urmare, chiar în condiţiile reţinerii vinovăţiei inculpaţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii de viol, în lipsa unor circumstanţe care să evoce vreo conexiune cu raporturile de tutelă sau de curatelă, interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator nu acoperă nici legalitatea, nici necesitatea şi nici interesul juridic superior al acestei ingerinţe.
Concluzionând, Curtea a constatat că, atât pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen., cât şi pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. e) C. pen., aplicate inculpaţilor, nu îşi găsesc justificarea în drept şi în fapt, deoarece nu sunt integrate criteriilor de individualizare judiciară prevăzute în dreptul penal naţional, armonizat cu prevederile Convenţiei şi jurisprudenţa C.E.D.O.
Astfel fiind, în temeiul art. 38515 pct. 2, lit. d C. pr. pen., au fost admise recursurile declarate de inculpaţi împotriva deciziei penale nr. 455/A din 29 noiembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 4341/30/2006.
Au fost casate decizia atacată şi sentinţa penală nr. 2645 din 29 septembrie 2006 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 7373/2006 şi, în rejudecare, s-a înlăturat pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. c C. pen., precum şi pedeapsa complimentară prevăzută de art. 64 lit. e C. pen., în privinţa ambilor inculpaţi.
