Solicitarea angajatorului privind restituirea de către salariatul concediat disciplinar a sumei încasate cu titlul de indemnizaţie de concediu de odihnă
Decizia nr. 291 din 17 aprilie 2007
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi şi soluţionată prin sentinţa nr. 2165 din 11 octombrie 2006, reclamanta S.C. „B.M.T.E.C.H.” S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B.I., solicitând obligarea sa la restituirea sumei reprezentând indemnizaţia pentru 16 zile de concediu la care acesta nu avea dreptul.
Motivând în fapt acţiunea, reclamanta a susţinut că pârâtul a fost angajatul său, iar în luna august 2006 a solicitat efectuarea a 15 zile din concediul de odihnă, cerere aprobată. După această perioadă, pârâtul nu s-a mai prezentat la serviciu, deşi încasase integral indemnizaţia pentru toate cele 31 de zile din concediul de odihnă.
Pârâtul nu a depus întâmpinare şi nu s-a înfăţişat la judecată.
Tribunalul Iaşi a respins acţiunea reclamantei, reţinând că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 272 (1) C. muncii şi că , potrivit dispoziţiilor art. 140 alin. 2 Codul muncii, durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil, este prevăzută în contractul individual de muncă şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic, iar potrivit dispoziţiilor art. 145 alin. 1 din Codul muncii, pentru perioada concediului de odihnă, salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu care nu poate fi mai mică de cât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă.
Potrivit dispoziţiilor art. 287 Codul muncii, în conflictele de muncă sarcina probei revine angajatorului, care este obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.
În cauză, reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul ar fi beneficiat în anul 2006 de 15 zile de concediu de odihnă şi că ar fi încasat indemnizaţia corespunzătoare acestor zile. Din statele de plată depuse la dosar rezultă că pârâtul a efectuat, în luna iulie 2006, 15 zile de concediu, iar în luna august 2006 15 zile de concediu, încasând indemnizaţia pentru 30 zile de concediu.
Reclamanta nu a dovedit nici faptul că în anul 2006 pârâtul ar fi fost îndreptăţit la efectuarea a doar 15 zile de concediu de odihnă. Deşi prin acţiunea introductivă reclamanta a susţinut că din luna august 2006 pârâtul nu s-a mai prezentat la serviciu, instanţa a reţinut că la dosarul cauzei nu a fost făcută nici o dovadă în acest sens.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta, susţinând că instanţa de fond a apreciat greşit cauza sub toate aspectele, iar soluţia conţine argumente ce nu au corespondent în realitate, fiind în contradicţie şi cu probele dosarului.
Astfel, susţine recurenta, pârâtul a efectuat 30 zile de concediu, în loc de 31 zile, fiind omisă ziua efectuată în luna aprilie 2006. Intimatul a părăsit locul de muncă după expirarea celor 15 zile de concediu de odihnă efectuate în luna august, dar a încasat indemnizaţia corespunzătoare pentru concediul cuvenit dacă ar fi lucrat întregul an.
Deşi instanţa de fond a reţinut că durata concediului de odihnă se acordă proporţional cu activitatea prestată, a respins acţiunea formulată pe motiv că nu s-a făcut dovada că pârâtul ar fi fost îndreptăţit doar la 15 zile de concediu, deşi nu s-a mai prezentat la serviciu şi nu era îndreptăţit la concediu integral.
În drept s-au invocat dispoziţiile art. 3041 C. pr. civ.
Analizând recursul, Curtea a constatat următoarele:
Intimatul B. I. a fost salariatul recurentei S.C. „B.M.T.E.C.H.” S.R.L. până la data de 24 august 2006, când i-a încetat contractul individual de muncă ca urmare a aplicării sancţiunii disciplinare, în condiţiile prevăzute de art. 61 lit. a) C. muncii, prin decizia nr. 1125 din 19 septembrie 2006 emisă de recurentă.
Din înscrisurile depuse de recurentă rezultă că, în cursul lunii aprilie 2006, intimatul a beneficiat de o zi concediu de odihnă, iar în cursul lunii august 2006 de 15 zile concediu de odihnă, cumulând, până la data desfacerii contractului individual de muncă, un număr de 16 zile concediu de odihnă, nu 31 zile de concediu, cum susţine recurentul, în motivarea recursului şi cum eronat a reţinut şi instanţa de fond.
Aşa cum prevede art. 140 alin. 2 Codul muncii, durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil, este prevăzută în contractul individual de muncă şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.
Conform contractului individual de muncă, durata concediului anual de odihnă al intimatului a fost de 21 zile lucrătoare, din care a efectuat, în cursul anului 2006, 16 zile lucrătoare, pentru care a primit, cu titlu de indemnizaţie de concediu, la care era îndreptăţit potrivit art. 145 Codul muncii, suma de 652 lei.
Această sumă reprezintă indemnizaţia aferentă întregii durate a concediului de odihnă, la care ar fi fost îndreptăţit intimatul dacă ar fi continuat să presteze activitatea întregul an calendaristic 2006. Cum acesta nu s-a mai prezentat la locul de muncă ulterior efectuării, în luna august 2006, a celor 15 zile lucrătoare de concediu de odihnă, se constată că suma de 165 lei, reprezentând indemnizaţia de concediu pentru cele 5 zile lucrătoare la care intimatul nu era îndreptăţit în conformitate cu prevederile art. 140 alin. 2 Codul muncii, este o sumă nedatorată încasată de acesta.
În consecinţă, faţă de considerentele expuse, avându-se în vedere dispoziţiile art. 312 alin. 2 C. pr. civ. precum şi cele ale art. 272 alin. 1 C. muncii, s-a admis recursul şi s-a modificat în tot sentinţa, în sensul că s-a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. „B.M.T.E.C.H.” S.R.L., iar pârâtul a fost obligat să restituie suma încasată necuvenit.
