Susţinerea instanţelor că acţiunea în pretenţii este prematur introdusă deoarece dreptul reclamanţilor de a cere plata unei sume de bani din partea pârâtei urmează a fi reglementat sub aspectul cuantumului chiriei prin hotărâre de guvern, care nu a fost încă adoptată intră în contradicţie cu conţinutul dreptului de acces la justiţie, înfrângând principiul potrivit cu care acest drept trebuie să aibă un caracter real şi eficace, reprezentând, practic, o denegare de dreptate şi contravenind dispoziţiilor art. 1 cod civil.
Faptul că guvernul nu a respectat obligaţia de a emite o hotărâre prin care să stabilească nivelul chiriei nu poate afecta dreptul de proprietate al persoanei îndreptăţite, care se vede obligată să asigure o folosinţă gratuită unităţilor deţinătoare, ceea ce ar echivala cu o expropriere de fapt a bunului.Art. 16 din Legea 10/2001 rezultă că el reprezintă o ingerinţă proporţională a statului în dreptul de proprietate al persoanelor în favoarea cărora s-a emis actul de restituire, caracterul proporţional rezultând din durata limitată în timp a obligaţiei proprietarului de a menţine destinaţia şi afectaţiunea bunului.A admite că proprietarul nu se poate bucura de celelalte atribute conferite prin art. 480 c.civ. ar însemna încălcarea principiului proporţionalităţii, contravenind dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO.
La data de 19.12.2005 reclamanţii MM.V.M., M.I.M. şi M.M.E. au chemat în judecată pe pârâta Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Dolj solicitând să se dispună obligarea pârâtei de a încheia cu reclamanţii contract de închiriere asupra imobilului clădire şi teren în suprafaţă de 1258 mp urmând să se stabilească şi chiria lunară datorată de pârâtă şi să se dispună obligarea pârâtei la plata despăgubirilor civile, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului pentru perioada 2.08.2005 până la încheierea contractului de închiriere.
Pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca prematur introdusă, deoarece drepturile reclamanţilor vor fi stabilite prin hotărâre de guvern, act normativ ce nu a fost adoptat, apărare împărtăşită de Judecătoria Craiova, care, prin sentinţa civilă 2406 din 29 martie 2006 a respins acţiunea pentru acest motiv.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate iar Tribunalul Dolj, prin decizia civilă 1242/19 octombrie 2006 a respins apelul.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, motivând că au fost greşit aplicate dispoziţiile art 16 din legea 10/2001, art. 21 din Constituţie, art 6 alin 1 din Convenţia europeană privind drepturile omului, întrucât instanţele au refuzat să judece procesul, să aplice normele de drept existente, aşa cum rezultă ele din numeroase decizii ale curţii europene de la Stasbourg.
Recursul a fost apreciat ca fondat pentru următoarele considerente.
Accesul liber la justiţie, cucerire şi instrument al statului de drept, consecinţă a ideii de preeminenţă a dreptului, presupune facultatea oricărei persoane de a se adresa nestânjenit justiţiei şi obligaţia corelativă a instanţelor competente de a se pronunţa asupra cererii respective.
Art. 21 din Constituţia României reglementează dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, iar art. 6 din convenţia europeană, ratificată de România prin legea 30/1994, protejează, cu valoare de principiu, dreptul de a sesiza un tribunal, drept pe care statele au obligaţia de a-l proteja.
Dreptul de acces la instanţă trebuie să fie un drept efectiv şi eficace, aceasta însemnând că statul trebuie să îşi regleze astfel sistemele judiciare încât orice persoană să îşi poată satisface în mod real interesele în faţa instanţei, fără ca dreptul să fie afectat de existenţa unor obstacole sau impedimente de drept ori de fapt care ar pune în discuţie chiar substanţa dreptului.
În hotărârea pronunţată la 16 dec. 1992, cauza De Geouffre de la Pradelle contra Franţei, Curtea europeană a drepturilor omului a statuat că legislaţia naţională trebuie să asigure oricărei persoane o posibilitate clară şi concretă de a contesta un act ce constituie o ingerinţă în drepturile sale.
Eficacitatea accesului liber la justiţie lipseşte, în primul rând, atunci când unei persoane nu îi este permis să îşi aducă litigiul într-o materie non penală în faţa unui judecător, existând o denegare de justiţie.Spre exemplu, după ce Curtea Supremă de Justiţie a României a stabilit prin decizia din 1 martie 1995 că acţiunile reclamanţilor privitoare la revendicarea unor imobile naţionalizate de statul comunist nu sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti , deoarece numai parlamentul putea să se pronunţe cu privire la legalitatea naţionalizării şi modalităţile concrete de reparare a prejudiciilor, Curtea europeană a statuat într-o serie impresionantă de hotărâri, ce au debutat cu cauza Brumărescu contra României că jurisprudenţa instanţelor româneşti care au respins acţiunile în revendicarea imobilelor preluate de stat , contravine flagrant dreptului de acces la justiţie.
În speţa de faţă, instanţa de fond şi cea de apel au apreciat că acţiunea este prematur introdusă deoarece dreptul reclamanţilor de a cere plata unei sume de bani din partea pârâtei urmează a fi reglementat sub aspectul cuantumului chiriei prin hotărâre de guvern, care nu a fost încă adoptată.
Este evident că o asemenea motivare intră în contradicţie cu conţinutul dreptului de acces la justiţie, înfrângând principiul potrivit cu care acest drept trebuie să aibă un caracter real şi eficace, reprezentând, practic, o denegare de dreptate şi contravenind dispoziţiilor art. 1 cod civil.
Potrivit art. 16 din legea 10/2001, imobilele cu o anumită destinaţie, ce răspunde unui interes public şi care sunt expres menţionate în anexa 2 la lege, ce au fost restituite foştilor proprietari, îşi menţin destinaţia existentă la data restituirii pentru o perioadă de trei sau cinci ani, după caz. Chiria ce urmează a fi plătită pentru ocuparea lor trebuia stabilită prin hotărâre de guvern.
Din modul în care este reglementat art. 16 rezultă că el reprezintă o ingerinţă a statului în dreptul de proprietate al persoanelor în favoarea cărora s-a emis actul de restituire, însă o asemenea ingerinţă respectă condiţiile impuse de art 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană în sensul că ea este prevăzută de o lege, răspunde unui scop legitim ( acela al interesului public) şi măsura luată de stat este proporţională cu scopul urmărit. Caracterul proporţional rezultă din durata limitată în timp a obligaţiei proprietarului de a menţine destinaţia şi afectaţiunea bunului, însă a admite că proprietarul nu se poate bucura de celelalte atribute conferite prin art. 480 c.civ. ar însemna încălcarea principiului proporţionalităţii.
Faptul că guvernul nu a respectat obligaţia de a emite o hotărâre prin care să stabilească nivelul chiriei nu poate afecta dreptul de proprietate al persoanei îndreptăţite, care se vede obligată să asigure o folosinţă gratuită unităţilor deţinătoare, ceea ce ar echivala cu o expropriere de fapt a bunului.
Prin ocuparea imobilului de către pârâtă proprietarii suferă un prejudiciu deoarece nu au posibilitatea reală de a folosi bunul lor, iar acest prejudiciu trebuie reparat în condiţiile art. 998, 999 c.civ.
Concluzia care se impune este aceea că a caracteriza drept prematură acţiunea proprietarilor care pretind repararea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă a imobilului, deoarece nivelul chiriei urmează a fi stabilit prin hotărâre de guvern, reprezintă o încălcare a dreptului de acces la instanţă pentru că se neagă posibilitatea unei persoane de a supune atenţiei instanţei de judecată o atingere adusă dreptului său.
Instanţele anterioare au pronunţat hotărâri nelegale, încălcând dispoziţiile art. 1 c.civ., art. 21 Constituţie şi art. 6 CEDO, art 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi au negat unul din atributele dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, şi anume acela de a-i culege fructele.
Reclamanţii au solicitat repararea prejudiciului suferit prin lipsa de folosinţă a imobilului şi au probat îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 998, 999 c.civ. , astfel că nimic nu împiedica soluţionarea cererii pe fond.
Cel de al doilea capăt al acţiunii a privit obligarea pârâtei la încheierea unui contract de închiriere, cerere care în mod greşit nu a fost examinată pe fond. Obligarea proprietarilor la menţinerea destinaţiei imobilului pentru o perioadă de 3 ani de la data emiterii dispoziţiei de restituire nu înseamnă imposibilitatea încheierii unui contract de închiriere, care să ateste raporturile juridice create între reclamanţi şi pârâţi prin emiterea dispoziţiei.
Deoarece cauza a fost soluţionată în temeiul unei excepţii iar cuantumul prejudiciului trebuie dovedit separat, prin acte sau expertiză contabilă, au fost considerate incidente prev. art 312 alin 5 c.p.c. care impun admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, Judecătoria Craiova.