Revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Cerere nefondată
Legea nr. 554/2004: art. 21 alin. (2)
Nu este întemeiată o cerere de revizuire în condiţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dacă soluţia instanţei nu este contrară dreptului european sau jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia Contencios administrativ şi fiscal
Decizia civilă nr. 4802 din 27 mai 2014, R.O.
Prin cerere întemeiată pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 revizuienta SC E. SRL a solicitat desfiinţarea parţială a deciziei civile nr. 2752/2012 pronunţată în dosar nr. 3630/108/2011 al Curţii de Apel Timișoara sub aspectul respingerii sumei de 470 Ron ca fiind TVA nedeductibil şi în urma rejudecării admiterea acţiunii în sensul obligării DGFP Arad la recunoaşterea sumei de 470 RON ca fiind TVA deductibil.
Prin sentinţa civilă nr. 3044/30.11.2011 pronunţată în dosar nr. 3630/108/2011 Tribunalul Arad a respins acţiunea în contencios administrativ fiscal formulată de reclamanta SC E. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Arad pentru anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 911/01.06.2011, decizia de impunere nr. F–AR 240/17.03.2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. F–AR 214/17.03.2011, precum şi pentru obligarea pârâtei la rambursarea sumelor de 470 Ron respectiv 1628 Ron reprezentând TVA cu plata dobânzii legale.
Prin decizia civilă nr. 4802 din 27 mai 2014 pronunţată în dosarul nr. 470/59/2013 Curtea de Apel Timişoara a respins cererea de recurs cu motivarea că, potrivit sentinţei, referitor la suma de 470 lei reprezentând TVA aferentă achiziţiilor de combustibil aferente bonurilor fiscale emise de diverşi furnizori destinat folosirii autoturismului cu nr. de înmatriculare B -70 – ESE, instanţa, pentru lămurirea stării reale de fapt deduse judecăţii, reţine că în faza procedurii administrative prealabile organul fiscal competent în adresa nr. 15396/27.04.2011 a solicitat societăţii reclamante să completeze dosarul administrativ cu înscrisuri justificative de natura mijloacelor de probă reglementate de Codul de procedură civilă care să facă dovada că pentru transportul rutier de persoane efectuat cheltuielile cu consumul de carburanţi sunt deductibile la calculul venitului impozabil.
La solicitarea organului fiscal societatea reclamantă a răspuns cu adresa FN/09.05.2011 înregistrată la DGFP Arad cu nr. 18013/09.05.2011 în care a arătat că domnul P.V.V. este administratorul şi angajatul societăţii, iar pentru informaţii privind mijloacele de transport pe ruta Arad – Buteni informaţiile fiind publice, a îndemnat organul fiscal să solicite aceste informaţii de la CFR respectiv Compania de Transport Public.
Faţă de cele arătate instanţa a luat act că, la dosarul cauzei au fost depuse actele administrative emise de organul fiscal a căror anulare se solicită de reclamant şi nici un alt înscris doveditor de natura mijloacelor de probă în sensul celor arătate de organul fiscal.
Raportat la situaţia reală de fapt dedusă judecăţii, contrar susţinerilor reclamantei care apreciază că refuzul recunoaşterii dreptului de deducere consacrat de art. 145 Cod procedură fiscală s-a făcut nelegal, deoarece d-nul P. în calitate de salariat al societăţii E. SRL este obligat să se deplaseze la şi de la locul de muncă respectiv în comuna Buteni unde societatea are sediul, respectiv şi în alte localităţi, utilizând autoturismul proprietatea societăţii, instanţa a constatat că, în conformitate cu pct. 1 alin. (7) al art. 48 care a fost introdusă de pct. 7 al art. 32, Cap. V din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34 din 11 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 14 aprilie 2009 cu aplicare începând cu data de 1 mai 2009 si a normelor metodologice date în aplicarea Codului fiscal:
„Art. 48 (7) Nu sunt cheltuieli deductibile: (…)
1 1) în perioada 1 mai 2009 – 31 decembrie 2010, cheltuielile privind combustibilul pentru vehiculele rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, cu o greutate maximă autorizată care să nu depăşească 3.500 kg şi care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând şi scaunul şoferului, cu excepţia situaţiei în care vehiculele se înscriu în oricare dintre următoarele categorii:
1. vehiculele utilizate exclusiv pentru: intervenţie, reparaţii, pază şi protecţie, curierat, transport de personal la şi de la locul de desfăşurare a activităţii, precum şi vehiculele special adaptate pentru a fi utilizate drept care de reportaj, vehiculele utilizate de agenţi de vânzări şi de agenţi de recrutare a forţei de muncă;
2. vehiculele utilizate pentru transportul de persoane cu plată, inclusiv pentru activitatea de taxi;
3. vehiculele utilizate pentru închirierea către alte persoane, inclusiv pentru desfăşurarea activităţii de instruire în cadrul şcolilor de şoferi.
Normele metodologice:
39 1. Termenii şi expresiile prevăzute la ari. 48 alin. (7) lit. 1 1) pct. 1 au semnificaţiile prevăzute la pct. 45 1 din normele metodologice date în aplicarea ari. 145 1 din Codul fiscal din titlul VI «Taxa pe valoarea adăugată».”
Astfel ca, la pct. 45A1 din normele metodologice la Codul Fiscal aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 se prevăd următoarele:
„45 1. (1) în aplicarea ari. 145 1 alin. (1) lit. a) din Codul fiscal, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: (…)
f) vehiculele utilizate exclusiv pentru transportul personalului la şi de la locul de desfăşurare a activităţii reprezintă vehiculele utilizate de angajator pentru transportul angajaţilor în scopul desfăşurării activităţii economice la şi de la reşedinţa acestora/locul convenit de comun acord la sediul angajatorului sau la şi de la sediul angajatorului la locul în care se desfăşoară efectiv activitatea sau la şi de la reşedinţa angajaţilor/locul convenit de comun acord la locul de desfăşurare a activităţii, atunci când există dificultăţi evidente de a găsi alte mijloace de transport şi există un acord colectiv între angajator şi angajaţi prin care angajatorul se obligă să asigure gratuit acest transport;”.
În considerarea cadrului legal incident instanţa a reţinut că în mod corect organul fiscal a dat eficienţă prevederilor legale precizate astfel că în cele ceea ce priveşte deductibilitatea cheltuielilor reprezentând contravaloarea combustibil potrivit noilor reglementări pct 11 alin. 7 al art. 48 din Codul fiscal, aplicabil de la data de 01.05.2009 nu sunt considerate cheltuieli deductibile la calculul venitului impozabil în perioada 1 mai 2009 – 31 dec. 2010 cheltuielile privind combustibilul pentru vehiculele rutiere care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane cu excepţiile prevăzute la situaţiile în care vehiculele se înscriu în oricare dintre categoriile prevăzute la pct. 1 -3 al punctului 1 1 din articolul de lege menţionat.
Cu privire la acest aspect instanţa a constatat că susţinerile reclamantei respectiv că societatea prestează şi servicii la sediul clienţilor, domnul Paşca deplasându-se atât la sediul societăţii cât şi în alte localităţi în timpul programului de lucru, rămân simple afirmaţii fără nici o acoperire legală în condiţiile în care aşa cum întemeiat a reţinut organul fiscal societatea reclamantă nu a făcut dovada utilizării exclusiv în scopul realizării de operaţiuni taxabile, conform art. 145 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, ceea ce impunea ca societatea reclamantă să facă această dovadă cu documente justificative, ceea ce în speţă însă reclamanta nu a dovedit.
În lipsa unor documente legale – ordine de deplasare, foi de parcurs sau orice alte documente cu care să se justifice consumul de combustibil achiziţionat cu bonurile fiscale la care reclamanta face trimitere, în mod corect organul fiscal a reţinut că suma de 470 lei reprezentând TVA aferentă achiziţiilor de combustibil evidenţiată în bonuri fiscale emise de către diverşi furnizori a fost dedusă eronat.
Având în vedere că nu au fost respectate prevederile art. 145 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal instanţa a constatat că obligaţiile fiscale suplimentare calculate în sarcina societăţii reclamante în sumă de 470 lei- TVA suplimentar sunt legal datorate.
Prin decizia civilă nr. 2782/10.10.2012, pronunţată în cauză Curtea de Apel Timișoara a respins ca nefondat recursul reclamantei cu motivarea, privitoare la TVA aferent consumului de carburant, în sensul că reclamanta nu a probat starea de fapt pe care a pretins-o.
Potrivit dispoziţiilor legale invocate în cauză se constată că art.145 alin. (1) Cod fiscal prevede că: (1) In cazul vehiculelor rutiere motorizate care sunt destinate exclusiv pentru transportul rutier de persoane, cu o greutate maximă autorizată care să nu depăşească 3.500 kg şi care să nu aibă mai mult de 9 scaune de pasageri, incluzând şi scaunul şoferului, nu se deduce taxa pe valoarea adăugată aferentă achiziţiilor acestor vehicule şi nici taxa aferentă achiziţiilor de combustibil destinat utilizării pentru vehiculele care au aceleaşi caracteristici, aflate în proprietatea sau în folosinţa persoanei impozabile, cu excepţia vehiculelor care se înscriu în oricare dintre următoarele categorii:
a)vehiculele utilizate exclusiv pentru: intervenţie, reparaţii, pază şi protecţie, curierat, transport de personal la şi de la locul de desfăşurare a activităţii, precum şi vehiculele special adaptate pentru a fi utilizate drept care de reportaj, vehiculele utilizate de agenţi de vânzări şi de agenţi de recrutare a forţei de muncă;
b)vehiculele utilizate pentru transportul de persoane cu plată, inclusiv pentru activitatea de taxi;
c)vehiculele utilizate pentru prestarea de servicii cu plată, inclusiv pentru închirierea către alte persoane, instruirea de către şcolile de şoferi, transmiterea folosinţei în cadrul unui contract de leasing financiar sau operaţional;
d)vehiculele utilizate în scop comercial, respectiv în vederea revânzării.”
Revizuienta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 176 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie cu privire la interpretarea articolului 17 alineatele (2) şi (6) din A şasea directivă 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislaţiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri – sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare (JO L 145, p. 1, astfel cum a fost modificată prin Directiva 95/7/CE a Consiliului din 10 aprilie 1995, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene seria L 102, denumită în continuare „A şasea directivă”), ale cărui dispoziţii au fost preluate, în esenţă, în cuprinsul articolului 176 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L 347).
Potrivit articolului 176 din Directiva 2006/112/CE:
„Consiliul, hotărând în unanimitate la propunerea Comisiei, stabileşte cheltuielile care nu dau drept de deducere a TVA. Nu se acordă dreptul de deducere a taxei pentru cheltuielile care nu sunt legate strict de activitatea economică desfăşurată, precum cheltuielile de lux, divertisment sau spectacole.
Până la intrarea în vigoare a dispoziţiilor prevăzute la primul paragraf, statele membre pot continua să aplice toate excluderile prevăzute de legislaţiile lor naţionale la 1 ianuarie 1979 sau, în cazul statelor membre care au aderat la Comunitate după data menţionată anterior, la data aderării lor”.
Totodată, reclamanta a invocat jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, în special Hotărârea din 22 decembrie 2008, Magoora, C 414/07 şi Hotărârea din 23 aprilie 2009, PARAT Automotive Cabrio, C 74/08.
Curtea reţine că în jurisprudenţa CEJ (Hotărârea pronunţată la 30 septembrie 2010 în cauza C 395/09, Oasis East sp. z o.o. împotriva Minister Finansów), Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că dispoziţiile articolului 17 alineatul (6) din A şasea directivă, şi cele ale articolului 176 din Directiva 2006/112, „sunt, în esenţă, identice”, iar „articolul 176 din Directiva 2006/112 nu poate conduce la o interpretare diferită în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al excluderilor în cauză după cum statul membru vizat a aderat la Uniune înainte de 1 ianuarie 1979 sau ulterior acestei date. În aceste condiţii, adoptarea acestui articol 176 nu a avut efecte asupra jurisprudenţei referitoare la interpretarea articolului 17 alineatul (6) din A şasea directivă”.
Totodată, în Hotărârea din 23 aprilie 2009, PARAT Automotive Cabrio, C 74/08, Curtea Europeană de Justiţie a arătat că „articolul 17 alineatul (2) din A şasea directivă prevede, în termeni expliciţi şi precişi, principiul deducerii de către persoana impozabilă a sumelor care îi sunt facturate cu titlu de TVA pentru bunurile care îi sunt livrate sau pentru serviciile care îi sunt prestate, în măsura în care aceste bunuri sau aceste servicii sunt utilizate în scopul operaţiunilor sale taxabile (a se vedea Hotărârea Metropol şi Stadler, citată anterior, punctul 43, Hotărârea din 11 decembrie 2008, Danfoss şi AstraZeneca, C 371/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 27, precum şi Hotărârea din 22 decembrie 2008, Magoora, C 414/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 29).
18 În aceste condiţii, nu sunt permise derogări decât în cazurile prevăzute expres în A şasea directivă (a se vedea Hotărârea din 19 septembrie 2000, Amprafrance şi Sanofi, C 177/99 şi C 181/99, Rec., p. I 7013, punctul 34, precum şi Hotărârile citate anterior Danfoss şi AstraZeneca, punctul 26, şi Magoora, punctul 28)”.
Potrivit dosarului, Tribunalul Arad a respins acţiunea reclamantei, în privinţa deducerii TVA aferent consumului de combustibil, pentru că reclamanta nu a demonstrat prin documente justificative că operaţiunile pentru care a a cerut deducerea TVA au privit bunuri sau servicii care sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor sale taxabile, cerinţă prevăzută de art.145 alin. (2) lit. a) Cod fiscal.
Aşa fiind, indiferent că dispoziţiile art. 145 ind. 1 Cod fiscal conţin sau nu o limitare a dreptului de deducere a TVA, introdusă fără autorizarea consiliului UE, după aderarea României la UE, acţiunea nu putea fi admisă pentru că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea şi a prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) Cod fiscal, susmenţionată, astfel că soluţiile instanţelor nu sunt contrare dreptului european sau jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, motiv pentru care, cererea de revizuire a fost respinsă ca nefondată.
