Drept procesual penal. Liberare provizorie sub control judiciar. Relevanţa Convenţiei europene privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) asupra dreptului procesual penal naţional.
Convenţia europeană privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului – art. 5 pct. 3
C. pr. pen., art. 1601 – art. 1608, art. 136 alin. (2)
Soluţionarea cererii de liberare provizorie nu se rezumă numai la expunerea formală, enunţiativă a unor circumstanţe, cum sunt; comportamentul inculpatului înainte şi după o eventuală liberare provizorie; natura infracţiunii pentru care s-a dispus arestarea sa, şi prin care se aduce atingere bunului renume al corpului de magistraţi; impactul pe care măsura liberării provizorii ar putea să îl aibă asupra opiniei publice, datorită mediatizării cazului; buna administrare a probelor de către organul de urmărire penală.
Mai mult, astfel de circumstanţe nu au, potrivit jurisprudenţei instanţei comunitare, caracterul unor motive pertinente şi suficiente, iar în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, reprezentate de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., nu subcondiţionează admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 1086/R din 13 octombrie 2006
Prin încheierea Tribunalului Timiş, nr. 540/PI/29.09.2006, instanţa a respins cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat. Pentru a se pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că, deşi sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale unei atare cereri, totuşi, liberarea provizorie nu poate fi dispusă întrucât nu sunt îndeplinite anumite condiţii de fond, referitoare la comportamentul inculpatului înainte şi după declanşarea procesului penal, garantarea bunei desfăşurări a procesului penal cu inculpatul în stare de libertate, existenţa indiciilor că inculpatul a săvârşit o infracţiune care aduce atingere bunului renume al corpului de magistraţi-judecători, impactul pe care măsura liberării provizorii l-ar avea asupra opiniei publice datorită mediatizării cazului.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în raport de prevederile art. 1602 alin. 1 şi 2 C. pr. pen.
Recursul este fondat.
Curtea constată că prima instanţă a soluţionat cererea inculpatului prin expunerea formală a motivelor pentru care a respins o atare cerere, şi nu a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 160 2 alin. 2 C. pr. pen., precum şi a principiilor afirmate în mod constant de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în contextul art. 5 pct. 3 din Convenţie.
Potrivit dreptului intern, reprezentat de art. 1602 alin. 1 şi 2 C. pr. pen., astfel cum a fost modificat şi completat succesiv prin Legea nr. 278/2006 şi O.U.G nr. 60/2006, condiţiile de fond ale liberării provizorii sub control judiciar sunt următoarele:
a). infracţiunea să fie săvârşită din culpă, iar atunci când infracţiunea este intenţionată pedeapsa prevăzută de lege să nu fie mai mare de 18 ani închisoare;
b). liberarea nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Condiţiile formale de admisibilitate sunt prevăzute de art. 160 6 alin. 2 C. pr. pen., şi se referă la exigenţe relative la cuprinsul cererii de liberare provizorie.
Convenţia Europeană asupra Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, la care România este parte contractantă, statuează prin art. 5 pct. 3 că orice persoană arestată sau deţinută legal are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Potrivit dreptului intern , reprezentat de art. 136 alin. 1 şi 2 C. pr. pen., sub titlul – scopul şi categoriile măsurilor preventive, se statuează astfel: în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţie pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive:
a). reţinerea;
b). obligarea de a n u părăsi localitatea;
c ). obligarea de a nu părăsi ţara;
d). arestarea preventivă ( alin.1).
Scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune ( alin.2 ).
Curtea constată că nici una din dispoziţiile enunţate nu a fost reţinută de Tribunal în judecarea cererii inculpatului.
Mai mult, jurisprudenţa Curţii Europene a statuat că simpla invocare de către instanţe a motivelor generale pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate (cum sunt: necesitatea conservării probelor; împiedicarea exercitării de presiuni asupra martorilor sau victimei sau o posibilă înţelegere între inculpat şi complicii săi ori pentru a proteja ordinea publică în cazul infracţiunilor cu puternic ecou în rândul comunităţii; necesitatea de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni sau de a împiedica fuga inculpatului), nu are caracterul unor motive pertinente şi suficiente (cazul Jablonski c/Polonia , hotărârea din 21 decembrie 2000). Detenţia preventivă trebuie să aibă un caracter excepţional , starea de libertate fiind starea normală – şi ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limitele rezonabile – indiferent de faptul că ea se va computa sau nu din pedeapsă ( cazul Wemhoff c./ Germania, hotărârea din 27 iunie 1968). Limita rezonabilă a detenţiei preventive se apreciază in concreto, de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele proprii. Intervalul de timp prevăzut de art. 5 pct. 3 din Convenţie cere o diligenţă sporită şi se deosebeşte de intervalul prevăzut de art. 6 din Convenţie ( cauza Stogmuller c./ Austriei, hotărârea din 10 noiembrie 1969). Aprecierea limitelor rezonabile ale unei detenţii provizorii se face luându-se în considerare circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte, pentru a vedea în ce măsura există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate (cazul Labila c/Italiei, hotărârea din 6 aprilie 2000). În analiza motivului privind prezervarea ordinii publice, Curtea Europeană admite că prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni (de asasinat asupra soţului, în speţă – s.n) pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenţie provizorie, cel puţin o perioadă de timp. Totuşi, un asemenea element nu ar putea fi apreciat ca pertinent şi suficient , decât dacă se bazează pe fapte de natură să arate că liberarea deţinutului ar tulbura în mod real ordinea publică. În afară de acestea , detenţia nu rămâne legitimă decât dacă ordinea publică este efectiv ameninţată; continuarea detenţiei nu ar putea să servească pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libertate (cazul Letellier c./Franţei). În aceiaşi cauză instanţa comunitară a mai statuat asupra motivelor ce vizează riscul presiunii asupra martorilor, riscul sustragerii petiţionarei şi insuficienţa unui control judiciar, toate motivele fiind invocate de instanţele naţionale franceze pentru a justifica respingerea cererilor de liberare provizorie. Astfel, relativ la riscul presiunii asupra martorilor (la care se adaugă, ratione legis, victima, părţile şi experţii), Curtea Europeană a statuat că un asemenea risc trebuie evaluat în concret, astfel încât să se constate dacă acesta s-a atenuat sau chiar a dispărut. Referitor la riscul de fugă al petiţionarei , aceiaşi instanţă declară că un atare risc nu poate fi apreciat doar pe baza gravităţii pedepsei la care se expune persoana cercetată, ci el trebuie analizat în funcţie de ansamblul de elemente suplimentare pertinente proprii, astfel încât fie să i se confirme existenţa, fie să îl facă atât de redus încât să nu mai poată justifica o detenţie preventivă. În sfârşit, motivul relevat de insuficienţa unui control judiciar, a fost analizat de Curtea Europeană astfel: când o detenţie nu se prelungeşte decât ca urmare a temerii de a vedea că acuzatul se sustrage prin fugă de la prezentarea sa în faţa judecătorilor, se încearcă eliberarea celui interesat dacă el poate să furnizeze garanţii adecvate de prezentare.
Raportat la specificul cauzei penale ce face obiectul cererii inculpatului, şi al cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Curtea concluzionează că faza de urmărire penală a inculpatului pentru fapta care a atras arestarea sa preventivă, s-a epuizat aproape în totalitate, lipsind procesul-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală şi, după caz, rechizitoriul de trimitere în judecată. De altfel, de la data de 2 octombrie 2006, când inculpatului i s-au adus la cunoştinţă înregistrările audio-video efectuate în perioada 5.09.2006 – 11.09.2006, în privinţa acestui inculpat nu au fost administrate alte mijloace de probă acuzatoare în raport cu fapta ce i se impută.
Sub acest aspect Curtea concluzionează că menţinerea stării de detenţie preventivă a inculpatului depăşeşte limitele rezonabile, şi nu mai serveşte fazei de urmărire penală, prezentarea materialului de urmărire şi întocmirea rechizitoriului neavând natura unor lucrări de urmărire penală care reclamă cu necesitate continuarea detenţiei provizorii.
În ceea ce priveşte, desfăşurarea în continuare a procesului penal în faţa instanţei de judecată, Curtea urmează a analiza distinct condiţiile de admisibilitate pe fond a acestei cereri, conform art. 160 2 alin. 1 şi 2 C. pr. pen.
Astfel, relativ la infracţiunea săvârşită, Curtea constată că aceasta este una intenţionată, iar potrivit calificării legale, şi anume, art. 26 C. pen. raportat la art. 257 C. pen. şi art. 6 din Legea nr. 78/2000, pedeapsa prevăzută de lege este de la 2 ani la 10 ani închisoare, deci sub limita de 18 ani închisoare (alin. 1).
Curtea concluzionează că sub această condiţie cererea de liberare provizorie este admisibilă.
Referitor la condiţia privind inexistenţa unor date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni (alin.2 teza I), actele şi lucrările de urmărire penală nu relevă nici un fel de date în acest sens. Astfel, inculpatul nu are antecedente penale, nu a avut nici un fel de contacte sau comunicări cu partea vătămată denunţătoare, iar în raport de fapta ce i se impută nu sunt motive verosimile de a crede că ar putea recurge la săvârşirea de noi fapte penale.
Prin consecinţă, Curtea concluzionează că nu există date de natură a fi verificate de către instanţă, care să ateste pericolul că inculpatul ar putea săvârşi o nouă infracţiune, şi drept urmare, Curtea nu are temeiuri de a crede că este necesară împiedicarea inculpatului de la a săvârşit alte fapte penale.
Referitor la condiţia privind existenţa unor date potrivit cărora inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte, Curtea reţine că astfel de date, de natură a fi verificate de către instanţă nu au fost relevate de actele şi lucrările de urmărire penală (alin. 2 teza a-II-a). Astfel, zădărnicirea aflării adevărului trebuie să se realizeze prin modalităţile descrise de legiuitor. Dreptul la tăcere consfinţit de art. 70 alin. 2 C. pr. pen. nu are caracterul zădărnicirii adevărului. Pe de altă parte, influenţarea unor subiecţi ai procesului penal, în acest context, trebuie să se sprijine pe date reale şi nu pe bănuieli extrase din interferenţele pe care prezenta cauză le-ar avea asupra persoanei denunţătoare, a celorlalţi inculpaţi şi chiar a martorei.
De asemenea, fără a exclude posibilitatea administrării expertizei, raportat la circumstanţele cauzei nu se întrevăd astfel de mijloace de probă şi, deci, susceptibila influenţare a unor experţi apare lipsită de relevanţă juridică, în acest moment. În sfârşit, recurgerea inculpatului la distrugerea sau alterarea unor mijloace de probă, ar trebui să vizeze în această cauză, probele deja administrate (declaraţii ale persoanei denunţătoare, ale martorei, ale celorlalţi inculpaţi sau a înregistrărilor audio-video ), care se află în păstrarea organului de urmărire penală, iar în cazul trimiterii în judecată, toate aceste mijloace de probă se vor afla în custodia instanţei sesizată cu judecarea pe fond a cauzei. Se desprind două consecinţe: până în prezent nu există date care să releve obiectiv că inculpatul are în antecedenţă astfel de intervenţii, chiar dacă are calitatea de avocat; este în afara oricărei îndoieli că mijloacele de probă se află tot timpul sub paza juridică a autorităţilor judiciare, ceea ce înlătură într-o proporţie covârşitoare posibilitatea deteriorării sau alterării lor de către orice persoană.
Curtea concluzionează, aşadar, că nici ipoteza susţinută de art. 160 2 alin. 2 teza a-II-a C. pr. pen. pentru a respinge cererea de liberare provizorie, nu are aplicaţiune în această cauză.
Curtea reaminteşte că potrivit art. 136 alin. 1 şi 2 C pr. pen. scopul procesului penal şi buna lui desfăşurare, justificând luarea unor măsuri preventive, se pot atinge şi prin intermediul liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune. Prin această dispoziţie, legiuitorul a intenţionat să asigure realizarea aceloraşi finalităţi prin măsuri diferite, şi anume : măsuri principale de restrângere a unor drepturi şi libertăţi, cum sunt cele prevăzute de art. 136 alin. 1 lit. a), b), c) şi d) C. pr. pen.; măsuri alternative de restrângere a unor astfel de drepturi şi libertăţi, cum sunt liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune, prevăzută de art. 160 1 C. pr. pen.
Opţiunea între cele două categorii de măsuri, aparţine numai instanţei, în raport de circumstanţele specifice ale cauzei. În ac est sens, s-a pronunţat Curtea Europeană când a decis că pericolul pe care îl prezintă inculpatul şi care i-ar atrage starea de detenţie provizorie nu trebuie apreciat numai pe baza gravităţii mai mari a sancţiunilor penale şi al celor civile care îl ameninţau pe petiţionar. În cauză mai intervin şi alte circumstanţe: caracterul petiţionarului, moralitatea sa, domiciliul, profesia, resursele materiale, legăturile cu familia ( cauza Neumeister c./ Austriei , hotărârea din 27 iunie 1968 ).
Sub acest aspect Curtea de Apel reţine că: inculpatul are profesia de avocat ceea ce exclude, în principiu, relevarea unor atitudini periculoase sau violente; este singurul sprijin material şi moral al tatălui său, afirmaţie neînlăturată de procuror; prin strămutarea judecării cauzei la o altă instanţă din ţară, se înţelege că inculpatul ar urma să fie transferat la unitatea de penitenciar a acelei instanţe, ceea ce semnifică întreruperea severă a legăturilor de familie .
O altă apreciere a acestei Curţi urmează a se rezuma la motivul atingerii bunului renume al magistraţilor-judecători, motiv care, fără îndoială, în opinia Tribunalului, reclamă, odată în plus, necesitatea ca inculpatul să rămână în detenţie preventivă. În opinia majoritară acest argument nu poate fi reţinut, pentru bunul motiv că judecătorii trebuie să manifeste obiectivitate, imparţialitate şi echidistanţă, în toate cauzele ce le revin spre soluţionare, inclusiv în cauzele în care se pune în discuţie interferenţa unor activităţi infracţionale cu activitatea de judecată. De altfel nici o normă de drept nu leagă efecte de agravare a măsurilor ce pot fi dispuse în astfel de situaţii, pe criteriul protecţiei magistraţilor-judecători.
În sfârşit, Curtea apreciază că măsura liberării provizorii sub control judiciar , în general, şi pentru acest caz, în special, nu este de natură a constituii un impact negativ asupra opiniei publice ca urmare a mediatizării cazului.
Considerată în sens larg, liberarea provizorie este o măsură constituţională, prevăzută de Legea procesual penală pentru a da posibilitate instanţelor de a valorifica, într-un mod concret, măsurile care pot asigura buna desfăşurare a procesului penal, cu atenuarea legitimă a restrângerilor de drepturi pe care le presupun măsurile preventive. Liberarea provizorie constituie totodată un drept al oricărei persoane aflată într-o procedură penală sub stare de detenţie preventivă.
Apreciată in concreto, măsura liberării provizorii sub control judiciar este tot o măsură prin care se aduc privaţiuni şi restrângeri ale drepturilor şi libertăţilor persoanei, aşa cum o demonstrează art. 136 alin. 2 C. pr. pen., art. 160 2 alin. 3, 31 şi 32 C. pr. pen. dispoziţii legale care atestă că scopul măsurilor preventive clasice se poate realiza şi prin liberarea provizorie.
O asemenea măsură nu are, prin ea însuşi, impact negativ asupra cetăţenilor dintr-o anumită comunitate, din moment ce constituie un drept legitim. Dar nici asupra autorităţilor judiciare de urmărire penală nu trebuie să producă impresia zădărnicirii activităţilor proprii, din moment ce măsura liberării provizorii prezintă, totuşi, numeroase caractere de constrângere a persoanei şi de restrângere asupra drepturilor şi libertăţilor persoanei cercetate, caractere subordonate necesităţii de a asigura scopurile procesului penal. Este motivul pentru care legiuitorul român, începând cu anul 1992, a preluat din legislaţiile europene această instituţie, perfecţionând-o, inclusiv printr-un act normativ recent (O.U.G nr. 60/2006 ).
Protejarea opiniei publice nu se confundă cu prezervarea ordinii publice, care semnifică necesitatea păstrării detenţiei preventive pentru persoana acuzată de o infracţiune gravă în scopul ocrotirii unei anumite ordini juridice, care apare periclitată datorită prezenţei acestei persoane şi activităţilor sale infracţionale. Mediatizarea unui caz penal are menirea de a informa publicul cu privire la aspecte ale anchetei sau judecării cauzei, ceea ce este de natură să contribuie într-un mod specific la protejarea comunităţii publice .
Pentru aceste considerente, Curtea a decis, cu majoritate (două voturi pentru, unul împotrivă) admiterea recursului, casarea încheierii recurate, şi rejudecând în fond, în temeiul art. 1602 alin. 1 şi 2 C. pr. pen. a admis cererea de liberare provizorie sub control judiciar.
